Decizia CCR nr. 1.081 din 13.12.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 28 alin. 1, 2 şi 3 din C. pr. civ.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 28 alin. 1, 2 și 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Emil Balaure în Dosarul nr. 17.686/245/2007 al Tribunalului Iași - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.495D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, arătând că dispozițiile criticate nu sunt de natură a contraveni liberului acces la justiție consacrat prin art. 21 din Constituție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 26 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 17.686/245/2007, Tribunalul Iași - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 28 alin. 1, 2 și 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Emil Balaure într-o cauză civilă în care autorul excepției a formulat o cerere de recuzare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că limitele dreptului de a formula cerere de recuzare, stabilite de legiuitor prin dispozițiile art. 28 alin. 1, 2 și 3 din Codul de procedură civilă, constituie o barieră în calea accesului liber la justiție, încălcând totodată dreptul la un proces echitabil al părții interesate de promovarea unei astfel de cereri.

Tribunalul Iași - Secția civilă opinează că dispozițiile criticate sunt constituționale, arătând că limitele de sesizare a instanței cu cereri de recuzare au fost stabilite de legiuitor în scopul evitării formulării de către justițiabili a unor cereri abuzive în vederea tergiversării soluționării cauzelor.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 28 alin. 1, 2 și 3 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: "Nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutor, curator sau director al unei instituții publice sau societăți comerciale, când aceștia nu au interes personal în judecarea pricinii.

Nu se pot recuza toți judecătorii unei instanțe sau ai unei secții a acesteia.

[_]

Pentru aceleași motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiași judecător.“

Se susține, în esență, că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 28 alin. 1, 2 și 3 din Codul de procedură civilă, raportându-se la aceleași critici de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 265 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19 mai 2008, și Decizia nr. 72 din 2 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 6 aprilie 2012, prin care a reținut că textele de lege criticate reprezintă norme procedurale care țin de opțiunea legiuitorului, exercitată în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

De asemenea, Curtea a reținut că instituția recuzării se justifică prin imperativul asigurării unei judecăți imparțiale, în care părțile să fie protejate de eventuala părtinire a judecătorului. Recuzarea nu poate fi, în consecință, decât individuală, și nu colectivă, și nici nu poate conduce, în sistemul nostru juridic, la împiedicarea tuturor judecătorilor unei instanțe de a judeca procesele cu care au fost învestiți în condițiile legii.

Totodată, Curtea a statuat că prin textele de lege criticate legiuitorul nu a înțeles să restrângă accesul liber la justiție sau dreptul la apărare, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestor drepturi constituționale. Aceste reguli de procedură se justifică prin intenția legiuitorului de a împiedica tergiversarea înfăptuirii actului de justiție, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ținându-se seama și de interesele legitime ale celorlalte părți, nu numai de cele ale părții care a formulat cererea de recuzare.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia amintită își păstrează valabilitatea și în cauza de față.