Decizia CCR nr. 462 din 16.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstitu- ționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.317/218/2014* și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.433 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate. Se arată, în acest sens, că în prezenta cauză se solicită Curții Constituționale să modifice textul supus controlului de constituționalitate, în sensul de a statua că soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanță sunt achitarea, condamnarea și încetarea procesului penal. Se susține că un alt motiv de constatare a inadmisibilității excepției de neconstituționalitate este acela că prevederile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt imprevizibile, întrucât soluțiile de renunțare la aplicarea pedepsei și de amânare a aplicării pedepsei nu presupun condamnarea inculpatului, motiv pentru care acestea sunt soluții distincte. Un al treilea argument în sprijinul caracterului inadmisibil al prezentei excepții este considerat a fi acela că prevederile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt criticate prin raportare la dispoziții constituționale, ci prin raportare la alte norme penale și procesual penale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 19 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.317/218/2014*, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la furt calificat.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că legiuitorul, după ce stabilește regulile de bază privind individualizarea pedepselor și a regimului de executare a acestora, încalcă aceste reguli, le confundă și consacră alte principii care ar reprezenta, în realitate, soluții de fond ale instanțelor de judecată, lipsind, în acest fel, textul criticat de claritate și previzibilitate și încălcând, pentru aceste motive, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. Se arată astfel că art. 396, având denumirea marginală "Rezolvarea acțiunii penale", prevede la alin. (1) că instanța, hotărând asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunță, după caz, una dintre următoarele soluții: condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Aceasta în condițiile în care partea generală a Codului penal prevede la titlul III, capitolul V, intitulat "Individualizarea pedepselor", printre modurile de individualizare a pedepselor, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei. Se observă, de asemenea, că, potrivit art. 396 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, iar încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din același cod. Din interpretarea coroborată a prevederilor penale și procesual penale anterior referite, se deduce că soluțiile ce pot fi pronunțate de instanță cu ocazia rezolvării acțiunii penale pot fi achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea și că, doar în cazul acesteia din urmă, instanța, procedând la individualizarea pedepsei și făcând aplicarea prevederilor art. 74 și următoarele din Codul penal, poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Se mai arată că o altă interpretare decât cea arătată ar duce, spre exemplu, la concluzia că, în situația amânării aplicării pedepsei, inculpatul nu este condamnat. Or, această interpretare ar produce incoerență în aplicarea altor instituții de drept penal sau procesual penal. Se arată că, în realitate, condamnarea inculpatului, cu amânarea executării pedepsei, atrage existența unui cazier judiciar și obligații care îi sunt impuse acestuia, în mod similar situației în care acesta ar fi condamnat cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Se conchide că soluțiile ce pot fi pronunțate în rezolvarea acțiunii penale nu pot fi decât condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Se observă că, în același sens, au fost și prevederile art. 345 din Codul de procedură penală din 1968, care prevedea că "Instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal". Se concluzionează că dispozițiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Pentru aceleași motive, se susține că textul criticat contravine și normei constituționale de la art. 21 alin. (3).

6. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.".

10. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român și ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedea, ca soluții care puteau fi pronunțate de către instanță cu ocazia rezolvării acțiunii penale, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Condamnarea era pronunțată, conform art. 345 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, dacă instanța constata că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Achitarea era dispusă, potrivit alin. 3 al aceluiași art. 345, în cazurile expres prevăzute la art. 11 pct. 2 coroborat cu art. 10 alin. 1 lit. a)-e) din Codul de procedură penală din 1968, iar încetarea procesului penal era pronunțată, conform art. 345 alin. 3, în situațiile expres reglementate la art. 11 pct. 2 coroborat cu art. 10 alin. 1 lit. f)-j) din Codul de procedură penală din 1968.

12. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 396 alin. (1), următoarele soluții ce pot fi pronunțate de instanța de judecată în rezolvarea acțiunii penale: condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Condamnarea se pronunță, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, similar vechii reglementări, atunci când instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, că aceasta constituie infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat. Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță, conform art. 396 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat în condițiile art. 80-82 din Codul penal. În această situație, având în vedere dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Codul penal, operațiunea de individualizare a pedepsei pentru infracțiunea săvârșită și determinarea pedepsei aplicabile se fac doar în condițiile aplicării prevederilor art. 82 alin. (3) din Codul penal ce reglementează anularea renunțării la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei se poate dispune, potrivit art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală, dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat în condițiile art. 83-90 din Codul penal. Având în vedere condiția prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, individualizarea pedepsei și stabilirea pedepsei aplicabile prezintă relevanță în ipoteza aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 88 sau art. 89 din Codul penal, referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei și, respectiv, la anularea amânării aplicării pedepsei. Achitarea și încetarea procesului penal sunt soluții pronunțate de instanța de judecată în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală și, respectiv, art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală.

13. Analizând comparativ cele două reglementări, Curtea constată că actualul Cod de procedură penală reglementează, în plus față de vechiul cod, două soluții ce pot fi pronunțate de instanțe cu ocazia soluționării acțiunii penale, respectiv renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei. Analizând dispozițiile părții generale a Codului penal în vigoare, Curtea constată că renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, prevăzute la art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, ca soluții ce pot fi pronunțate cu ocazia rezolvării cauzei penale, sunt reglementate și ca modalități de individualizare a executării pedepsei, la art. 80-82 și, respectiv, art. 83-90 din Codul penal, făcând parte din capitolul V al titlului III al părții generale, intitulat "Individualizarea pedepselor".

14. Curtea constată că, în aceste condiții, se susține încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

15. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, acestea din urmă reglementează obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor. Această obligație revine în egală măsură tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorităților publice. Prin urmare, Parlamentul are obligația de a legifera în acord cu dispoziția constituțională analizată, care presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate și previzibilitate a normelor juridice. Or, prin raportare la exigențele constituționale anterior referite, enumerarea de către legiuitor a soluțiilor care pot fi pronunțate de instanță în rezolvarea acțiunii penale sunt clare și neechivoce, necontravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

16. Art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenție. Dreptul la un proces echitabil, invocat in susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă.

17. Curtea constată că enumerarea de către legiuitor a soluțiilor ce pot fi pronunțate de către instanțele de judecată în rezolvarea acțiunii penale, conform art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv soluțiile de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, nu antamează problema asigurării standardelor referitoare la contradictorialitatea procesului penal, la egalitatea armelor, la formularea apărărilor în procesul penal sau la asigurarea altor garanții procedurale specifice dreptului la un proces echitabil. Pentru acest motiv, Curte reține că invocarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală nu are relevanță în cauză.

18. Având în vedere însă cele mai sus arătate în analiza făcută cu privire la soluțiile ce pot fi dispuse cu prilejul rezolvării acțiunii penale, Curtea constată că enumerarea, printre aceste soluții, a renunțării la aplicarea pedepsei și a amânării aplicării pedepsei reprezintă opțiunea legiuitorului, exercitată în limitele atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.