Decizia CCR CCR nr. 536 din 14.07.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, excepție ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.457/2/2012 și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 571D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile Ministerul Justiției și Camelia Minodora Falcan, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 586D/2015, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 3.496/108/2012.

4. La apelul nominal lipsesc părțile Oana Adina, Ministerul Justiției, Tribunalul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 571D/2015 și nr. 586D/2015, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.

7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 586D/2015 la Dosarul nr. 571D/2015, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin încheierile din 20 februarie 2015, pronunțate în dosarele nr. 1.457/2/2012 și nr. 3.496/108/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu prilejul soluționării recursurilor formulate de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 4.568 din 17 iulie 2012 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, respectiv de Adina Oana împotriva Sentinței civile nr. 7.049 din 11 decembrie 2012 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

10. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că, urmare a aplicării dispozițiilor de lege criticate, personalul (în speță, judecători sau procurori) care îndeplinea condițiile de a trece la o altă gradație până la 1 ianuarie 2011 are un salariu diferit față de cel care îndeplinește aceleași condiții după data menționată. Astfel, pentru acele persoane care au îndeplinit condițiile anterior datei de 1 ianuarie 2011 și au trecut de la gradația 3 la 4 ori de la gradația 4 la 5, creșterea salarială a fost cu 5%, în schimb, pentru cei care îndeplinesc condițiile de avansare după această dată, creșterea este de 2,5%, pentru că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, nu se acordă coeficientul de ierarhizare aferent noii clase de ierarhizare. Acest tratament juridic diferențiat în raport cu un criteriu temporal nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, câtă vreme, prin ipoteză, judecătorul vizat are aceeași calificare profesională, exercită aceeași funcție, la același nivel al instanței cu colegii săi care primesc o remunerație mai mare.

11. Consideră că în speță nu este aplicabil principiul "a distinge nu înseamnă a discrimina", deoarece situația expusă nu are particularități ce ar necesita o tratare diferențiată. În acest sens invocă și cele reținute de Curtea Constituțională cu privire la principiul egalității în drepturi prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului raportată la prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

13. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale. În acest sens invocă jurisprudența Curții Constituționale în care s-a statuat că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv (Decizia Curții Constituționale nr. 2/2013). De asemenea amintește că, în aplicarea dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că discriminarea este acceptabilă dacă are o justificare obiectivă și rezonabilă. Într-o societate democratică este o astfel de discriminare aceea care urmărește un "scop legitim" și respectă "un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui." Potrivit Hotărârii din 28 mai 1995, pronunțate de Curtea de la Strasbourg în Cauza Incze contra Austriei, noțiunea de discriminare, în sensul dispozițiilor art. 14 din Convenție, cuprinde, în general, cazurile în care un individ sau un grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine tratat decât altul, chiar dacă dispozițiile Convenției nu impun să îi fie acordat un tratament mai favorabil. Diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca ele să se bazeze pe "o justificare rezonabilă și obiectivă" (Hotărârea din 18 februarie 1991, pronunțată în Cauza Fredin contra Suediei, paragraful 60, Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunțată în Cauza Hoffmann contra Austriei, paragraful 31, și Hotărârea din 28 septembrie 1995, pronunțată în Cauza Spadea și Scalabrino contra Italiei.)

14. În același context amintește dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 2 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, dar și art. 41 alin. (4) din Constituție și art. 23 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. De asemenea arată că o diferențiere salarială este contrară principiului reglementat de art. 3 lit. d) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, vizând asigurarea unei remunerații egale pentru muncă egală.

15. Avocatul Poporului arată că "prin «funcție similară» se înțelege funcție identică, cu aceeași vechime, grad/treaptă, categorie, condiții de muncă etc. din instituția respectivă sau dintr-o altă instituție care are încadrate astfel de funcții." Prin urmare, consideră că, dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, dispoziții potrivit cărora "(1)În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.[...]

(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție», respectiv vechime în învățământ pentru personalul didactic de predare universitar și preuniversitar."

19. Prevederile de lege criticate au avut o aplicabilitate temporară, în cursul anului 2011, însă, cu toate acestea, continuă să își producă efectele juridice în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, astfel încât, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), urmează a se analiza constituționalitatea acestora.

20. Autorul excepției consideră că dispozițiile de lege criticate contravin următoarelor prevederi constituționale: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor și art. 41 alin. (4) privind egalitatea de salarizare între femei și bărbați. De asemenea, autorul invocă prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la interzicerea discriminării.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate au mai fost supuse analizei sale prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, Decizia nr. 884 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, și Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013, Curtea a respins ca neîntemeiate criticile de neconstituționalitate aduse dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, reținând că "avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate." De asemenea, Curtea a reținut că "legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare și metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă."

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.