Decizia CCR nr. 373 din 26.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 200 alin. (2) şi (3) din C. pr. civ.

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile Didel Popa în Dosarul nr. 6.939/333/2013/al al Judecătoriei Vaslui și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 52D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părții, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că procedura reglementată de art. 200 din codul de procedură civilă reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Legiuitorul a urmărit o bună administrare a justiției și a dorit disciplinarea părților în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procesului. De asemenea, arată Că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, respectiv prin deciziile nr. 479 din 21 noiembrie 2013 și nr. 31 din 21 ianuarie 2014. întrucât prezenta critică de neconstituționalitate nu aduce niciun element de noutate, apreciază că soluțiile și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 8 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 6.939/333/2013, Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile Didel Popa într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de reexaminare a încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât, prin stabilirea termenului de 10 zile în care reclamantul trebuie să îndeplinească măsurile constatate de instanță ca fiind necesare regularizării cererii de chemare în judecată sub sancțiunea anulării acesteia dacă termenul nu este respectat, se încalcă accesul liber la justiție și lipsesc justițiabilii de un proces echitabil. Susține că măsurile de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată trebuie aduse la cunoștința părții, dar este necesar a fi discutate oral și contradictoriu în ședința publică, cu respectarea art. 14 și 15 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, judecătorul poate lua măsuri discreționare, greșite. Consideră că prin constatarea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 200 alin. (2) si (3) vor fi înlăturate din Codul de procedură civilă și alin. (4), (5) și (6) ale art. 200, iar în acest fel instanțele de judecată vor fi degrevate de crearea de noi complete de judecată și de noi dosare, timpul de soluționare a procesului fiind scurtat. De asemenea, susține că cererea de reexaminare este inutilă în condițiile în care termenul de 10 zile este unul de decădere, iar partea nu are posibilitatea de a complini lipsurile cererii de chemare în judecată. În concluzie, măsurile și sancțiunile prevăzute de art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă împiedică accesul liber la justiție și creează daune prin reținerea a jumătate din taxa de timbru. Mai arată că prin dispozițiile legale criticate se creează și o inegalitate de tratament al părților rezultând din regimul juridic al cererilor incidentale (întâmpinarea, cererea reconvențională, intervenția principală și accesorie, intervenția forțată ori chemarea în garanție) pentru care nu se prevede sancțiunea anulării pentru lipsuri privind cuprinsul cererii.

6. Judecătoria Vaslui apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instituirea în sarcina reclamantului a obligației de a sesiza instanța de judecată în cadrul procesului civil, cu respectarea condițiilor de forma și de fond prevăzute de dispozițiile legii procesuale sub sancțiunea anulării cererii, sancțiune cu care reclamantul este în prealabil încunoștințat, nu poate fi apreciată ca o încălcare a accesului liber la justiție. Totodată, dreptul părții de a formula cerere de reexaminare împotriva hotărârii instanței de anulare a cererii introductive asigură o garanție procesuală suplimentară în acord cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, prin care hotărârea instanței de fond poate fi supusă controlului privind legalitatea și temeinicia de un alt complet al instanței,

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. în sensul constituționalității prevederilor legale criticate menționează jurisprudența Curții în materie, respectiv Decizia nr. 479 din 21 noiembrie 2013 și Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următoarea redactare: "(2) Când cererea nu îndeplinește aceste cerințe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 202 alin. (3).

(3) Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii"

12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile din Constituție ale art. 21 privind accesul liber la justiție. Din motivarea orală a excepției de neconstituționalitate reținută de instanța de fond în încheierea de sesizare a Curții Constituționale, se reține și invocarea încălcării art. 16 - Egalitatea în drepturi din Constituție.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională reține că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, în acest sens fiind Decizia nr. 479 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2014, Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 14 februarie 2014 sau Decizia nr. 26 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 4 aprilie 2014.

14. Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părților din proces și, în acest fel, respectarea principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil. Curtea a mai reținut că procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanțele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Prin această procedură se realizează și o protecție a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare în judecată completă față de care va putea formula apărări prin întâmpinare. Spre deosebire de reglementarea art. 200 din actualul Cod de procedură civilă, vechea reglementare, din Codul de procedură civilă din 1865, presupunea, în vederea remedierii cererilor incomplete, acordarea de noi termene, care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel termenul optim și previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli atât ale părților, cât și din partea instanței.

15. Conform art. 200 din Codul de procedură civilă, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, la primirea cererii, dacă aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege. Atunci când constată că aceasta este neconformă, comunică reclamantului în scris lipsurile, punându-i totodată în vedere necesitatea regularizării cererii în termen de 10 zile de la primirea comunicării. Dacă termenul prevăzut de art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu este respectat, instanța urmează să anuleze cererea de chemare în judecată prin încheiere dată în camera de consiliu, potrivit alin. (3) al aceluiași articol. Față de vechea reglementare, unde sancțiunea consta în suspendarea judecății potrivit art. 114 din Codul de procedură civilă din 1865, actuala reglementare prevede sancțiunea anulării cererii introductive, cu consecința dezînvestirii completului de judecată de cererea informă, procedura regularizării cererii introductive fiind o procedură obligatorie. Curtea consideră că prin comunicarea reclamantului de către instanță a lipsurilor cererii introductive, judecătorul își manifestă rolul activ în asigurarea accesului efectiv la justiție al titularului cererii, instanța nerestituind cererea de chemare în judecată, ci doar punând în vedere reclamantului să completeze lipsurile în termenul prevăzut de lege. Instanța, potrivit art. 200 alin. (1) din Codul de procedură civilă, face aprecieri formale referitoare la întocmirea cererii de chemare în judecată, care trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de lege.

16. Încheierea de anulare a cererii astfel pronunțată este supusă căii de atac a reexaminării, cererea de reexaminare putând fi făcută de reclamant în 15 zile de la data comunicării.

Soluționarea cererii de reexaminare se face de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului. Acest complet poate reveni asupra încheierii de anulare dacă măsura a fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularitățile au fost înlăturate în termenul acordat, caz în care cauza va fi retrimisă completului inițial învestit. Curtea a apreciat astfel că prin cererea de reexaminare se analizează inclusiv legalitatea măsurii prin prisma îndeplinirii condițiilor de formă.

17. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăși esența dreptului protejat, având în vedere că este însoțită și de garanția conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Faptul că împotriva încheierii de anulare reclamantul poate face numai cerere de reexaminare, aceasta soluționându-se de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă, nu poate constitui o încălcare a vreunei prevederi constituționale, întrucât instanța nu soluționează fondul litigiului și există astfel posibilitatea de a reveni asupra măsurii anulării, reexaminarea apărând ca o cale specifică de retractare. Astfel, Curtea a reținut că instanța de judecată se pronunță asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției. Or, așa cum a stabilit în repetate rânduri instanța de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenției, "drepturi civile" și deci nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (pentru același raționament, a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 142 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013). În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunțat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (cererea nr. 11,826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y și Z împotriva Elveției (Cererea nr. 6.916/75).

18. Așadar, cât timp procedura criticată nu privește însăși judecarea pe fond a cererii introductive, dispozițiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părților.

19. De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale".

20. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 16 din Constituție referitor la egalitatea în fața legii, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate se aplică în aceeași măsură persoanelor aflate în aceeași situație juridică, neputându-se reține încălcarea dispozițiilor constituționale menționate.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, soluția și considerentele deciziilor amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

22. Distinct de cele arătate, Curtea reține că prin Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 pronunțată în Cauza Lefter împotriva României (Cererea nr. 66.268/13), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă nu se substituie unei cereri judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește să impună reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește o bună administrare a justiției (paragraful 18). Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantului nu constituie o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță, deoarece partea este informată asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă de a-i fi aplicată (paragrafele 20 și 21).