Decizia CCR nr. 1.079 din 13.12.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 322 pct. 4 tezele 2 şi 3 din C. pr. civ.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Petre Tiberiu Carabeț în Dosarul nr. 992/2/2012 al Curții de Apel București - Secția a VI-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.410D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, părțile Elena Abuhnoaie și Grigore Abuhnoaie au depus note scrise prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, arătând că nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica practica în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 93 din 20 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 992/2/2012, Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Petre Tiberiu Carabeț într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de revizuire, formulată în temeiul art. 322 pct. 2 și 4 din Codul de procedură civilă, împotriva unei hotărâri judecătorești de respingere a unei contestații le executare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că textele criticate dau posibilitatea instanței civile de a se pronunța cu privire la vinovăția persoanei învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, înainte de a exista o hotărâre definitivă de condamnare a acesteia, încălcând astfel prezumția de nevinovăție prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituție și la art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă opinează că dispozițiile criticate sunt constituționale, arătând că, în situațiile în care intervine un impediment legal care face imposibilă pronunțarea unei hotărâri penale pentru stabilirea infracțiunii, soluția firească este ca, referitor la săvârșirea infracțiunii, să se pronunțe instanța de revizuire, fără a proceda însă la condamnarea autorului faptei, aceasta neavând competența funcțională de a pronunța hotărâri de condamnare. Se mai susține că, în lipsa acestei reglementări, hotărârile judecătorești viciate de situațiile enumerate în textul criticat nu ar putea fi reformate, cu încălcarea principiilor dreptății, dreptului la apărare și accesului liber la justiție.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului arată că dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală din codul de procedură civilă nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. Se arată că prezumția de nevinovăție consacrată prin prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție vizează exclusiv materia răspunderii penale, acesta nereprezentând un obstacol pentru instituirea prin lege a unei prezumții de vinovăție în reglementarea răspunderii în alte materii decât cea penală. Se mai arată că folosirea în cuprinsul textului criticat a noțiunii de învinuit nu are semnificația unei înfrângeri a prezumției de nevinovăție. De asemenea, se subliniază faptul că dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă dau expresie prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora legiuitorul este liber să stabilească competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, cu respectarea prevederilor și a principiilor constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse la dosar, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă.

Cu privire la obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă au fost abrogate prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, care a fost însă constatat ca fiind neconstituțional în măsura în care prin Decizia Curții Constituționale nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008. Întrucât, în termenul de 45 de zile de la data publicării deciziei anterior referite în Monitorul Oficial al României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, prevederile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 și-au încetat efectele juridice, iar dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă sunt în continuare aplicabile în forma anterioară adoptării Legii nr. 219/2005.

În consecință, Curtea, analizând obiectul excepției de neconstituționalitate, reține că, în realitate, autorul excepției critică prevederile art. 322 pct. 4 tezele 2 și 3 din Codul de procedură civilă.

Dispozițiile art. 322 pct. 4 tezele 2 și 3 din Codul de procedură civilă au următorul cuprins: "Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

[_]

4. [_] În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii.“

Se susține, în esență, că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (11) cu privire la prezumția de nevinovăție și dispozițiilor art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 1.084 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 25 noiembrie 2008, prin care a reținut că, în situația în care intervine un impediment legal care face imposibilă pronunțarea unei hotărâri penale pentru stabilirea infracțiunilor la care textul criticat face referire, stabilirea săvârșirii infracțiunilor se face de către însăși instanța de revizuire, prin aplicarea sistemului probator de drept comun în materie, care se va administra în cursul revizuirii.

Curtea a reținut că ipoteza la care se referă textul de lege criticat este aceea în care nu se mai poate pronunța o hotărâre penală pentru stabilirea infracțiunii de fals. Ca atare, susținerile autorului excepției, potrivit cărora stabilirea infracțiunilor respective ar trebui să se facă numai de către o instanță penală, altfel încălcându-se dreptul la un proces echitabil, sunt neîntemeiate.

Totodată, Curtea a subliniat faptul că dispozițiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă constituie norme de procedură care dau expresie prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legiuitorul este liber să stabilească competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, evident cu respectarea celorlalte prevederi și principii constituționale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia amintită își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de cele arătate, Curtea reține că noțiunea de învinuit din cuprinsul textului criticat a fost folosită de către legiuitor sui generis, pentru a desemna persoana care a săvârșit fapta a cărei constatare ca fiind infracțiune nu se mai poate face printr-o hotărâre penală și asupra căreia instanța de revizuire se va pronunța pe cale incidentală. Prin urmare, această noțiune nu este sinonimă cu cea consacrată de normele procesual penale, respectiv la art. 229 din Codul procedură penală, care semnifică persoana față de care se efectuează urmărirea penală. Astfel, Curtea constată că nu poate fi reținută critica autorului excepției potrivit căreia terminologia utilizată este de natură a aduce prejudicii de imagine persoanei citate în proces, încălcând prezumția de nevinovăție de care aceasta beneficiază.