Decizia CCR nr. 543 din 14.07.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Grupul Industrial Voiculescu și Compania (GRIVCO) - S.A. din București și de Societatea Compania de Cercetări Aplicative și Investiții - S.A. din București în Dosarul nr. 5.302/2/2014 (număr în format vechi 3.070/2014) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.045D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 28 mai 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunțarea la 16 iunie, respectiv la 30 iunie 2015. La această dată, constatând că nu sunt prezenți, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toți judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunțarea pentru 14 iulie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3. Prin Încheierea din 17 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5.302/2/2014 (număr în format vechi 3.070/2014), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Grupul Industrial Voiculescu și Compania (GRIVCO) - S.A. din București și de Societatea Compania de Cercetări Aplicative și Investiții - S.A. din București cu ocazia soluționării contestațiilor formulate împotriva unei măsuri asigurătorii luate de instanța de judecată.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv și dreptul de proprietate privată, deoarece partea interesată se află în imposibilitate de a-și formula apărările cu privire la luarea măsurii asigurătorii, iar cele statuate de instanță nu pot fi cenzurate de o instan ierarhic superioară. Consideră că neconstituționalitatea dispozițiilor de lege criticate este cu atât mai evidentă cu cât măsura criticată a fost dispusă de către instanța de apel, situație care înlătură orice posibilitate a persoanei interesate de a o contesta la o instanță superioară.

5. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece faptul că aceeași instanță s-a pronunțat într-o cale de atac în cadrul aceleiași proceduri nu ridică în sine o problemă din perspectiva art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu atât mai mult cu cât completele de judecată au fost diferite, ca urmare a soluționării cererilor de abținere și, respectiv, de recuzare. De altfel, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 370 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 august 2014, că judecarea recursului de către aceeași instanță care a soluționat apelul, dar în complete diferite, nu constituie în sine o prezumție a lipsei de imparțialitate a judecătorilor care se pronunță asupra recursului, reținând, astfel, că nu este afectat dreptul la un proces echitabil. În plus, Constituția nu consacră principiul controlului judiciar ierarhic, ci, potrivit art. 129, numai folosirea căilor de atac prevăzute de lege.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii."

10. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportate la cele ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 referitor la protecția proprietății din Protocolul nr. 1 la Convenție.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a reținut că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, art. 129 din Constituție face referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute "numai prin lege". De asemenea, dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză (paragraful 16).

12. Tot prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, anterior citată, paragrafele 17 și 19, Curtea a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanță ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). Or, din moment ce o astfel de procedură nu privește temeinicia unei acuzații penale în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, nu se poate susține că se impune existența unui dublu grad de jurisdicție. Prin decizia mai sus menționată, Curtea a reținut, astfel, că expresia "materie penală" folosită de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție corespunde cu noțiunea de "acuzație în materie penală" prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenție și definită de Curtea de la Strasbourg ca fiind o noțiune autonomă a Convenției, independentă de conotația pe care o are în sistemele naționale de drept ale statelor contractante (Hotărârea din 23 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei, paragraful 22). Mai mult decât atât, chiar și în situația unei acuzații în materie penală, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție stabilește că dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, consacrat de paragraful 1, poate face obiectul unor excepții fie în cazul infracțiunilor minore, fie când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

13. În același sens este și Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

14. Pentru motivele mai sus arătate, dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor constituționale ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și nici prevederilor art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 referitor la protecția proprietății din Protocolul nr. 1 la Convenție.