Decizia CCR nr. 517 din 7.07.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 - unele măsuri pt. degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pt. pregătirea punerii în aplicare a Legii nr....

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Dănuț Andrei Cârlescu în Dosarul nr. 1.008/96/2013/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 97D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, dreptul de acces liber la justiție nu este un drept absolut, ci poate fi limitat atâta timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces efectiv la un tribunal, ceea ce nu echivalează cu accesul la toate gradele de jurisdicție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 17 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.008/96/2013/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de Dănuț Andrei Cârlescu într-o cauză având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a arestării sale preventive în perioada 30 septembrie 2004-22 martie 2006 într-o cauză penală în care s-a pronunțat ulterior achitarea sa, și obligarea statului român la plata de daune morale.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată, în esență, că legea în vigoare la data nașterii "raportului juridic obligațional" era codul de procedură civilă din 1865 care prevedea drept cale de atac recursul împotriva hotărârilor pronunțate în apel. Textul de lege criticat este unul cu aplicare temporară, ce vizează degrevarea instanțelor judecătorești, ceea ce nu poate să înfrângă principiul reparatoriu consacrat atât în legislația Uniunii Europene, cât și prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul la o măsură reparatorie, corelativ cu dreptul la un recurs real și efectiv, consacrat de art. 6 din Convenție, primează prevederilor din legislația internă, potrivit art. 11 din Constituție. Din această perspectivă, textul de lege criticat aduce atingere dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern și art. 21 referitor la accesul liber la justiție.

6. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă își exprimă opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, prin care s-a reținut că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui proceduri destinate să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii și decongestionarea instanțelor judecătorești de anumite cauze. Nu este contrară principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, cât timp acestea asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, care poate stabili reguli deosebite. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, respectiv considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 894 din 5 decembrie 2006, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând de o marjă de apreciere.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținut în dispozitivul încheierii de sesizare a Curții Constituționale, îl constituie dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013. În realitate, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, care au următorul cuprins: "(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

11. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiție, astfel cum acestea se interpretează potrivit art. 11 alin. (1) și (2) și 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma dispozițiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 reglementează, în alineatul întâi, suspendarea aplicării prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă până la data de 31 decembrie 2015, acestea urmând a se aplica proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. Din analiza comparativă a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 cu prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă Curtea observă că ambele texte de lege reglementează identic cu privire la faptul că hotărârile pronunțate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu sunt supuse recursului.

13. Curtea observă, referitor la critica privind încălcarea, prin dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, a prevederilor art. 21 privind accesul liber la justiție din Constituție, astfel cum acestea se interpretează potrivit art. 11 alin. (1) și (2) și 20 alin. (1) din Legea fundamentală și prin prisma dispozițiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).

14. De asemenea, Curtea reține că autorul excepției a avut acces la judecarea cauzei în primă instanță, precum și în apel, care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea dreptului său de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

15. De altfel, asupra unor critici similare, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, nepublicată la data pronunțării în prezenta cauză, respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.