Decizia ÎCCJ Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept

Dosar nr. 5/1/2014/HP/C

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal - președintele completului

Zoița Milășan - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Carmen Sîrbu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Denisa Angelica Stănișor - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Rodica Voicu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Luiza Maria Păun -judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal -judecător-raportor

Cezar Hîncu -judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 5/1/2014/HP/C a fost constituit conform dispozițiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă și ale art. 27⁴ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, președintele Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secția de contencios administrativ și fiscal, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă al Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 3.422/114/2013, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

"Dacă, față de dispozițiile art. 29 alin. (3) și, în special, alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005 - ce vizează, în esență, faptul că acreditarea acordă dreptul de a emite diplome recunoscute de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (în prezent Ministerul Educației Naționale) și de a organiza examenul de licență - dispoziții în vigoare în perioada în care reclamanta a urmat cursurile Universității «Spiru Haret», cererile de obligare a universității la eliberarea diplomelor de licență și de obligare a ministerului să aprobe tipărirea formularelor tipizate pot fi sau nu analizate independent de examinarea împrejurării acreditării/neacreditării programului de studiu organizat de Universitatea «Spiru Haret» și absolvit de reclamant.

Dacă, față de dispozițiile art. 72 din Codul de procedură civilă, este admisibilă cererea Universității «Spiru Haret» de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, în condițiile în care această cerere nu are ca obiect valorificarea unui drept de garanție sau despăgubire".

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practica judiciară și raportul întocmit de judecătorul-raportor; de asemenea, s-a arătat că raportul a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar Ministerul Educației Naționale, Universitatea "Spiru Haret", reclamanții din dosarul de sesizare și Rădulescu Alexandru au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra admisibilității sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Ploiești a dispus, prin încheierea din 3 aprilie 2014, în Dosarul nr. 3.422/114/2013, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept sus-menționate.

2. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă:

"Dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

3. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii Instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

3.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău cu nr. 3.422/114/2013 din 3 iunie 2013, reclamanta G.V. a chemat în judecată pârâții Universitatea "Spiru Haret (denumită în continuare USH) și Ministerul Educației Naționale (denumit în continuare MEN), solicitând obligarea universității pârâte să-i elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă și a ministerului pârât să tipărească formularele tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

- a urmat studiile Facultății de Psihologie din cadrul USH, specializarea psihologie, din cadrul universității respective, promovând examenul de licență din sesiunea iulie 2009;

- în anul 2010, reclamantei i-a fost eliberată Adeverința nr. 6.838 din 21 septembrie 2010, cu valabilitate până la eliberarea diplomei de licență;

- deși a solicitat universității pârâte eliberarea diplomei, aceasta i-a răspuns că ministerul a amânat în mod repetat aprobarea pentru toate formularele tipizate, precum și că adeverința produce efecte juridice depline, aceasta nefiind anulată de vreo instanță judecătorească;

- ministerul a justificat refuzul de a aproba tipărirea formularelor tipizate, cu motivarea că USH nu a avut acreditare pentru specializarea absolvită de reclamantă în forma învățământului la distanță, însă nu a invocat, în baza art. 116 și art. 141 din Legea învățământului nr. 84/1995, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare în anul 2009, nelegalități în organizarea studiilor la forma de învățământ la distanță și a examenului de licență din sesiunea 2009.

3.2. Întâmpinarea și cererea de chemare în garanție formulate de pârâta USH

Prin întâmpinare și cererea de chemare în garanție, pârâta USH a solicitat să se constate că și-a îndeplinit obligațiile față de reclamantă, astfel că se impune admiterea cererii sale de chemare în garanție și obligarea MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamantă, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a se pronunța în cauză.

Pârâta USH a precizat că, potrivit Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității "Spiru Haret" din București¹, este persoană juridică de drept privat și utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, iar, prin Hotărârea Guvernului nr. 693/2003² și Hotărârea Guvernului nr. 676/2007³ a fost acreditată sau autorizată provizoriu pentru forma de învățământ la zi. Cadrul legal precizat i-a permis să desfășoare forma de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, iar MEN a autorizat eliberarea diplomelor de licență pentru absolvenții formei de învățământ la distanță, mai puțin pentru cei care au promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009.

Universitatea a solicitat în mai multe rânduri MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplome de licență, dar ministerul a aprobat doar în parte modelul de formular, astfel încât pârâta este în imposibilitate de a emite diploma pentru reclamantă.

Pârâta USH a depus, în copie, jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și solicitările adresate MEN.

3.3. Întâmpinarea depusă de pârâtul MEN

Prin întâmpinare, MEN a solicitat respingerea cererii de chemare a sa în garanție, arătând, în esență, următoarele: actele de studii pot fi eliberate doar pentru absolvenții care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată să funcționeze provizoriu la înscrierea în primul an de facultate; universitatea pârâtă nu are dreptul să elibereze acte de studii pentru programele de studii și formele de învățământ neautorizate/neacreditate; USH a prezentat o situație a numărului de absolvenți la forma de învățământ la distanță pentru care nu a solicitat eliberarea avizului pentru tipărirea diplomelor de licență, întrucât situația acestora urmează să fie clarificată conform prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 10/2009⁴, care confereau studenților posibilitatea de finalizare a studiilor într-un cadru legal, prin trecerea la formele de învățământ autorizate sau acreditate.

Concluzionând, chematul în garanție a învederat că reclamanta a urmat studiile unei forme de învățământ ai cărei studenți nu au fost avuți în vedere în cuprinsul cifrei de școlarizare pentru care s-au eliberat formularele tipizate.

3.4. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Buzău

Prin Sentința nr. 3.541/27.09.2013, Tribunalul Buzău a hotărât următoarele:

- a admis cererea formulată de reclamantă;

- a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârâta USH privind chemarea în garanție a pârâtului MEN;

- a dispus obligarea pârâtei USH să elibereze reclamantei diploma de licență și suplimentul la diplomă (foaia matricolă), ca urmare a promovării examenului de licență organizat în sesiunea 2009;

- a obligat pârâtul MEN să aprobe tipizarea formularelor tipizate, constând în diploma de licență și suplimentului la aceasta;

- a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.5. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Buzău au declarat recurs pârâții USH și MEN, recursurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel Ploiești, Dosarul nr. 3.422/114/2013.

3.6. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile

În cadrul Dosarului nr. 3.422/114/2013, prin încheierea din 3 aprilie 2014, Curtea de Apel Ploiești, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a dispus suspendarea judecării recursului, conform art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii prealabile.

4. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea hotărârii prealabile

Dispozițiile legale indicate de instanța de trimitere în cuprinsul sesizării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt următoarele:

- art. 29 alin. (3) și alin. (4) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 75/2005).

În forma inițială a ordonanței de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005, art. 29 avea următorul conținut:

"Art. 29. - (1) Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii, înainte de a începe să funcționeze.

(2) În învățământul preuniversitar acreditarea se face la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare nivel de învățământ, fiecare tip de program de studii și de calificare profesională, după caz.

(3)În învățământul superior acreditarea se face la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă. Programele specifice ciclurilor de studii de masterat și doctorat se supun evaluării externe, în vederea acreditării, numai la cererea instituției de învățământ superior.

(4) Acreditarea presupune parcurgerea a două etape succesive:

a) autorizarea de funcționare provizorie, care reprezintă actul de înființare și acordă dreptul de a desfășura procesul de învățământ și de a organiza, după caz, admiterea la studii;

b) acreditarea, care acordă - alături de drepturile prevăzute la lit. a) - și dreptul de a emite diplome, certificate și alte acte de studii recunoscute de Ministerul Educației și Cercetării și de a organiza, după caz, examen de absolvire.

(5) Evaluarea externă, în vederea acreditării, se declanșează la cererea organizației care își propune să ofere unul sau mai multe programe de educație inițială sau continuă și se bazează pe un ansamblu de standarde referitoare la domeniile și criteriile prevăzute la art. 10.

(6) Standardele naționale specifice fiecărei etape de acreditare, diferențiate potrivit art. 8 alin. (3), metodologiile de evaluare externă, eșalonarea în timp a procesului de acreditare, precum și taxele percepute în vederea autorizării și acreditării se stabilesc periodic, la propunerea agențiilor de asigurare a calității și a Ministerului Educației și Cercetării, prin hotărâre a Guvernului."

Prin Legea nr. 87/2006 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2005, articolul 29 din ordonanța de urgență a fost modificat, având următorul conținut:

"Art. 29. - (1) Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii.

(2) În Învățământul preuniversitar evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare nivel de învățământ, fiecare tip de program de studii și de calificare profesională, după caz.

(3)În învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă. Programele specifice ciclurilor de studii de masterat și doctorat se supun evaluării externe, în vederea acreditării,

(4) Acreditarea presupune parcurgerea a două etape succesive:

a) autorizarea de funcționare provizorie, care acordă dreptul de a desfășura procesul de învățământ și de a organiza, după caz, admiterea la studii;

b) acreditarea, care acordă, alături de drepturile prevăzute la lit. a), și dreptul de a emite diplome, certificate și alte acte de studii recunoscute de Ministerul Educației și Cercetării și de a organiza, după caz, examen de absolvire, licență, masterat, doctorat.

(5) Evaluarea externă în vederea acreditării se declanșează la cererea furnizorului de educație care își propune să ofere unul sau mai multe programe de educație inițială sau continuă și se bazează pe un ansamblu de standarde referitoare la domeniile și criteriile prevăzute la art. 10.

(6) Standardele naționale specifice fiecărei etape de acreditare, diferențiate potrivit art. 8 alin. (3), metodologiile de evaluare externă, eșalonarea în timp a procesului de acreditare, precum și tarifele percepute în vederea autorizării și acreditării se stabilesc periodic, la propunerea agențiilor de asigurare a calității și a Ministerului Educației și Cercetării, prin hotărâre a Guvernului."

- art. 72 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură civilă):

"II. Chemarea în garanție

Condiții

Art. 72. - (1) Partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.

(2)În aceleași condiții, cel chemat în garanție poate să cheme în garanție o altă persoană."

5. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă Prin actul de sesizare a Înaltei Curți de casație și Justiție - încheierea din 3 aprilie 2014 - Curtea de Apel Ploiești a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

6. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

Normele de drept supuse dezlegării sunt cele citate la pct. 4.

6.1. Referitor la legătura dintre cererile de obligare a USH să elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă și de obligare a MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate necesare și împrejurarea acreditării/neacreditării universității precizate, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele:

Atât la data începerii cursurilor de către reclamantă (anul 2005), organizate în cadrul universității pârâte, la momentul susținerii și promovării examenului de licență (iulie 2009), cât și la momentul sesizării instanței erau în vigoare dispozițiile art. 29 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 75/2005, citate la pct. 4.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 2.284/2007 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Ordinul MECTS nr. 2.284/2007), prevăd că "Actele de studii din sistemul național de învățământ superior sunt documente oficiale de stat cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite", iar dispozițiile art. 5 alin. (1) din același ordin prevăd că "Instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa și elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".

Din aceste dispoziții legale rezultă fără echivoc că eliberarea unei diplome de licență, ca document oficial de stat, nu poate avea loc decât de către un furnizor de educație acreditat. În condițiile în care raporturile juridice dintre reclamantă și universitatea pârâtă sunt preponderent de natură contractuală, este neîndoielnic faptul că cererea de obligare a USH să îi elibereze diploma de licență reclamantei nu poate fi soluționată fără analiza îndreptățirii legale a universității de a emite un astfel de document oficial de stat.

În ce privește cererea de obligare a MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate, Curtea de Apel Ploiești a avut în vedere dispozițiile art. 6 și 7 din regulamentul aprobat prin Ordinul MECTS nr. 2.284/2007, conform cărora:

“Art. 6

La sfârșitul fiecărui an universitar se întocmește un raport privind gestionarea, completarea și eliberarea actelor de Studii, la nivelul fiecărei instituții, care se aprobă de conducerea acesteia și se arhivează cu termen permanent.

Art. 7

Formularele actelor de studii sunt tipărite și difuzate, în condițiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de MECTS, unitate care poartă întreaga răspundere pentru aprobarea comenzilor de la instituții și pentru asigurarea securității tipăririi și păstrării formularelor până la ridicarea acestora de către instituțiile beneficiare."

Interpretând sistematic aceste dispoziții cu cele ale art. 2 și 5 din același regulament, rezultă că aprobarea tipăririi formularele tipizate se poate face doar pentru furnizorii de educație autorizați/acreditați, respectiv pentru cursurile organizate de aceștia cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Drept urmare este necesară stabilirea posibilității legale a USH de a emite diploma de licență, respectiv acreditarea sa pentru cursurile organizate și absolvite de către aceasta, întrucât doar în această situație există posibilitatea legală a emiterii diplomei de licență și a tipăririi formularelor tipizate necesare, respectiv obligația MEN de a aproba tipărirea.

6.2. Referitor la admisibilitatea cererii de chemare în garanție a MEN, Curtea de apel a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 72 din Codul de procedură civilă conțin o reglementare similară cu cea a art. 60 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865.

Doctrina și jurisprudența aferente dispozițiilor respective din Codul de procedură civilă de la 1865 au apreciat unanim că, pentru admisibilitatea unei cereri de chemare în garanție, este necesar ca între titularul cererii și cel chemat în garanție să existe raporturi juridice care se circumscriu obligației de garanție sau despăgubire.

În acest sens, în Decizia nr. 10/2011⁵, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că "atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății, respectiv instituția publică obligată la plată (titularul cererii de chemare în garanție) și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă".

Or, este evident că între MEN și USH nu există nicio obligație legală sau contractuală de garanție ori despăgubire, astfel încât, prin prisma considerentelor Înalta Curte de Casație și Justiție, citate anterior și obligatorii pentru instanțele judecătorești, cererea de chemare în garanție a MEN nu este admisibilă.

De altfel, în jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, admisibilitatea cererii de chemare în garanție a MEN a fost fundamentată pe împrejurarea că obligația universității de a emite diploma de licență nu poate fi dusă la îndeplinire fără obligarea ministerului de a aproba tipărirea formularelor tipizate necesare - punct de vedere însușit și susținut și de către USH.

Deși legătura de interdependență dintre obligații este reală, totuși ea nu poate justifica îndeplinirea condiției de admisibilitate a chemării în garanție analizată, întrucât această legătură nu se poate circumscrie unei obligații de despăgubire sau chemare în garanție, a cărei natură și conținut juridic au fost clarificate pe deplin în doctrină și jurisprudență, astfel că nu se impune expunerea lor.

6.3. Practica judiciară a Curții de Apel Ploiești în ceea ce privește primul aspect supus analizei este fundamentată în unanimitate pe jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul căreia nu a fost abordată expres problematica necesității stabilirii acreditării/neacreditării USH pentru cursurile organizate și promovate de către persoanele care solicită, pe calea acțiunii în justiție, eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă.

Cât privește admisibilitatea cererilor de chemare în garanție a MEN, de către USH, pentru obligarea la tipărirea formularelor tipizate necesare eliberării diplomelor, jurisprudența Curții de Apel Ploiești a fost, de asemenea, raportată exclusiv la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul admiterii acestor cereri.

6.4. Curtea de Apel Ploiești a apreciat că se impune sublinierea imperativului pronunțării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la aspectele cu care a fost sesizata, prin prisma numărului foarte mare de persoane aflate în situații similare celei a reclamantei.

Din datele statistice învederate de MEN în cuprinsul cererii de recurs și care nu au fost contestate de către celelalte părți rezultă că numărul studenților școlarizați în perioada 2004- 2009 în condițiile precizate este foarte mare, de ordinul zecilor, chiar sutelor de mii, astfel că necesitatea stabilirii unei practici unitare și corecte, care să respecte toate dispozițiile legale edictate în materie, este mai mult decât evidentă.

7. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

7.1. Punctul de vedere al recurentei-pârâte USH

Recurenta-pârâtă USH a arătat că cererile cu care prima instanță a fost învestită pot fi analizate independent de examinarea împrejurării acreditării/neacreditării programului de studiu organizat de către ea și urmat de către reclamantă, că adeverința emisă acesteia din urmă atestă legalitatea studiilor urmate, că persoanele responsabile din cadrul MEN nu au sesizat nereguli la sfârșitul perioadei de monitorizare a universității, precum și că universitatea a fost înființată în baza Legii nr. 443/2002 și Legii învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel că avea dreptul de a emite diplome de licență.

Față de dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, singura condiție pentru desfășurarea formei de învățământ la distanță era ca specializarea să fie acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu și să aibă forma de învățământ la zi, evaluarea și acreditarea efectuându-se doar la nivelul programelor de studii care duc la o calificare universitară distinctă, iar nu la nivelul formelor de învățământ. Această concluzie reiese și din dispozițiile art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005. Față de dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 535/1999⁶, Hotărârii Guvernului nr. 916/2005⁷, Hotărârii Guvernului nr. 676/2007⁸ și Hotărârii Guvernului nr. 1.175/2006⁹, USH a organizat programele de studii de licență conform dispozițiilor legale, neimpunându-se examinarea acreditării/neacreditării programului de studii absolvit de către reclamantă.

Cu privire la cererea de chemare în garanție, pârâta USH a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admitere a acesteia, deoarece numai prin aceasta se asigură efectiv punerea în executare a obligației sale de a emite intimatei-reclamante diploma de licență. Chemarea în garanție a MEN este o necesitate obiectivă, deoarece diplomele de licență se emit numai cu avizul acestui minister, care însă refuză să aprobe tipărirea formularelor.

Pentru unificarea jurisprudenței, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat la data de 28 octombrie 2013 și la 7 noiembrie 2013 în sensul obligării USH la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentului de diplomă, precum și admiterii cererii de chemare în garanție și de obligare a chematului în garanție să aprobe tipărirea formularelor tipizate, astfel că la soluția ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză, trebuie să ia în considerare principiul coerenței și unității jurisprudenței, consacrat ca atare în practica CEDO.

7.2. Punctul de vedere al recurentului-pârât MEN

Recurentul-pârât MEN a arătat că cererile de obligare a USH la eliberarea diplomelor de licență și de obligare a MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate nu pot fi analizate independent de examinarea împrejurării acreditării/neacreditării programului de studii organizat de USH și absolvit de reclamantă, precum și că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.

Art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 nu conferă dreptul instituțiilor de învățământ acreditate la zi, de a organiza automat și învățământ la distanță sau cu frecvență redusă, ci numai vocația în acest sens, în continuare fiind obligatorie parcurgerea acelorași etape de acreditare sau autorizare provizorie, ca și pentru forma de învățământ la zi.

În vederea aplicării art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.011/2001¹⁰, care reglementează condițiile de organizare a învățământului la distanță și a celui cu frecvență redusă, prevăzând expres în art. 17 că programele de învățământ la distanță sau de învățământ cu frecvență redusă se supun procedurii de evaluare academică.

În toate hotărârile Guvernului emise în perioada anului 2002 (anul înființării universității pârâte) autorizarea se realiza pe fiecare formă de învățământ, fiind menționată expres forma avută în vedere: zi, fără frecvență, frecvență redusă, învățământ la distanță. Autorizarea/Acreditarea vizează inclusiv formele de învățământ, nu doar domeniul, facultatea și specializarea, acest fapt rezultând și din prevederile O.U.G. nr. 75/2005. Potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 75/2005, evaluarea externă a calității educației cuprinde, printre altele, evaluarea capacității instituționale, a eficacității educaționale a organizației furnizoare de educație și evaluarea calității programelor de studiu oferite, iar o astfel de evaluare complexă presupune inclusiv analiza formei de învățământ care se dorește a fi organizată. Potrivit art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 75/2005, programele de studii concretizează oferta educațională a unei organizații furnizoare de educație și precizează că forma de învățământ propusă de universitate face parte din oferta educațională, deoarece formele distincte de învățământ atrag oferte educaționale diferite, astfel că, făcând parte din oferta educațională, forma concretă de învățământ propusă de universitate se concretizează în programele de studiu, potrivit art. 2 lit. c)din O.U.G. nr. 75/2005.

În vederea aplicării O.U.G. nr. 75/2005 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 1.418/2006¹¹, care, la art. 1.6 paragraful 3 teza a doua din metodologie, precizează că programele de studii [programe care sunt supuse acreditării/autorizării potrivit art. 29 alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2005] se diferențiază, printre altele, și prin forma de învățământ: la zi, seral, cu frecvență redusă, învățământ la distanță etc. Un program de studii la forma zi va fi diferit de un program de studii la forma ID, fiind în realitate două programe de studii diferite, supuse separat procedurilor de autorizare/acreditare, astfel că pârâta USH nu avea dreptul de a organiza forma de învățământ ID sau FR urmată de reclamantă. Deși reclamanta a încheiat un contract de studii cu universitatea, contract care generează drepturi și obligații reciproce, printre care și obligația universității de a elibera documentele de studii, un act juridic încheiat cu nerespectarea prevederilor imperative ale legii, deci cu depășirea drepturilor conferite de lege universității organizatoare, nu poate beneficia de protecția jurisdicțională numai pentru simplul motiv că niciuna dintre părțile actului nu a solicitat anularea acestuia.

În ceea ce privește eliberarea adeverințelor, acestea sunt emise de universitate, care atestă absolvirea cursurilor și susținerea examenelor de licență, însă nu conferă prin ele însele dreptul la emiterea diplomei de licență, ci atestă doar o situație de fapt, fiind emise în vederea executării unei obligații contractuale a universității, că eventuala obligație a universității de a emite diplomele de studii și-ar avea izvorul direct în lege, însă numai în condițiile în care contractul de studii ar fi fost încheiat cu respectarea legii, ceea ce nu este cazul în speță, precum și, de asemenea, nu poate fi reținută eroarea comună și invincibilă în care se presupune că s-ar afla absolvenții USH de la formele de învățământ FR sau ID.

Nu este admisibilă cererea USH de chemare a sa în garanție, cerere care, potrivit art. 72 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, este condiționată de existența unui raport juridic între pârât și chematul în garanție, raport aflat în strânsă legătură cu pretenția reclamantului. Or, raportul juridic dintre universitate și minister, referitor la eliberarea diplomelor de licență, ar exista doar în condițiile în care între minister și universitate ar fi raporturi de subordonare, situație inexistentă, câtă vreme dispozițiile art. 118 alin. (1) lit. a) din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, consacră principiul autonomiei universitare, în virtutea căruia pârâta a luat decizia de a școlariza ignorând hotărârile Guvernului care, an de an reglementează structura instituțiilor de învățământ superior particular acreditate, domeniile de studii universitare de licență și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu.

Între MEN și universitate, ca instituție, nu există un raport juridic direct, o interdependență la nivel de obligații reciproce, ambele trebuind să respecte legea, în sensul că nicio lege nu le obligă să funcționeze ca organism de preluare a comenzilor de avizare a tipăririi de formulare din partea vreunei universități, că el nu poate fi redus la un simplu element de executare a comenzilor înaintate de universități, în sensul de a aproba orice număr de diplome și a accepta ca legală o formă de învățământ care nu a parcurs procedura de acreditare/autorizare, că obligația ministerului, în calitate de conducător al sistemului național de învățământ, cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare, este de a verifica dacă solicitarea este făcută în limitele și cu respectarea legislației în domeniu, precum și că nu există interdependență între obligația universității de a emite diploma și obligația MEN de a aviza tipărirea formularelor tipizate.

Reclamanta a încheiat un contract de studii cu universitatea, fiind înscrisă la program de studii care nu beneficiază de acreditare/autorizare, astfel că existența raporturilor contractuale dintre reclamantă și universitate și executarea obligațiilor contractuale din partea reclamantei nu poate duce la obligarea MEN să aprobe eliberarea unor acte de studii care exced cadrul legal, refuzul său fiind perfect justificat și fundamentat pe respectarea întregului cadru normativ legat de organizarea și coordonarea sistemului național de învățământ superior, precum și de organizarea mecanismelor de asigurare a calității în învățământ.

7.3. Punctul de vedere al intimatei-reclamante G.V.

Intimata-reclamantă G.V. și-a exprimat opinia în sensul că dispozițiile art. 29 alin. (1), (3) și, în mod special, alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005 prevăd obligațiile pârâților din acest dosar de a elibera diplomele de licență, respectiv de a aproba tipărirea formularelor tipizate.

De asemenea, dispozițiile art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005 nu conduc la concluzia necesității unei acreditări distincte pentru fiecare formă de învățământ, ci doar pentru fiecare program din ciclul de licență care conduce la o calificare universitară distinctă.

Cererea USH de chemare în garanție a MEN este legală și în conformitate cu prevederile noului Cod de procedură civilă, fiind evident că numai prin admiterea acesteia poate fi asigurată punerea în executare a hotărârii recurate, în condițiile în care eliberarea diplomelor de licență este condiționată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate de către MEN.

8. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Ministerul Public a comunicat faptul că nu se află în curs de verificare practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din jurisprudența transmisă de curțile de apel, s-au constatat următoarele:

8.1. În litigii cu obiect similar, orientarea jurisprudențială majoritară este în sensul: admiterii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta USH și obligării acestei pârâte să elibereze diploma de licență și suplimentul la diploma de licență; admiterii cererii de chemare în garanție formulate de USH împotriva MEN și, în consecință, obligarea chematului în garanție MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă. În acest sens, este jurisprudența transmisă de Curțile de Apel Bacău, Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Oradea, Suceava, Pitești și Timișoara.

8.2. Într-o a doua orientare jurisprudențială, minoritară, instanțele au respins atât cererea de chemare în judecată a USH prin care se solicita eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, cât și cererea formulată de USH privind chemarea în garanție a MEN pentru a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă. În acest sens, este o parte din jurisprudența Tribunalului București.

9. Jurisprudența Curții Constituționale

În jurisprudența Curții Constituționale nu au fost identificate repere referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți.

10. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, în raport cu dispozițiile art. 519 din același cod, că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, sesizarea fiind inadmisibilă, pentru lipsa condiției noutății.

Pe fondul sesizării, soluția propusă este aceea că cererea principală de obligare a Universității "Spiru Haret la eliberarea diplomei de licență pentru reclamantă și cererea de chemare în garanție de obligare a ministerului să aprobe tipărirea formularelor tipizate pot fi analizate independent de examinarea apărării din cererea de chemare în garanție, respectiv a împrejurării acreditării sau neacreditării programului de studiu organizat de Universitatea "Spiru Haret și absolvit de reclamantă.

11. Înalta Curte

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul raportor, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Dispozițiile legale amintite, edictate de legiuitor în cadrul reformei sistemului procesual-civil, s-au impus, în mod necesar, în scopul uniformizării jurisprudenței și al asigurării predictibilității acesteia, precum și în vederea instituirii unui mecanism procedural nou, cel al pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe lângă cel al recursului în interesul legii.

Doctrina în materie¹² a considerat procedura sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile ca fiind o procedură sui- generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului¹³ al cărui obiect îl constituie o chestiune (problemă) de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Mecanism de unificare jurisprudențială de inspirație franceză¹⁴, procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esențială, apărută într-o cauză aflată în curs de soluționare în ultimă instanță

Legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ. În doctrină au fost identificate următoarele condiții:

1. existența unei cauze în curs de judecată în ultimă instanță;

2. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

3. o chestiune de drept cu caracter de noutate și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare;

4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Analizându-se sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploiești, se constată că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept cu caracter de noutate.

Se consideră că cerința referitoare la existența unei chestiuni de drept noi, condiție necesară pentru declanșarea mecanismului procedural, este distinctă de cea care impune ca, asupra respectivei chestiuni,Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Această concluzie se desprinde din interpretarea literală a textului art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv din utilizarea, în conținutul normei, a conjuncției "și", între trăsăturile care definesc chestiunea de drept a cărei analiză este supusă Înaltei Curți.

Se constată, astfel, că problema de drept ce formează obiectul sesizării nu îndeplinește nici cerința noutății chestiunii de drept, nici pe cea care impune ca, asupra acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat.

Acesta, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, încă din luna octombrie 2013, și-a unificat jurisprudența în cauzele având ca obiect obligarea pârâtei Universitatea "Spiru Haret" să elibereze diploma de licență și suplimentele la diplomă, în sensul admiterii acțiunii și a cererii de chemare în garanție (cu titlu de exemplu, menționăm deciziile nr. 5.386/2011, nr. 5.656/2011, nr. 5.722/2011, nr. 628/2012, nr. 690/2012, nr. 708/2012, nr. 953/2012, nr. 1.007/2012, nr. 1.008/2012, nr. 1.638/2012, nr. 1.639/2012, nr. 2.514/2012, nr. 2.515/2012, nr. 2.533/2012, nr. 2.534/2012, nr. 3.302/2012, nr. 3.349/2012, nr. 4.258/2012, nr. 4.260/2012, nr. 4.261/2012, nr. 4.496/2012, nr. 929/2012, nr. 5.091/2012, nr. 3.427/2013, nr. 3.431/2013 și nr. 5.062/2013).

Din examinarea hotărârilor atașate comunicate de curțile de apel rezultă că marea majoritate a instanțelor, după comunicarea soluției de principiu din 28 octombrie 2013, s-au raliat practicii majoritare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și au admis acțiunea reținând că Universitatea "Spiru Haret" are obligația ca, ulterior eliberării adeverinței de studii ce atestă susținerea și promovarea examenului de licență în sesiunea iulie 2009, să elibereze și diploma de licență.

În astfel de cauze, având în vedere că obligația universității nu poate fi dusă la îndeplinire, deoarece ministerul refuză tipărirea formelor tipizate, a fost admisă și cererea de chemare în garanție, obligațiile celor două autorități fiind corelative.

Condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca fiind unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Prin urmare, existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a generat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență.

Or, această condiție nu este îndeplinită în privința niciuneia dintre problemele de drept sesizate, atât cea care face obiectul cererii principale, cât și cea vizată prin cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat în privința chestiunilor de drept care fac obiectul sesizării, aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.