Decizia CCR nr. 472 din 16.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 54 şi art. 342-348 din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstitu- ționalitate a dispozițiilor art. 54 și art. 342-348 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 6.775/62/2014 al Tribunalului Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 291D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Agenția Națională de Administrare Fiscală a comunicat concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că normele procesual penale ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) și art. 347 alin. (3) au fost supuse controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea constatând neconstituționalitatea acestora, așa încât apreciază că excepția de neconstituționalitate având ca obiect aceste prevederi legale este inadmisibilă. Cât privește celelalte critici invocate, consideră că nu este rolul Curții Constituționale să stabilească modalități de eficientizare a procedurii de cameră preliminară și modalități de realizare a contactului dintre inculpat și apărătorul său, iar, în ceea ce privește readministrarea probelor excluse de către judecătorul de cameră preliminară, arată că este rolul instanței de judecată de a administra probe, în condiții de oralitate și contradictorialitate, existând chiar sisteme de drept, de pildă sistemul suedez, în care nu este reglementată instituția excluderii probelor.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea nr. 47 din data de 9 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.775/62/2014, Tribunalul Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54 și art. 342- 348 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară într-o cauză având ca obiect constatarea legalității sesizării instanței, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate judecătorul de cameră preliminară arată că dispozițiile criticate încalcă art. 16 din Constituție, lipsind caracterul accesibil și previzibil al normei criticate, de vreme ce modul în care este administrată justiția în faza camerei preliminare diferă de la o instanță la alta sau chiar de la un complet la altul în cadrul aceleiași instanțe. Din această cauză, probleme sau situații juridice care ar trebui să aibă o soluție unitară primesc, în mod nejustificat, soluții diferite. Totodată, consideră că prevederile referitoare la activitatea judecătorului în faza camerei preliminare încalcă dispozițiile art. 20 din Constituție și nu îndeplinesc condițiile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la caracterul previzibil și accesibil al normei juridice. Intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizii pronunțate în recurs în interesul legii și hotărâri prealabile pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a clarifica procedura de urmat, sau deciziile de neconstituționalitate pronunțate de Curtea Constituțională nu pot complini lipsurile normei fără a intra în sfera de competență a autorității legiuitoare, de vreme ce acestea nu pot crea izvoare pozitive de drept.

7. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară apreciază că normele procesual penale criticate aduc atingere și dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că acest drept presupune existența unui remediu efectiv pentru situația în care o fază a procesului penal a avut loc cu încălcarea drepturilor fundamentale și, pe de altă parte, acest drept presupune ca remediul efectiv să poată fi exercitat într-un termen rezonabil. Or, prin reglementarea camerei preliminare, deși s-a urmărit crearea unui filtru de legalitate, această finalitate nu este reală și, pe de altă parte, nu a condus decât la mărirea duratei de soluționare a cauzelor penale. Așadar, prin modul în care a reglementat camera preliminară, legiuitorul a încălcat atât dreptul la un proces echitabil prin încălcarea dreptului privind egalitatea în fața legii, cât și obligativitatea de a reglementa în mod previzibil și accesibil, astfel încât orice subiect să cunoască ce conduită trebuie să adopte. Această procedură este ineficientă, dilatorie în ceea ce privește durata de soluționare a cauzelor penale și lipsită de previzibilitate în ceea ce privește procedura de urmat.

8. În continuare, judecătorul de cameră preliminară enumeră câteva cazuri, din practica instanțelor, pentru a demonstra ineficiența procedurii de cameră preliminară, astfel: în marea majoritate a cauzelor, în perioada camerei preliminare, avocatul desemnat din oficiu nu ia legătura și nu comunică cu inculpatul trimis în judecată. Prima comunicare are loc în faza de judecată, deși odată cu comunicarea rechizitoriului inculpatului i se comunică și numele și datele de contact ale avocatului desemnat din oficiu, așa încât au fost foarte rare situațiile în care s-a realizat o comunicare și deci o apărare efectivă în această fază; singurele nulități absolute care pot fi invocate de către judecătorul de cameră preliminară în privința efectuării actelor de urmărire penală sunt cele de la art. 281 alin. (1) lit. e) și f) din Codul de procedură penală și sunt cele legate de lipsa suspectului sau a inculpatului în cursul urmăririi penale, atunci când prezența sa este obligatorie, respectiv lipsa asistenței de către avocat a suspectului sau a inculpatului (nu a persoanei vătămate sau a altei părți), atunci când aceasta era obligatorie, în cursul urmăririi penale. Aceste nulități ar putea fi invocate în condițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală până la închiderea (finalizarea definitivă) a procedurii de cameră preliminară; probele nelegale și neloiale sunt excluse de judecătorul de cameră preliminară și astfel nu ar mai trebui să poată să fie avute în vedere la judecarea în fond a cauzei; măsura excluderii devine ineficientă atâta vreme cât, în majoritatea lor, probele pot fi readministrate de judecătorul fondului în faza de judecată, la cererea Ministerului Public. Sunt foarte rare situațiile în care o probă nu mai poate fi readministrată. În toate situațiile în care au fost excluse probe, acestea au fost readministrate, martorii au fost reaudiați în faza de judecată, expertizele au fost refăcute etc., aceasta deoarece nelegalitatea procedurii de administrare a probei a fost considerată diferită de legalitatea probei înseși; în cursul camerei preliminare nu poate fi constatată nelegalitatea decurgând din neadministrarea unor probe care sunt imperativ prevăzute de lege pentru buna desfășurare a procesului penal - de exemplu situația în care o probă constituie atât o condiție de procesualitate, cât și una de substanțialitate, cum este expertiza medico-legală psihiatrică a minorului care are vârsta între 14- 16 ani. Altfel spus, în materia probelor, judecătorul nu poate examina ceea ce nu există, dar trebuie să existe, astfel că, în continuare, acesta în faza de judecată va administra probele care lipsesc și care au caracter obligatoriu; camera preliminară a fost reglementată pentru a stabili un filtru privind aspectele ce țin exclusiv de legalitatea cauzei penale desfășurate în cursul urmăririi penale. Această procedură nu a condus decât la creșterea duratei de soluționare a cauzelor penale, a duratei în care inculpatul a fost plasat în detenție preventivă. Într-o proporție ridicată au fost invocate critici care nu au rol de excepții, ulterior s-a formulat contestație, astfel că judecata a debutat la 6-9 luni de la data înregistrării rechizitoriului la instanță; în situația în care nu au fost invocate toate excepțiile, chiar dacă ne aflăm în prezența unei instituții speciale și a unui termen maxim de invocare a neregularităților, și în cursul judecății continuă verificarea atentă și minuțioasă a actelor de urmărire penală, toate acestea pentru a se asigura împlinirea actului de justiție. De pildă, în cazul probelor obținute prin tortură sau a probelor derivate, acestea nu pot fi folosite, în niciun caz, în procesul penal, întrucât art. 102 din Codul de procedură penală instituie o adevărată inadmisibilitate a unor asemenea probe, care nu operează prin intermediul nulităților, ca în ipoteza altor nelegalități vizând modalitatea de administrare a probelor; în ceea ce privește verificarea neregularităților actului de sesizare, conținutul și forma rechizitoriului sunt reglementate de art. 328 și 329 din Codul de procedură penală. În mod curent, cele mai întâlnite neregularități ale actului de sesizare, identificate din practică, se referă la faptele și obiectul care au făcut obiectul urmăririi penale, la maniera în care probele administrate sau culese în cursul urmăririi penale sunt descries sau doar descrise fără a fi analizate, la modul deficitar în care este descrisă starea de fapt pentru fiecare inculpat și, implicit, pentru fiecare participant la fapta/faptele care formează obiectul dosarului. Sunt situații în care procurorul omite să descrie probele administrate și modul în care acestea sunt apte să stabilească o bănuială rezonabilă cu privire la cel trimis în judecată. Tot din practică, de cele mai multe ori aceste nereguli nu sunt acoperite de procuror, chiar dacă există cereri pentru o descriere rezonabilă a faptelor ce formează obiectul sesizării, astfel că tot judecătorului îi va reveni în cursul judecății stabilirea stării de fapt pe baza probelor administrate; prin raportare la art. 281 din Codul de procedură penală se constată că legiuitorul a înlăturat nelegala sesizare a instanței dintre cazurile de nulitate absolută, așa încât nerespectarea reglementărilor care vizează acest aspect atrage sancțiunea nulității relative. Ca atare, este lipsită de importanță o nelegalitate atât de colosală, este ineficientă, deoarece judecătorul chiar dacă constată o asemenea nelegalitate, nu va putea dispune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale de către organul competent.

9. Referitor la lipsa de previzibilitate a procedurii ce ar trebui urmată, judecătorul de cameră preliminară enumeră următoarele probleme practice: nu este reglementată situația în care și judecătorul de cameră preliminară și inculpatul/inculpații constată că există excepții, nelegalități sau neregularități. Este posibil ca atât judecătorul, cât și inculpatul să fi constatat aceleași critici. În aceste condiții nu s-a stabilit, în mod unitar, dacă judecătorul se pronunță prin încheiere asupra propriilor excepții, dacă o asemenea încheiere are sau nu cale de atac. În practică, au existat situații în care judecătorul s-a pronunțat prin încheiere asupra excepțiilor și neregularităților invocate, a comunicat această încheiere Ministerului Public, care a exercitat calea de atac a contestației, considerată admisibilă de instanța de control judiciar, deoarece s-a apreciat că trebuie să existe un control asupra acestor dispoziții. Au existat și situații în care judecătorul de cameră preliminară s-a pronunțat cu privire la toate excepțiile invocate din oficiu și cele invocate de inculpat, prin unica încheiere de cameră preliminară, stabilind că împotriva acesteia există dreptul de a o contesta la instanța superioară; în situația în care judecătorul de cameră preliminară elimină toate probele și procurorul menține dispoziția de trimitere în judecată este obligatorie începerea judecății. În această situație, întreg probatoriul se va reface în cursul judecății, deși poate întreaga urmărire penală a fost efectuată de un organ necompetent material sau după calitatea persoanei; o altă situație ce determină ineficiența acestei faze este cea referitoare la termenul de 20 de zile prevăzut de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, în cauzele în care nu se invocă excepții și se dorește urmarea procedurii privind recunoașterea vinovăției, iar inculpatul este arestat, nu este necesar un termen de 20 de zile. Un asemenea termen ar conduce doar la menținerea inculpatului în stare de arest preventiv. Pe de altă parte, au existat în practică situații în care au fost depuse excepții și după perioada de 20 de zile, excepții care au fost soluționate de judecătorul de cameră preliminară, astfel cum s-a stabilit la întâlnirea de practică unitară, nefiind prevăzută nicio sancțiune pentru nerespectarea termenului de 20 de zile, așa încât nu atrage nicio decădere; în ceea ce privește termenul la care se discută în contradictoriu excepțiile ridicate din oficiu și cele ridicate de inculpat, pentru acest termen, potrivit Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a Curții Constituționale, ar trebui citate toate părțile. Nu este stabilit dacă pentru acest termen se citează sau nu părțile civile, părțile responsabile civilmente, dacă acestora li se comunică excepțiile ridicate de către inculpat, dacă acestea au dreptul să depună și ele excepții, dacă toate excepțiile ridicate se discută în contradictoriu cu toate părțile, în prezența apărătorilor acestora. În concluzie, judecătorul de cameră preliminară apreciază că, atâta vreme cât modul în care a fost reglementată camera preliminară nu asigură un remediu efectiv pentru asigurarea unui proces echitabil în ansamblul său, întreaga procedură trebuie regândită, astfel încât să asigure un proces echitabil pentru toți participanții la procesul penal, pentru ca măsurile dispuse să fie similare pentru persoanele aflate în situații juridice identice.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

11. Avocatul Poporului, în punctul său de vedere, arată că dispozițiile art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) și art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 și Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, așa încât excepția de neconstituționalitate având ca obiect aceste dispoziții este inadmisibilă.

Cât privește celelalte dispoziții criticate, precizează că își menține punctul de vedere transmis anterior în dosarele Curții nr. 374D/2014 și nr. 461D/2014, în sensul că dispozițiile art. 342-348 din Codul de procedură penală sunt constituționale, punct de vedere care a fost reținut în deciziile mai sus menționate ale Curții Constituționale.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar de partea Agenția Națională de Administrare Fiscală, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 54 și art. 342-348 din Codul de procedură penală. Dispozițiile art. 54 din Codul de procedură penală au următorul conținut: "Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia:

a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;

d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege."

Art. 342-348 din Codul de procedură penală formează titlul II al părții speciale a Codului de procedură penală - Camera preliminară - și reglementează obiectul procedurii în camera preliminară (art. 342), durata procedurii în camera preliminară (art. 343), măsurile premergătoare (art. 344), procedura în camera preliminară (art. 345), soluțiile (art. 346), contestația (art. 347) și măsurile preventive în procedura de cameră preliminară (art. 348).

15. Curtea observă că, în esență, critica autorului excepției de neconstituționalitate privește lipsa caracterului previzibil și accesibil al acestor norme procesual penale. În ceea ce privește dispozițiile art. 346 alin. (1), Curtea observă că autorul excepției critică doar soluția legislativă "fără participarea procurorului și a inculpatului", din perspectiva citării părții civile și a părții responsabile civilmente.

16. Judecătorul de cameră preliminară, autor al excepției de neconstituționalitate, susține că prevederile de lege criticate contravin atât dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 21 privind accesul liber la justiție, cât și prevederilor art. 7 - "Nicio pedeapsă fără lege" din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, cât privește dispozițiile art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea reține că acestea reglementează contestația în procedura camerei preliminare, or, cauza de față vizează procedura de constatare a legalității sesizării instanței, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală de către judecătorul de cameră preliminară. Prin urmare, aceste dispoziții de lege nu au legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect este inadmisibilă.

18. În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 7 din Convenție, care reglementează principiul legalității incriminării, Curtea constată că, prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2014, paragraful 35, a statuat că "prevederea convențională are în vedere normele penale de drept substanțial, iar nu pe cele de drept procesual", așa încât, având în vedere faptul că obiect al excepției îl constituie norme procesual penale referitoare la procedura în camera preliminară, iar nu norme penale de drept substanțial, nu poate fi primită critica referitoare la dispozițiile convenționale menționate.

19. Referitor la susținerile judecătorului de cameră preliminară, autor al excepției, potrivit cărora "intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizii pronunțate în recurs în interesul legii și hotărâri prealabile pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a clarifica procedura de urmat, sau deciziile de neconstituționalitate pronunțate de Curtea Constituțională nu pot complini lipsurile normei fără a intra în sfera de competență a autorității legiuitoare, de vreme ce acestea nu pot crea izvoare pozitive de drept", Curtea reține că, dincolo de controversa existentă în literatura de specialitate cu privire la caracterul de izvor de drept al deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, aceste decizii au caracter obligatoriu, așa cum a statuat și Curtea Constituțională în jurisprudența sa. Totodată, potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul legalității nu se referă doar la "lege", cu condiția ca elementul de jurisprudență care configurează noțiunea de lege să îndeplinească caracterele de previzibilitate și accesibilitate (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, și Hotărârea din 10 octombrie 2006, pronunțată în Cauza Pessino împotriva Franței, paragraful 29).

20. În ceea ce privește cerințele de accesibilitate și previzibilitate a legii, Curtea observă că temeiul constituțional al acestora se regăsește în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală și că atât Curtea Constituțională, într-o jurisprudență constantă (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, și Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), cât și Înalta Curte de Casație și Justiție (de pildă, Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni) au analizat respectarea acestor două criterii de calitate a legii prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

21. Astfel, Curtea Constituțională a reținut faptul că, în materia clarității și previzibilității unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Totodată, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru- Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (a se vedea și Hotărârea din 28 martie 1990, pronunțată în Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Totodată, s-a mai reținut că, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 31).

22. Analizând criticile judecătorului de cameră preliminară, Curtea constată că acesta relevă următoarele aspecte: lipsa de previzibilitate a normelor ce reglementează procedura de soluționare a cererilor și excepțiilor, sub aspectul citării părții civile și părții responsabile civilmente și al drepturilor acestora într-o atare procedură; cu privire la competența acestuia de verificare a legalității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară invocă trei ipoteze din practică ce, în opinia lui, demonstrează caracterul ineficient, dilatoriu și lipsit de previzibilitate al procedurii de cameră preliminară; cazurile de nulitate absolută reglementate de art. 281 alin. (1) lit. e) și f) din Codul de procedură penală și momentul până la care judecătorul de cameră preliminară poate invoca aceste nulități și opțiunea legiuitorului de a înlătura nelegala sesizare a instanței dintre cazurile de nulitate absolută; alte aspecte din practică care ar demonstra ineficiența procedurii în cameră preliminară. Toate aceste aspecte relevate de către judecătorul de cameră preliminară urmează a fi analizate pentru a se stabili în ce măsură normele procesual penale criticate îndeplinesc condițiile de accesibilitate și previzibilitate, astfel cum au fost acestea reținute în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului.

23. Pentru început, cât privește invocarea lipsei de previzibilitate a normelor ce reglementează procedura de soluționare a cererilor și excepțiilor, sub aspectul citării părții civile și părții responsabile civilmente și al drepturilor acestora în această procedură, Curtea reține că dispozițiile la care se referă critica judecătorului de cameră preliminară sunt cele ale art. 344 alin. (4), ale art. 345 alin. (1), ale art. 346 alin. (1) și cele ale art. 347 alin. (3).

24. În ceea ce privește dispozițiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituțională a constatat că acestea sunt neconstituționale, stabilind, totodată, că, din perspectiva contradictorialității și oralității, ca elemente definitorii ale egalității de arme și ale dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței. Având în vedere soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală și, întrucât, potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale", ținând cont că, în prezenta cauză, Curtea Constituțională a fost sesizată prin încheierea de cameră preliminară nr. 47 din data de 9 februarie 2015, dată ulterioară publicării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

25. În continuare, Curtea constată că soluția legislativă referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a se pronunța în fond și în contestație asupra aspectelor semnalate în cadrul unei proceduri "fără participarea procurorului și inculpatului" a fost analizată, de asemenea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, ocazie cu care a statuat că judecarea plângerii ori a contestației fără participarea părților, subiecților procesuali principali și a procurorului contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței. În ceea ce privește dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți, dreptul la o procedură orală vizând și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

26. În ceea ce privește aspectele relevate de autorul excepției în materia verificării legalității administrării probelor în procedura de cameră preliminară, în esență, acesta este nemulțumit de faptul că "probele nelegale și neloiale sunt excluse de judecătorul de cameră preliminară, dar măsura excluderii devine ineficientă atâta vreme cât, în majoritatea lor, probele pot fi readministrate de judecătorul fondului în faza de judecată", pe de o parte, iar, pe de altă parte, de faptul că, "în cursul camerei preliminare nu poate fi constatată nelegalitatea decurgând din neadministrarea unor probe care sunt imperativ prevăzute de lege pentru buna desfășurare a procesului penal". Cu privire la aceste critici, Curtea s-a pronunțat tot prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 59-61, și a constatat că, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalității administrării probelor ce au rămas câștigate procesului, așa încât, după rămânerea definitivă a soluției dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepții referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară. De asemenea, Curtea a observat că, din reglementarea instituției camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilității pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate și oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalității probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situația în care în cauza respectivă sunt mai mulți inculpați, proba care acționează în favoarea unuia poate acționa în defavoarea celuilalt. Totodată, Curtea a observat că în anumite circumstanțe aspectele de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor.

27. Așa fiind, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și faptul că, în prezenta cauză, Curtea Constituțională a fost sesizată ulterior publicării deciziei de admitere mai sus menționate în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) și art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât privește soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță "fără participarea procurorului și a inculpatului", este inadmisibilă, sens în care urmează a fi respinsă ca atare.

28. Cât privește critica judecătorului de cameră preliminară referitoare, pe de o parte, la cazurile de nulitate absolută reglementate de art. 281 alin. (1) lit. e) și f) din Codul de procedură penală și momentul până la care judecătorul de cameră preliminară poate invoca aceste nulități și, pe de altă parte, privind opțiunea legiuitorului de a înlătura nelegala sesizare a instanței dintre cazurile de nulitate absolută, Curtea reține că este opțiunea legiuitorului național, în cadrul măsurilor de politică penală, să reglementeze și să suprime unele cazuri de nulitate absolută, ori să stabilească regimul juridic al acesteia fără ca prin aceasta să se încalce dispozițiile Constituției.

29. În continuare, Curtea observă că judecătorul de cameră preliminară, autor al excepției, enumeră în motivare mai multe ipoteze întâlnite în practică în derularea procedurii în cameră preliminară, care ar demonstra ineficiența acestei proceduri. Cu privire la aceste aspecte, având în vedere că privesc probleme ce pot să apară în practică, în procesul de aplicare a normelor procesual penale referitoare la procedura camerei preliminare și, întrucât Curtea observă că pot fi soluționate la nivelul instanțelor, acestea constituie o problemă de aplicare a legii care excedează competenței instanței de contencios constituțional.

30. Așa încât, având în vedere toate cele arătate, în lumina Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, luând în considerare jurisprudența instanței de la Strasbourg referitoare la condițiile de accesibilitate și previzibilitate a legii, care, în esență, admite că, datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, interpretarea și aplicarea unor asemenea dispoziții depinzând de practica autorităților jurisdicționale, din perspectiva criticilor formulate, referitoare la accesibilitatea și previzibilitatea normelor procesual penale ce reglementează competența judecătorului de cameră preliminară și procedura în camera preliminară, Curtea constată că acestea nu conțin nicio prevedere de natură a afecta egalitatea cetățenilor în fața legii și dreptul la un proces echitabil. Competența de aplicare a normei ce revine instanțelor are în vedere tocmai misiunea acestora ca, în cadrul actului de justiție pe care îl înfăptuiesc, să interpreteze normele legale. Așadar, revine și judecătorului de cameră preliminară sarcina de a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința aplicării normelor procesual penale referitoare la procedura în cameră preliminară, clarificarea graduală a regulilor aplicabile în această materie, printr-o interpretare judiciară specifică fiecărei cauze, fiind necesar a se finaliza într-un rezultat coerent și previzibil, în mod rezonabil.