Decizia CCR nr. 582 din 21.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

DECIZIA

Nr. 582

din 21 octombrie 2014

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 5.559/111/2013 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 256D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că art. 242 alin. (10) și (11) din Codul de procedură penală reglementează într-un mod inedit înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, întrucât faza admiterii în principiu a cererii presupune și analiza temeiniciei acesteia, iar faza admiterii pe fond a cererii se limitează la verificarea depunerii cauțiunii, fără a fi, însă, încălcate principiile constituționale invocate în motivarea excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin încheierea din 27 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5.559/111/2013, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de instanța de judecată, din oficiu, cu ocazia soluționării unor cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive, în principal, cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, iar, în subsidiar, cu cea a arestului la domiciliu, cereri formulate în cursul judecării apelurilor declarate împotriva unei sentințe penale pronunțate de Tribunalul Bihor.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată susține că dispozițiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției și independența judecătorilor. În acest sens, arată că instanța de judecată este obligată ca, odată stabilit cuantumul cauțiunii și efectuată plata acesteia, să dispună admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, fără să aibă posibilitatea de a aprecia asupra fondului cererii formulate, potrivit propriilor convingeri care își au izvorul în lege, fiind, astfel, încălcate atributele de independență și imparțialitate ale judecătorilor și, implicit, dreptul la un proces echitabil. Or, rolul instanței de judecată cu privire la admiterea unei sesizări nu trebuie să fie unul pur formal, executant, constrângând, astfel, instanța să dea o hotărâre formală, ci soluția trebuie să aparțină întotdeauna exclusiv instanței, întrucât, în caz contrar, judecătorul nu mai este independent, imparțial și supus numai legii. Nu se poate afirma că o apreciere a temeiniciei cererii s-ar realiza într-o primă etapă, cu ocazia admiterii în principiu a cererii, așa cum s-ar deduce din interpretarea art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, întrucât admiterea în principiu presupune examinarea formală a îndeplinirii unor condiții prevăzute de lege, după care urmează aprecierea magistratului asupra temeiniciei cererii, aspect care rezultă din dispozițiile art. 216 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală privind condițiile generale pe care le presupune acordarea controlului judiciar pe cauțiune, care prevăd că magistratul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 216 alin. (1) din Codul de procedură penală, inclusiv cea referitoare la plata în prealabil a cuantumului cauțiunii stabilite de instanță. Consideră că această soluție privind actul de deliberare în integralitatea lui trebuie să subziste chiar dacă instanța s-a mai pronunțat asupra problemei supuse dezbaterii într-o primă etapă unde a analizat alte aspecte față de cele care se pun în discuție în ultima etapă când se pronunță asupra fondului chestiunii supuse dezbaterii, respectiv asupra admiterii sau respingerii sesizării formulate. Apreciază că legiuitorul nu a dorit să dea o altă abordare instituției controlului judiciar față de vechea reglementare care prevedea că examinarea sesizării se realizează în două etape, una care privea îndeplinirea unor condiții legale (art. 1608 din Codul de procedură penală din 1968), după care se stabilea cuantumul cauțiunii, care, odată achitată, ducea la admiterea în principiu a cererii și la fixarea unui nou termen de judecată pentru examinarea fondului, respectiv a temeiniciei cererii, care se realiza în a doua etapă când instanța dispunea asupra măsurii procesuale solicitate (art. 1608a din Codul de procedură penală din 1968). Așadar, inadvertențele existente în cuprinsul dispozițiilor legale actuale enumerate mai sus nu existau în vechea reglementare și trebuie să fie înlăturate prin controlul de constituționalitate.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Arată că art. 242 din Codul de procedură penală, în integralitatea sa, reglementează revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă. Referitor la admiterea în principiu a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 138/2013, din care reiese că, prin natura și conținutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a cererii sub aspectul admisibilității în principiu, presupune doar verificarea întrunirii condițiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege și la depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cererii. Instanța se pronunță asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției, ca și în cazul recuzării sau al strămutării pricinilor. Or, așa cum a stabilit în repetate rânduri instanța de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenției, "drepturi civile" și, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunțat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (Cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y și Z împotriva Elveției (Cererea nr. 6916/75). Consideră, însă, că, în speță, din întreaga reglementare a art. 242 din Codul de procedură penală nu rezultă că, prin admiterea în principiu - urmată de depunerea cauțiunii în termenul fixat și, ulterior, de admiterea cererii de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune - s-ar soluționa o problemă care privește exclusiv buna administrare a justiției. Arată că admiterea în principiu reglementată de dispozițiile de lege criticate nu presupune doar verificarea întrunirii condițiilor referitoare la formularea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege și la depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cererii. Observă că instanța dispune admiterea în principiu a cererii formulate de inculpat numai după parcurgerea mai multor pași - și anume: fixarea datei de soluționare a cererii și citarea inculpatului; ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu - și numai dacă găsește cererea întemeiată. Prin urmare, procedura reglementată de dispozițiile art. 242 din Codul de procedură penală depășește cadrul admiterii în principiu, așa cum a fost aceasta consacrată în vechiul cod, când o asemenea procedură presupunea doar luarea de măsuri pentru buna administrare a justiției, ceea ce nu este de natură a aduce atingere principiilor fundamentale invocate de instanța de judecată în motivarea excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală - Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Dacă se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, stabilește obligațiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii și dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. "

11. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 124 alin. (2) și (3) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției și independența judecătorilor, precum și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Încheierea din 27 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5.559/111/2013, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării unor cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune. Prin aceeași încheiere, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat și Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept privind, printre altele, interpretarea dispozițiilor art. 216 alin. (1) și (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării inițiale a acestei măsuri, cât și cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune.

13. Curtea reține că art. 242 din noul Cod de procedură penală reglementează revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă. Potrivit art. 202 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă.

14. În reglementarea Codului de procedură penală din 1968 (art. 136 alin. 1), în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se putea lua față de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara sau arestarea preventivă. Vechiul Cod de procedură penală prevedea, în art. 136 alin. 2, că scopul măsurilor preventive putea fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Potrivit art. 1608 din Codul de procedură penală din 1968, în cazul cererii de liberare pe cauțiune, dacă instanța constata că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, stabilea cuantumul cauțiunii și termenul în care cauțiunea trebuia depusă, încunoștințând despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauțiunii, instanța admitea în principiu cererea și fixa termenul pentru soluționarea ei. Dacă nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege și dovada de consemnare a cauțiunii nu era depusă, cererea se respingea. Potrivit art. 1608a alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, în cazul în care se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și cererea este întemeiată, instanța admitea cererea și dispunea punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului.

15. Noul Cod de procedură penală, care introduce instituția controlului judiciar pe cauțiune ca măsură preventivă de sine-stătătoare, stabilește în art. 242 alin. (2) că măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și dacă, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), și anume pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni. Potrivit art. 216 alin. (2) din Codul de procedură penală, care reglementează condițiile generale ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, această măsură preventivă poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), și anume dacă sunt întrunite cerințele art. 223 alin. (1) și (2) referitoare la condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, dacă luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) și dacă inculpatul depune o cauțiune în cuantumul stabilit.

16. Cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune se adresează, în scris, judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, după caz [art. 242 alin. (2)]. În vederea soluționării cererii, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată fixează data de soluționare a acesteia și dispune citarea inculpatului [art. 242 alin. (7)]. Când inculpatul este prezent, soluționarea cererii se face numai după ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluționează și în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deși a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii [art. 242 alin. (8)]. Participarea procurorului este obligatorie [art. 242 alin. (9)]. Dacă găsește cererea întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea și stabilește valoarea cauțiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei [art. 242 alin. (10)]. Dacă se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, stabilește obligațiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii și dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză [art. 242 alin. (11)]. Dacă nu se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului și a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat [art. 242 alin. (12)].

17. Curtea reține că, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 5.559/111/2013 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 216 alin. (1) și (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării inițiale a acestei măsuri, cât și cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune. În considerentele deciziei mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, prin raportul întocmit de judecătorul desemnat, s-a propus, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea, iar, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a exprimat opinia că, "în interpretarea dispozițiilor art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, examinarea temeiniciei cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune se poate realiza doar ulterior admiterii în principiu a acesteia".

18. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil și principiile unicității, imparțialității și egalității justiției și al independenței judecătorilor, întrucât nu permit verificarea, ulterior admiterii în principiu a cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, a temeiniciei respectivei cereri. Consideră că verificarea temeiniciei nu se poate realiza în etapa admiterii în principiu - așa cum s-ar deduce din interpretarea art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală -, această etapă vizând doar examinarea îndeplinirii unor condiții formale prevăzute de lege.

19. Curtea constată că reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la liberarea provizorie pe cauțiune condiționa admiterea în principiu a cererii de depunerea dovezii de consemnare a cauțiunii, după care se proceda la soluționarea fondului cererii, prin analiza temeiniciei acesteia, cu consecința restituirii cauțiunii în situația în care cererea era apreciată ca fiind neîntemeiată. Potrivit noului Cod de procedură penală, la înlocuirea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune se analizează mai întâi temeinicia cererii de înlocuire și, dacă aceasta este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată admite în principiu cererea și stabilește, totodată, cauțiunea și termenul pentru depunerea ei, urmând să admită propriu-zis cererea numai dacă se depune cauțiunea în termenul fixat, iar, în caz contrar, să respingă ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat. O atare reglementare sporește eficiența procedurii și respectă, totodată, condițiile generale referitoare la luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune prevăzute de art. 216 din noul Cod de procedură penală, care în alin. (2) stabilește că această măsură poate fi dispusă față de inculpat în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la alin. (1), printre care și cea referitoare la depunerea cauțiunii.

20. Prin urmare, dispozițiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală nu aduc atingere unicității, imparțialității și egalității justiției, independenței judecătorilor și dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată verifică, potrivit art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, temeinicia cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, prilej cu care evaluează împrejurările concrete ale cauzei și conduita procesuală a inculpatului, ca garanție a respectării principiilor fundamentale invocate de autoarea excepției.

21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 5.559/111/2013 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 octombrie 2014.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicate în același Monitor Oficial:

Comentarii despre Decizia CCR nr. 582 din 21.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală