Decizia CCR nr. 1.059 din 11.12.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2,art. 13 alin. 2, art. 14 alin. 1 lit. t) şi alin. 2, art. 35 alin. 1 şi 2, art. 36,art. 38 alin. 1, art. 46 alin. 2, art. 55 alin. (3), art. 88 alin. 1...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, excepție ridicată de Societatea Comercială "Volksbank România“ - S.A. din București în Dosarul nr. 12.071/2/2010/a1* al Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.355D/2012.

La apelul nominal se prezintă, pentru partea Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, doamna consilier juridic Violeta Antoni, cu delegație depusă la dosar, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a depus o întâmpinare prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului părții prezente, care arată că, în urma modificărilor aduse ordonanței de urgență, în prezent, aceasta corespunde pe deplin dispozițiilor constituționale.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 8 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 12.071/2/2010/a1*, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Excepția a fost invocată de Societatea Comercială "Volksbank România“ - S.A. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de anulare a unui act administrativ.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea consideră că reglementările criticate sunt neconstituționale, întrucât Guvernul a adoptat respectiva ordonanță de urgență cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție referitor la delegarea legislativă. Invocarea scurgerii termenului fixat pentru transpunerea directivei europene evocate în preambulul ordonanței nu poate constitui o scuză pentru incapacitatea statului de a se organiza și a-și coordona instituțiile astfel încât transpunerea să fie realizată corect, cu mult înaintea termenului de 11 iunie 2008. În aceste condiții, urgența nu poate fi invocată ca motiv de adoptare a ordonanței respective.

De asemenea, prin faptul că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 se aplică și creditelor garantate cu ipotecă se încalcă prevederile Directivei 48/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, ceea ce poate constitui un motiv de declanșare a procedurii de infringement împotriva României, contrar scopului ordonanței de urgență. Menționând jurisprudența Curții Constituționale în materie referitoare la condițiile ce justifică adoptarea unei ordonanțe de urgență, autorul excepției de neconstituționalitate consideră că emitentul actului nu motivează în ce fel este afectat interesul public major, în condițiile neadoptării acesteia.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 încalcă, după opinia autorului excepției, dreptul de proprietate privată, ea aplicându-se unor contracte de credit aflate în derulare. Mai mult, unele tipuri de contract de credit nici măcar nu erau menționate de normele Directivei 48/2008/CE, Guvernul extinzând sfera de aplicare a regulilor prescrise și altor contracte.

Implementarea unor măsuri în afara cadrului directivei conduce la crearea unor situații potrivnice chiar obiectivelor acesteia. Acesta este și motivul pentru care directiva a implementat un sistem de armonizare maximă, care nu poate fi depășit de către statele membre. Orice depășire a acestuia în domeniul protecției consumatorilor conduce la efectele inverse celor scontate: scăderea concurenței și blocarea consumatorului în spațiul național.

Autoarea excepției arată că speranța sa legitimă cu privire la creanțele rezultate din contractele de credit în derulare rezultă în mod temeinic din: existența unor contracte de credit încheiate în mod legal înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, existența dreptului Uniunii Europene în acord cu care Directiva nr. 2008/48/CE nu se aplică contractelor de credit în derulare, prevederile art. 148 din Constituția României în acord cu care dreptul comunitar primar sau derivat are prioritate față de orice altă dispoziție legală națională și regulile Uniunii Europene relative la armonizarea maximală a dreptului comunitar cu privire la piața creditelor de consum.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Avocatul Poporului arată că își menține punctul de vedere reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 1.446 din 3 noiembrie 2011, în sensul constituționalității dispozițiilor legale criticate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că, în realitate, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 2,art. 13 alin. (2), art. 14 alin. (1) lit. t) și alin. (2), art. 35 alin. (1) și (2), art. 36,art. 38 alin. (1), art. 46 alin. (2), art. 55 alin. (3), art. 88 alin. (1) lit. b) și alin. (3), art. 89,art. 91,art. 92 și art. 95 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivității legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 44 alin. (1)-(3) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 73 alin. (3) lit. m) privind reglementarea prin lege organică a regimului juridic general al proprietății și al moștenirii, art. 108 alin. (3) privind regimul adoptării ordonanțelor, art. 115 alin. (1), (4) și (6) referitor la adoptarea ordonanțelor de urgență, art. 126 alin. (6) privind controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) privind obligațiile statului în economie, art. 136 privind proprietatea și art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, prin raportare la critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 1.540 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012, precum și prin Decizia nr. 450 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 24 iulie 2012, Curtea a constatat constituționalitatea dispozițiilor legale criticate.

Curtea a analizat atât criticile de neconstituționalitate extrinseci, cât și pe cele intrinseci, statuând următoarele:

I. Curtea a constatat că adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 a intervenit într-un context mai larg în care au fost adoptate mai multe acte normative care au avut drept scop limitarea efectelor crizei economico-financiare asupra economiei naționale.

În acest sens, Curtea a observat că Guvernul, la data de 7 iunie 2010, și-a angajat răspunderea în fața Parlamentului asupra proiectului de lege privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, precum și asupra proiectului de lege privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Acest pachet de măsuri, afectând nivelul veniturilor populației, cu consecințe directe asupra nivelului de trai al acesteia, a fost însoțit și de alte acte normative, precum ordonanța de urgență criticată, adoptate în scopul limitării efectelor măsurilor de austeritate asupra populației. În acest sens, în nota de fundamentare se face referire în mod expres la "criza economico-financiară cu impact asupra veniturilor per familie“, ceea ce indică faptul că ordonanța de urgență criticată se constituie într-o veritabilă măsură de protecție a populației, respectiv a consumatorilor care intră în sfera sa de incidență. Adoptarea tardivă a acesteia ar fi lipsit persoanele afectate de un instrument de natură să protejeze veniturile per familie ale populației.

Pe lângă aspectele legate de criza economică, și care în jurisprudența Curții Constituționale au fost considerate motive importante, dar nu suficiente pentru a justifica existența situației extraordinare (de exemplu, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, și Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a avut în vedere faptul că, deși declanșarea procedurii de infringement în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene prevăzută de art. 258 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu era iminentă (a se vedea și Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 23 iunie 2009, și Decizia nr. 1.599 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 26 ianuarie 2011) și că, în principiu, măsurile naționale necesare pentru implementarea directivei trebuie adoptate de Parlament, în calitatea sa de legiuitor ordinar (a se vedea Decizia nr. 1.599 din 9 decembrie 2010), necesitatea adoptării acestor măsuri de către legiuitorul delegat, respectiv Guvernul României, s-a impus în scopul evitării consecințelor negative ce s-ar fi produs asupra concurenței la nivelul Uniunii Europene, respectiv asigurării protecției imediate a consumatorilor.

Astfel, Curtea a reținut că prin adoptarea actului normativ criticat s-a încurajat mobilitatea consumatorilor, în sensul de a li se permite acestora mutarea creditelor de la un creditor la altul în condiții contractuale mai avantajoase, s-a dat posibilitatea consumatorilor de a rambursa anticipat sumele contractate fără a plăti penalități excesive și s-a creat cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiții de transparență și liberă concurență.

Pe lângă protecția consumatorilor, această intervenție legislativă a fost necesară pentru a permite creditorilor să îndeplinească obligațiile prevăzute în actul normativ european, astfel încât să fie atins obiectivul de creare a pieței interne a Uniunii Europene, care impune asigurarea unui cadru de reglementare unitar la nivelul acesteia.

De asemenea, Curtea a observat că, în lipsa unei reglementări imediate a contractelor de credit pentru consumatori, aceștia nu ar fi putut beneficia de drepturile prevăzute de actul normativ european, ceea ce ar fi avut un impact direct asupra veniturilor consumatorilor. Totodată, s-ar fi creat o denaturare a concurenței la nivelul instituțiilor de credit.

Curtea a mai reținut că România, fiind un stat de drept, care face parte din Uniunea Europeană și care și-a asumat anumite obligații față de aceasta în baza art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, trebuie să respecte prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și să asigure aducerea la îndeplinire a cerințelor celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Curtea a observat, însă, în conformitate cu jurisprudența sa mai sus citată, că necesitatea transpunerii și implementării în legislația națională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, care trebuia realizată până la data de 11 iunie 2010, nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 115 alin. (4) referitor la existența unei situații extraordinare. Mai mult, o atare concluzie este susținută și de faptul că Guvernul nu a făcut demersurile necesare și nu a depus vreun proiect de lege la Parlament prin care să se urmărească transpunerea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, astfel că Guvernul nu ar putea invoca propria culpă pentru netranspunerea în timp util a acesteia.

Cu toate acestea, prin adoptarea ordonanței de urgență criticate, Guvernul a venit în preîntâmpinarea dificultăților economico-financiare ale populației, atenuându-le, în contextul adoptării măsurilor legislative mai sus menționate. Mai mult, prin implementarea directivei, Guvernul a reușit să creeze cadrul favorabil liberei concurențe între instituțiile de credit.

Desigur, limita temporală stabilită în textul directivei nu echivalează cu existența unei situații care să nu sufere amânare, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, situație ce ar fi fost determinată de iminența declanșării procedurii de infringement de către Comisia Europeană, potrivit dispozițiilor art. 258 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acest articol prevede că Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate fi sesizată de către Comisie, atunci când un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, după ce Comisia emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile și doar în cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie. Așadar, această procedură presupune mai multe faze, nu intervine automat, prin simpla netranspunere în termenul prevăzut de o directivă, iar decizia de a o declanșa și continua, respectiv de a sesiza Curtea, este un atribut discreționar al Comisiei Europene. Or, declanșarea procedurii de infringement în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene în cazul de față nu era iminentă în sensul jurisprudenței Curții Constituționale.

Așadar, Curtea a reținut că situația extraordinară a fost determinată de contextul economico-financiar dificil care reclama măsuri rapide, ferme, de natură să diminueze efectele crizei economice și ale măsurilor de austeritate pe care aceasta le-a generat, precum și de necesitatea luării unor măsuri pozitive pentru a nu fi afectat obiectivul de realizare a pieței interne a Uniunii Europene.

II. Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinseci, Curtea a constatat că și acestea sunt neîntemeiate.

În legătură cu pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii, prevăzut de Constituție, s-a reținut că, în concepția Curții Constituționale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii privește modificarea unei situații pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situații juridice pentru viitor.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 respectă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, producând efecte pentru viitor de la data intrării în vigoare, creditorilor nefiindu-le impuse obligații de recalculare transparentă a dobânzilor și de eliminare a comisioanelor percepute în trecut, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Obligațiile care cad în sarcina creditorilor operează pentru viitor, dispozițiile legale ce le impun fiind de aplicabilitate imediată, adică din momentul intrării în vigoare a ordonanței de urgență, ceea ce înseamnă că acestea vizează prestațiile viitoare pe care contractanții trebuie să le execute în temeiul unui contract cu executare succesivă.

Curtea a mai observat că dispozițiile în cauză, aplicându-se contractelor în curs de derulare, nu încalcă prevederile art. 44 din Constituție. Astfel, nu este afectat patrimoniul creditorilor, întrucât nu este diminuat principalul obligației de plată, ci modalitatea în care sunt stabilite pe viitor dobânzile și alte costuri pe care le implică un contract de credit. Prestațiile viitoare sub forma dobânzilor nu intră în sfera de protecție a dreptului de proprietate, acesta protejând doar acele creanțe - în cazul de față sub forma sumei împrumutate, dobânzilor sau comisioanelor - care sunt certe, lichide și exigibile.

Curtea a mai reținut că dispozițiile de lege criticate transpun în dreptul intern o reglementare secundară a Uniunii Europene, și anume o directivă, act obligatoriu care stabilește în sarcina statelor membre destinatare o obligație de rezultat în ceea ce privește transpunerea, obligație care însă nu este de natură să împiedice legiuitorul național să reglementeze mai amplu, mai riguros sau mai detaliat domeniul vizat. Legiuitorul național este obligat, însă, să efectueze această operațiune în mod corect, în acord cu scopul și spiritul directivei europene transpuse, care, în cazul de față, vizează asigurarea unei mai eficiente protecții a consumatorilor. De altfel, pct. 9 din preambulul Directivei 2008/48/CE prevede necesitatea de a asigura consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și de a crea o veritabilă piață internă, recunoscând dreptul statelor membre libertatea de a menține sau introduce, în anumite condiții, dispoziții legale naționale suplimentare. Interdicția adresată statelor membre, prin același pct. 9, de a menține sau de a introduce alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă nu se aplică decât în cazul dispozițiilor armonizate din directivă. Referitor la acest aspect, și anume la faptul dacă legiuitorul delegat a afectat prin ordonanța de urgență dispozițiile armonizate, Curtea a mai reținut că instanțele de judecată, împreună cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sunt singurele competente să analizeze și să constate neconcordanța dintre legislația internă ce vizează transpunerea unei directive și dreptul Uniunii Europene (a se vedea Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010).

Cu privire la critica de neconstituționalitate raportată la dispozițiile art. 73 din Constituție, Curtea a constatat că printr-o ordonanță de urgență se poate reglementa într-un domeniu rezervat legii organice (a se vedea Decizia nr. 1.189 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011).

În fine, invocarea art. 16 din Legea fundamentală în sprijinul excepției de neconstituționalitate nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate, autorul excepției nemotivând în niciun fel relația de contrarietate existentă între textul criticat și această dispoziție constituțională. În acest caz, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în invocarea acestor motive (a se vedea și Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

Având în vedere argumentele prezentate, Curtea nu a putut reține nici încălcarea art. 45 privind libertatea economică din Constituția României, ținând cont de faptul că libertatea economică se exercită în limitele legii. Așadar, intervenția legiuitorului în stabilirea condițiilor de executare a contractelor cu executare succesivă nu are semnificația încălcării acestui articol.

Curtea a mai observat că dispozițiile art. 108 alin. (3) și art. 126 alin. (6) din Constituție nu au incidență în cauză, întrucât dispozițiile ordonanței de urgență criticate nu intră în sfera de aplicare a acestor dispoziții constituționale.

Luând în considerare faptul că nu s-a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale invocate sau a altor dispoziții constituționale, Curtea a reținut că prevederile art. 53, respectiv ale art. 1 alin. (5) din Constituție nu au incidență în cauză.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.