Decizia CCR nr. 486 din 23.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 250 alin. (1) şi (6) şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (1) și (6) și ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mihail Boldea în Dosarul nr. 1.142/44/2013 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.283D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Statul român, prin reprezentant legal Agenția Națională de Administrare Fiscală, a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției, care solicită admiterea acesteia și reiterează argumentele invocate în fața Curții de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori. În acest sens, susține că dispozițiile de lege criticate încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv și dreptul de proprietate privată, precum și condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi. Arată, astfel, că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, măsura asigurătorie a sechestrului putea fi contestată oricând, în timp ce dispozițiile art. 250 alin. (1) și (6) din Codul de procedură penală instituie un termen de 3 zile, care limitează accesul liber la justiție. Totodată, în cazul sechestrului dispus de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată, persoana interesată poate face contestație numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, iar nu și cu privire la luarea acesteia. De asemenea, susține că este necesar să poată fi administrate oricând probe - de exemplu, referitor la prejudiciu -, având în vedere faptul că procesul penal se caracterizează prin dinamism.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă referitor la dispozițiile art. 250 alin. (1) și (6) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că măsura asigurătorie a fost luată, în speță, în faza de urmărire penală, astfel încât dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care privesc sechestrul dispus de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată, nu au legătură cu soluționarea cauzei. Totodată, autorul excepției solicită modificarea termenului de exercitare a căii de atac, termen prevăzut de dispozițiile art. 250 alin. (1) și (6) din Codul de procedură penală. În ceea ce privește critica adusă art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, consideră că este neîntemeiată, deoarece, potrivit alin. (8), (9) și (10) ale aceluiași art. 374, instanța poate dispune din oficiu readministrarea probelor, respectiv administrarea de probe noi, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, iar părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

6. Prin Încheierea din 28 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.142/44/2013, Curtea de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (1) și (6) și ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Mihail Boldea cu ocazia soluționării unei cauze penale în care, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, a fost luată de către procuror măsura asigurătorie a sechestrului, fără a se contesta, anterior datei de 1 februarie 2014, luarea măsurii și modul de aducere la îndeplinire a acesteia.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 250 alin. (1) și (6) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) și (12) privind prezumția de nevinovăție și legalitatea pedepsei, ale art. 44 alin. (2) referitor la garantarea și ocrotirea proprietății private în mod egal de lege, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 privind protecția proprietății din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece nu este reglementată o procedură de contestare a măsurilor asigurătorii - dispuse anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală - pe parcursul judecății. Dacă, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, persoana interesată putea contesta oricând măsura asigurătorie instituită, dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală au limitat această posibilitate, prevăzând un termen de 3 zile care curge de la data comunicării ordonanței procurorului de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia. Totodată, dacă, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, o măsură asigurătorie dispusă de procuror poate fi contestată atât din perspectiva luării, cât și din perspectiva aducerii sale la îndeplinire, în cazul în care măsura asigurătorie este dispusă de judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, potrivit art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, partea interesată este limitată în dreptul său de a contesta măsura numai cu privire la modul de aducere la îndeplinire a acesteia, fără a avea posibilitatea de a se plânge împotriva măsurii înseși. În ce privește dispozițiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, autorul excepției consideră că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 și 3 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece neagă necesitatea administrării probelor în mod direct și în contradictoriu de către judecătorul cauzei, putându-se ajunge la situația în care acesta să nu mai administreze nicio probă, cercetarea judecătorească fiind golită de conținut. Astfel, odată cu eliminarea instituției prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul poate fi condamnat fără să cunoască probele administrate în acuzare și fără să-și poată formula apărările necesare. Arată că persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea să conteste, în faza de judecată, declarația unui martor dată în faza de urmărire penală. Invocă, în acest sens, hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Kostovski împotriva Olandei - 20 noiembrie 1989, Isgro împotriva Italiei - 19 februarie 1991, Saidi împotriva Franței - 20 septembrie 1993, Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit - 15 decembrie 2001 (paragrafele 157 și 164), Bobeș împotriva României - 9 iulie 2013 și Mischie împotriva României - 16 septembrie 2014.

8. Curtea de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că dispozițiile art. 250 alin. (1) și (6) din Codul de procedură penală reglementează calea de atac cu privire la măsurile asigurătorii, liberul acces la justiție nepresupunând obligația legiuitorului de a prevedea posibilitatea ca respectivele măsuri asigurătorii să poată fi contestate ori de cate ori o parte din proces dorește acest lucru. Referitor la dispozițiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, consideră că există suficiente garanții pe parcursul desfășurării urmăririi penale cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală fiind analizată de judecător în procedura camerei preliminarii. Prin urmare, posibilitatea părților de a solicita să se ia act că nu contestă aceste probe sub aspectul temeiniciei lor, potrivit art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, nu încalcă dreptul părților la un proces echitabil, fiind vorba de un drept al acestora ce se pune în dezbatere contradictorie și asupra căruia decide, în final, instanța, care poate să readministreze - din oficiu - orice probă necesară aflării adevărului în cauză. În plus, faptul că instanța readministrează toate probele dacă acestea sunt contestate de părți nu înseamnă că - dacă părțile nu contestă aceste probe, ci sunt de acord cu temeinicia acestora -, automat, procedura judiciară nu mai are un caracter echitabil, dată fiind posibilitatea ca respectivele probe să fie avute în vedere la pronunțarea soluției în cauză.

9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (1) și (6) și ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. În ce privește ultimul text de lege, din notele autorului excepției, rezultă, însă, că acesta critică numai teza întâi a dispozițiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai cu privire la dispozițiile art. 250 alin. (1) și (6) și ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 250 alin. (1) și (6): "(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

[...] (6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.";

- Art. 374 alin. (7) teza întâi: "Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești."

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) și (12) referitor la prezumția de nevinovăție și la legalitatea pedepsei, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 44 alin. (2) referitor la garantarea și ocrotirea proprietății private în mod egal de lege și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și a prevederilor art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 și 3 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 privind protecția proprietății din Protocolul nr. 1 la Convenție.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în cauza de față, măsura asigurătorie a fost luată de procuror. Prin urmare, dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care privesc contestația împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, nu au legătură cu soluționarea cauzei. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei." Ținând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

15. În ceea ce privește critica adusă dispozițiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Potrivit art. 3 din Legea nr. 255/2013, noul Cod de procedură penală se aplică de la data intrării în vigoare, și anume de la 1 februarie 2014, tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul legii de punere în aplicare, fără a fi, însă, reglementată expres o procedură de contestare a măsurilor asigurătorii dispuse de procuror anterior datei de 1 februarie 2014, alta decât cea instituită de noul Cod de procedură penală. Faptul că art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală limitează posibilitatea contestării măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, prevăzând un termen de 3 zile care curge de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, nu este de natură a afecta constituționalitatea dispozițiilor de lege criticate, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai de lege". Dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Impunerea prin lege a unor exigențe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). În plus, potrivit dispozițiilor art. 342 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul procedurii în camera preliminară îl constituie, între altele, și verificarea legalității efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Or, ordonanța procurorului - prin care acesta a dispus, anterior datei de 1 februarie 2014, măsura asigurătorie a sechestrului, măsură care nu a fost contestată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală -, este un astfel de act ce poate fi supus cenzurii judecătorului de cameră preliminară.

16. Referitor la dispozițiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) și ale art. 24 din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor, statuând, în paragrafele 12-17 din decizia menționată, că dispozițiile de lege criticate dispun cu privire la imposibilitatea readministrării ope legis în cursul cercetării judecătorești a probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar care nu au fost contestate. Curtea a reținut că autorul excepției a criticat aceste prevederi, deoarece probele în discuție nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Din această perspectivă, legiuitorul a impus o singură condiție cu privire la soluția legislativă aleasă, respectiv absența unei manifestări univoce de voință a părții interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale. Faptul că instanța de judecată, nereadministrând probele în condițiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ține seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, paragrafele 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 și 54.) De aceea, utilizarea unei probe așa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Prin urmare, Curtea a reținut că nu se poate susține că prin dispozițiile legale criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deși a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. A porni de la premisa administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu atrage neconstituționalitatea unui text, deoarece obiectul acțiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, în cadrul unui proces guvernat de principiul aflării adevărului. De altfel, soluționarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanța de judecată în fața acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerința ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în fața persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situații particulare, de excepție, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată și suficientă de a contesta proba și de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunțată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153).

17. Totodată, prin Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, anterior citată, Curtea a constatat că, întrucât legalitatea și temeinicia sunt însușiri fundamentale ale oricărei probe, care, prin elementele de fapt conținute, servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal, s-ar putea pune în discuție afectarea dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părțile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în fața unui judecător anterior cercetării judecătorești, probele nu sunt readministrate. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalității administrării probelor, Curtea a statuat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în fața judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din același cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, odată validată legalitatea lor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în fața judecătorului de fond pot fi puse în discuție numai aspecte ce țin de temeinicie referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată și care, raportat la acuzația concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanță.

18. Analizând, prin decizia mai sus menționată, conținutul normativ al dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea dispun cu privire la nereadministrarea probelor necontestate și nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Așa fiind, nimic nu oprește partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată, imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului - cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanța de judecată în condiții de publicitate, nemijlocire și contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală,"președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe", părțile și persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate și să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală. În sfârșit, Curtea a observat că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanței de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, "instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii". Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.