Decizia CCR nr. 453 din 16.09.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Finanțelor Publice "SAMFISC" Satu Mare, în reprezentarea membrului de sindicat Adriana Dimona Suciu, în Dosarul nr. 4.648/83/2013 al Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă, de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 349D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc autorul excepției și partea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, invocând jurisprudența în materie a Curții Constituționale, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 10 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 4.648/83/2013, Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

5. Excepția a fost ridicată de Sindicatul Finanțelor Publice "SAMFISC" din Satu Mare, în calitate de reprezentant al membrului de sindicat Adriana Dimona Suciu, cu prilejul soluționării contestației formulate împotriva deciziei de concediere a acesteia.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât disting între cetățeni în funcție de sectorul de activitate în care sunt angajați. Astfel, dacă pentru cei angajați în sistemul privat se recunosc beneficiile prevederilor art. 68-73 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, aceste beneficii sunt excluse pentru persoanele angajate în instituții și autorități publice. De asemenea, această din urmă categorie de persoane este lipsită de măsurile de protecție socială vizând atenuarea consecințelor concedierii, care constau în acordarea sprijinului pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați și compensațiile bănești ce se acordă acestora. În acest mod sunt încălcate prevederile art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituție.

7. Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă, de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată.

8. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere CU privire la excepția de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, sunt constituționale. În acest sens, arată că este neîntemeiată critica referitoare la contrarietatea dintre aceste dispoziții de lege și art. 16 din Constituție, întrucât salariații din mediul privat și cei care lucrează în instituțiile și autoritățile publice se află în situații diferite, acestea nefiind identice ori comparabile prin prisma normei legale avute în vedere. În acest sens, invocă cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383/2011. De asemenea, referitor la pretinsa încălcarea a art. 41 alin. (2) din Constituție, arată că reglementarea măsurilor de protecție socială este de competența exclusivă a legiuitorului. În plus, amintește că nicio prevedere a Legii fundamentale nu consacră dreptul persoanelor concediate la plăți compensatorii.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziții potrivit cărora "Prevederile art. 68-73 nu se aplică salariaților din instituțiile publice și autoritățile publice. "

13. Autorul excepției consideră că textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziții constituționale: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 41 alin. (2) privind dreptul salariaților la măsuri de protecție socială și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate au mai fost supuse analizei de constituționalitate în raport cu critici identice celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 308 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 29 iulie 2014, ori Decizia nr. 345 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 14 august 2014, Curtea a reținut, în esență, că soluția legislativă criticată "creează, într-adevăr, un tratament juridic diferit pentru salariații din instituțiile publice și autoritățile publice în raport cu ceilalți salariați, în sensul în care acestora nu le sunt aplicabile dispozițiile codului referitoare la concedierea colectivă și garanțiile care însoțesc o asemenea măsură", însă a arătat că "angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație cu cei din sfera privată pentru a se pretinde egalitatea în drepturi între aceștia". Astfel, a amintit că "elementul ce diferențiază în mod obiectiv cele două categorii de salariați constă în sursa de alimentare a cheltuielilor de personal, care, în cazul angajaților publici, se identifică cu bugetul național, astfel că este nevoie de o atentă administrare a acestora pentru a nu crea dezechilibre la nivelul bugetului public național". Totuși, Curtea a precizat ca argumentele reținute mai sus "nu au semnificația faptului că nu se vor putea lua măsuri de concediere colectivă la nivelul instituțiilor și autorităților publice și nici că eventualele măsuri de concediere colectivă pot fi dispuse de către angajatorul public numai în virtutea propriei voințe și a propriului act de decizie. Din contră, măsurile de concediere colectivă în privința personalului din instituțiile și autoritățile publice al cărui raport de muncă izvorăște în temeiul unui contract individual de muncă se vor putea face doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri de acompaniere corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariați față de salariații din mediul privat".

15. Curtea a mai arătat că, "în cazul angajatului din sectorul public, angajatorul este o instituție sau o autoritate publică, deci nu o întreprindere sau unitate economică. O astfel de instituție sau autoritate publică este organizată și funcționează în baza unui act normativ, iar schema numărului necesar de posturi pentru buna sa funcționare este prevăzută printr-un ordin al ministrului de resort sau într-un act normativ cu forță juridică superioară. Măsurile de concediere colectivă sunt dispuse prin acte juridice de aceeași natură, fiind o consecință a reorganizării administrative conform unui plan de guvernare ce urmărește anumite obiective. Așa fiind, decizia de concediere nu ține de aprecierea directă și personală a angajatorului, așa cum se întâmplă în mediul de afaceri privat, ci aparține legiuitorului/executivului, în calitatea sa de exponent al puterii legislative sau executive, după caz."

16. Referitor la critica vizând restrângerea neconstituțională a exercițiului dreptului salariaților la măsuri de protecție socială, Curtea a reținut că, exceptând măsurile de protecție socială expres prevăzute în art. 41 alin. (2) din Constituție, revine competenței exclusive a legiuitorului stabilirea celorlalte măsuri de protecție socială impuse de "alte situații specifice", precum și a condițiilor în care se acordă aceste măsuri de protecție, în funcție de împrejurările concrete și obiectivele vizate, putând institui, așa cum s-a arătat mai sus, tratamente juridice diferite pentru persoane aflate în situații obiectiv diferite. Sub acest aspect, Curtea a remarcat "voința clară a legiuitorului de a nu exclude total salariații din sectorul bugetar de la aplicarea prevederilor dreptului comun în materie - dreptul muncii. Astfel, art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 prevede că doar dispozițiile art. 68-73 nu se aplică salariaților din instituțiile publice și autoritățile publice, rezultând, per a contrario, că celelalte norme juridice ale legii îi vizează și pe aceștia. Pe de altă parte, în situația unor categorii speciale de salariați ai instituțiilor sau autorităților publice - cum ar fi funcționarii publici, al căror statut este reglementat de Legea nr. 188/1999 - legiuitorul a prevăzut, prin lege specială, statutul acestora, incluzând, deci, drepturi și obligații relative la desfășurarea raporturilor de serviciu specifice."

17. În privința invocării art. 53 din Constituție, Curtea a arătat că aceste prevederi nu sunt incidente, deoarece în cauză nu se poate reține restrângerea exercițiului vreunui drept sau al unei libertăți fundamentale.

18. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.