Decizia CCR nr. 446 din 16.09.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 55 alin. (2) lit. e) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Salame Amer, Mohamad Mirvat, Salame Badir, Salame Mahmoud și Salame Mohamad în Dosarul nr. 1.412/54/2013 al Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului nr. 869D/2013 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Apreciază că situațiile prezentate de autorii excepției nu sunt analoage, stabilirea de criterii de diferențiere fiind justificată, astfel că nu se poate reține nesocotirea principiului egalității în fața legii.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 6 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.412/54/2013, Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Salame Amer, Mohamad Mirvat, Salame Badir, Salame Mahmoud și Salame Mohamad într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de anulare a deciziilor de returnare a acestora de pe teritoriul României, emise de Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Serviciul pentru Imigrări Dolj.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile textului de lege criticat sunt discriminatorii, întrucât prevăd alte condiții pentru prelungirile ulterioare ale dreptului de ședere pe teritoriul României decât cele impuse străinilor care solicită o primă prelungire.

6. Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, condițiile cerute străinului pentru stabilirea dreptului de ședere temporară în România în vederea desfășurării de activități comerciale se circumscriu scopului pentru care fiecare categorie de străini nominalizată de lege solicită prelungirea dreptului de ședere și se justifică prin însuși interesul pretins de solicitantul dreptului.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului opinează în sensul că prevederile de lege criticate sunt constituționale, precizând că instituirea unor norme în baza cărora străinilor intrați în România în scopul desfășurării de activități comerciale li se poate prelungi dreptul de ședere temporară cu condiția aportului de capital sau tehnologie de o anumită valoare sau creării de locuri de muncă nu aduce atingere principiului constituțional al egalității în drepturi. Condițiile cerute se circumscriu scopului pentru care fiecare categorie de străini nominalizată de lege solicită prelungirea dreptului de ședere temporară în România și se justifică prin însuși interesul pretins de solicitantul dreptului. Conchide că, de vreme ce nu există similitudini între străinii care desfășoară activități comerciale și celelalte categorii de străini, împrejurări diferite, care plasează diferitele categorii de persoane în situații obiectiv diferite, justifică, iar uneori chiar impun, instituirea unui tratament juridic diferit, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere principiului egalității în drepturi.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 55 alin. (2) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008. Textul de lege criticat a fost introdus prin art. I pct. 78 din Legea nr. 157/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 28 iulie 2011, și are următoarea redactare:

- Art. 55 alin. (2) lit. e): "Prelungirile ulterioare ale dreptului de ședere temporară se pot acorda dacă străinul îndeplinește următoarele condiții: (..........)

e) investiția este concretizată în aport de capital sau tehnologie în valoare de 70.000 euro, în cazul acționarului, sau 50.000 euro, în cazul asociatului, și în crearea a cel puțin 15 locuri de muncă, în cazul acționarului, respectiv 10 locuri de muncă, în cazul asociatului. În cazul creării de locuri de muncă, acestea trebuie să fie încadrate cu persoane angajate cu normă întreagă de muncă, în condițiile legii“.

12. În opinia autorilor excepției, prevederile de lege supuse controlului de constituționalitate contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, care consacră principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorii acesteia pornesc în argumentarea neconstituționalității textului de lege criticat prin compararea condițiilor pe care un străin trebuie să le îndeplinească la momentul la care solicită pentru prima dată prelungirea dreptului de ședere și a celor cerute pentru prelungirile ulterioare ale acestui drept. Se susține că se încalcă principiul egalității în drepturi ca urmare a diferenței existente între condițiile de a căror îndeplinire depinde acordarea unei prime prelungiri, față de următoarele prelungiri ale dreptului de ședere, creându-se astfel o discriminare între străinii solicitanți.

14. Față de aceste critici, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării intervine atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009).

15. În aceeași ordine de idei, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. Dar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

16. În cauza de față, Curtea constată că nu se poate reține existența niciunei discriminări între străinii care solicită o primă prelungire a dreptului de ședere pe teritoriul României și cei care solicită prelungiri ulterioare, cele două categorii aflâhdu-se în situații juridice deosebite, care reclamă reglementări diferite. Astfel, este pe deplin justificată diferențierea condițiilor, având în vedere că străinul intrat în România în scopul desfășurării de activități comerciale trebuie să demonstreze prin rezultate concrete că, în intervalul de timp scurs de la acordarea primei prelungiri până la solicitarea uneia noi, a respectat și a urmărit cu bună-credință și perseverență îndeplinirea scopului pentru care i-a fost acordat inițial dreptul de ședere, demonstrând în acest fel că este justificată o nouă prelungire a acestuia.

17. Totodată, Curtea reține că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunțată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, paragraful 40, sau Hotărârea din 6 iulie 2004, pronunțată în Cauza Bocancea și alții împotriva Moldovei, paragraful 24).

18. De altfel, în jurisprudența sa, prin numeroase decizii pronunțate în examinarea dispozițiilor art. 55 din ordonanța de urgență criticată, Curtea Constituțională a statuat că instituirea anumitor condiții a căror îndeplinire trebuie dovedită de străinul intrat în România în scopul desfășurării de activități comerciale pentru a i se putea prelungi dreptul de ședere temporară se circumscrie scopului pentru care străinii au solicitat prelungirea dreptului de ședere temporară în România și se justifică prin însuși interesul pretins de solicitant. În acest sens, pot fi menționate, exemplificativ, Decizia nr. 584 din 20 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 18 iunie 2008, sau Decizia nr. 341 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 4 mai 2007.