Decizia CCR nr. 1.077 din 13.12.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 7,art. 14 alin. 1 teza a doua şi art. 15 alin. (3) din OUG nr. 51/2008 - ajutorul public judiciar în materie civilă

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 și art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepție ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 3.636/121/2009/a2 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.347D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate și arată că se impune menținerea jurisprudenței Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 30 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3.636/121/2009/a2. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 și art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepție ridicată de Marin Frunză într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de reexaminare a încheierii prin care a fost respinsă o cerere de acordare a ajutorului public judiciar în materie civilă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că textele criticate sunt neconstituționale, întrucât limitează cuantumul ajutorului public judiciar în materie civilă la o sumă maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare, și prevăd obligația solicitantului de a declara pe propria răspundere dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum și cuantumul acestui ajutor. Aceste aspecte sunt cunoscute, potrivit susținerilor sale, doar de către instanța de judecată, de către avocat și de către Ministerul Justiției. De asemenea, neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate este dedusă și din imposibilitatea de a formula recurs împotriva încheierii prin care este soluționată cererea de acordare a ajutorului public judiciar la o instanță superioară și de a se prevala în soluționarea acesteia de toate mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 96 din 20 ianuarie 2009, nr. 264 din 24 februarie 2009, nr. 924 din 23 iunie 2009, nr. 135 din 25 februarie 2010, nr. 757 din 1 iunie 2010, nr. 1.098 din 21 septembrie 2010, nr. 1.339 din 11 octombrie 2011. Se mai face trimitere la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, din 24 mai 2006 și 2 noiembrie 2010, pronunțate în cauzele Weissman și alții împotriva României, paragraful 35, și S.C. Apron Dynamics S.R.L. Baia Mare împotriva României, paragraful 42.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului arată că dispozițiile art. 7 și ale art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă sunt constituționale și că își menține punctele de vedere reținute în deciziile Curții Constituționale nr. 264 din 24 februarie 2009, nr. 1.537 din 25 noiembrie 2010 și nr. 628 din 12 iunie 2012.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 7 și art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține, însă, că, în realitate, autorul critică prevederile art. 7,art. 14 alin. (1) teza a doua și art. 15 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins:

- Art. 7:"Ajutorul public judiciar se poate acorda, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6. Valoarea ajutorului public judiciar acordat, separat sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6 lit. a)-c), nu poate depăși, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare.“;

- Art. 14 alin. (1) teza a doua: "[_] Cererea va fi însoțită și de o declarație pe propria răspundere a solicitantului în sensul de a preciza dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum și cuantumul acestui ajutor.“;

- Art. 15 alin. (3): "(3) Cererea de reexaminare se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, instanța pronunțându-se prin încheiere irevocabilă.“

Se susține, în esență, că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul român, art. 11 cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 referitor la universalitate, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, art. 126 cu privire la instanțele judecătorești, art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, precum și prevederilor art. 1 referitor la obligația de respectare a drepturilor omului, art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, art. 14 referitor la interzicerea discriminării și art. 17 cu privire la interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin numeroase decizii, precum Decizia nr. 1.322 din 13 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 19 noiembrie 2009, Decizia nr. 135 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 7 aprilie 2010, Decizia nr. 1.098 din 21 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 11 noiembrie 2010, Decizia nr. 1.339 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 16 decembrie 2011, Decizia nr. 1.353 din 13 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 16 decembrie 2011, și Decizia nr. 628 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 24 iulie 2012, prin care a reținut că stabilirea unei sume maxime echivalente cu 12 salarii minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare, până la care se poate acorda, cumulat, în cursul unei perioade de un an, ajutorul public judiciar, nu este de natură să împiedice accesul liber la justiție sau exercitarea dreptului la un proces echitabil.

Curtea a reținut, în acest sens, că stabilirea unor limite și condiții privind acordarea ajutorului public judiciar a fost determinată de posibilitatea asigurării resurselor financiare publice necesare acordării ajutorului, de realizarea unei distribuiri echitabile a ajutorului în formele prevăzute la art. 6 din ordonanța de urgență, de prevenirea exercitării abuzive a cererii de ajutor și a prejudicierii altor categorii de persoane fizice care ar fi în nevoie de susținere din partea statului și l-ar solicita, fără a se îngrădi în acest mod accesul efectiv la justiție.

De asemenea, Curtea a observat că nu poate fi primită critica raportată la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 24 mai 2006, pronunțată în Cauza Weissman și alții împotriva României, paragraful 35, și Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza S.C. Apron Dynamics S.R.L. Baia Mare împotriva României, paragraful 42), stabilirea unor restricționări financiare, respectiv impunerea taxelor judiciare de timbru, este considerată o limită acceptabilă a dreptului de acces la instanță.

Totodată, Curtea a constatat că, urmărind un scop legitim, identificat generic cu buna administrare a resurselor justiției, prevederile legale criticate constituie o garanție a accesului efectiv la justiție, de natură să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit și să păstreze un echilibru just între interesul statului în a recupera cheltuielile de judecată și interesul reclamantului ca o instanță să îi examineze cererea.

Cele stabilite de către Curtea Constituțională în deciziile anterior citate își mențin valabilitatea, mutatis mutandis, și în privința actualei redactări a textului, care limitează ajutorului public judiciar acordat, separat sau cumulat, în cursul unei perioade de un an, la suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare.

Referitor la constituționalitatea prevederilor art. 15 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, Curtea a pronunțat Decizia nr. 419 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012, prin care a reținut că, potrivit art. 15 din actul normativ criticat, împotriva încheierii prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public judiciar cel interesat poate face cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii, iar cererea de reexaminare se soluționează în camera de consiliu de un alt complet. Curtea a mai arătat, cu același prilej, că judecarea cererii privind acordarea ajutorului public judiciar nu vizează fondul cauzei și nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii. Prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și operative de soluționare a acestei cereri, astfel încât sunt justificate, din considerente de celeritate, judecarea în camera de consiliu, fără citarea părților, și inexistența căii de atac a recursului la o instanță superioară. Totodată, în soluționarea cererii nu este necesară administrarea tuturor mijloacelor de probă reglementate de Codul de procedură civilă, deoarece judecarea se face pe baza unor criterii obiective ce pot fi probate prin înscrisuri. Faptul că judecarea cererii de reexaminare se face de către magistrații aceleiași instanțe nu este de natură să aducă atingere dreptului la un tribunal imparțial și dreptului la apărare. Prezumția de imparțialitate și independență a judecătorilor nu poate fi înlăturată prin faptul că aceștia își desfășoară activitatea la aceeași instanță ca și colegii lor care au soluționat cererea de acordare a ajutorului public judiciar. Pe de altă parte, soluționarea cererii de reexaminare se face pe baza unor criterii obiective și presupune verificarea anumitor înscrisuri din care să rezulte starea materială a solicitantului și a familiei sale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia amintită își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, Curtea reține că, întrucât ajutorul public judiciar în materie civilă este acordat de către stat, este firesc ca acesta să stabilească anumite condiții, precum și o procedură de urmat pentru acordarea acestui ajutor. Așadar, Curtea constată că furnizarea datelor și a documentelor prevăzute la art. 14 alin. (1) teza a doua din actul normativ criticat a fost impusă în scopul asigurării accesului unei sfere cât mai largi de persoane la ajutorul public judiciar și a unei transparențe ridicate în acordarea acestui ajutor, precum și pentru o bună administrare a fondurilor ce au această destinație.