Decizia CCR nr. 569 din 16.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 132 alin. (3) din C. pr. civ.

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Luisa Șadi în Dosarul nr. 2.252/290/2013 al Tribunalului Caraș-Severin - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 375D/2014.

2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Ovidiu Șadi, doamna avocat Sabo Loredana Eleonora, din Baroul București, cu delegație depusă la dosar, lipsind autoarea excepției de neconstituționalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului părții Ovidiu Șadi, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că dispozițiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror stabilire intră în competența legiuitorului potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție. Faptul că hotărârea prin care instanța se declară necompetentă nu este supusă niciunei căi de atac nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor constituționale invocate. Mai susține că, potrivit art. 129 din Constituție, părțile pot exercita căile de atac în condițiile legii, ceea ce înseamnă că reglementarea căilor de atac este lăsată la latitudinea legiuitorului. Acesta poate excepta de la exercitarea căilor de atac anumite hotărâri judecătorești, atunci când consideră că se impune. În continuare arată că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Precizează că au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate critici asemănătoare, Curtea Constituțională statuând, în mod constant, că prevederile respective sunt în acord cu dispozițiile constituționale. Depune note de ședință.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Arată că procedura instituită de norma legală criticată nu privește judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluționarea unui incident procedural. Eliminarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii judecătorești de declinare a competenței judecării cauzei nu încalcă dreptul la un proces echitabil și nici principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece caracterul irevocabil al hotărârii de declinare a competenței nu vizează fondul cauzei. Menționează jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 16 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.252/290/2013, Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Luisa Șadi într-o cauză privind soluționarea recursului declarat împotriva unei sentințe civile prin care a fost respinsă excepția necompetenței generale a instanțelor române, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate către o altă instanță.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că art. 132 alin. (3) din codul de procedură civilă aduce atingere dreptului la un proces echitabil, deoarece, potrivit prevederilor de lege criticate, nu poate beneficia de două grade de jurisdicție. De asemenea, apreciază că reglementarea legală este neconstituțională, deoarece aduce atingere art. 124 alin. (2) din Constituție, dreptului la apărare și principiului exercitării căilor de atac, principiu care trebuie interpretat în sensul posibilității reale de a exercita o cale de atac, iar nu în sensul suprimării acesteia. În opinia autoarei excepției se încalcă și art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece prevederile de lege criticate sunt de imediată aplicare, inclusiv în procesele în curs de soluționare, și au ca efect privarea persoanei interesate de calea de atac a recursului, deși anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă exista această cale de atac. În acest context, apreciază că se creează o discriminare între persoanele care nu pot ataca cu recurs hotărârile judecătorești pronunțate în această materie, în raport cu ceilalți participanți la actul de justiție care aveau la dispoziție calea de atac a recursului. Astfel, drepturile fundamentale menționate sunt restrânse fără respectarea condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție. Totodată, mai arată că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, faptele contravenționale se subsumează noțiunii de "acuzație în materie penală" în sensul art. 6 din Convenție. Contravenienții ar trebui, astfel, să beneficieze de toate drepturile specifice materiei penale, inclusiv posibilitatea contestării hotărârii judecătorești pronunțate în fond. Din această perspectivă apreciază că prevederile de lege criticate aduc atingere atât dispozițiilor art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților, cât și celor ale art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la aceeași Convenție.

7. Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele depuse, susținerile reprezentantului părții Ovidiu Șadi, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul cuprins: "Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent."

13. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 alin. (2) privind principiul unicității, imparțialității și egalității justiției, art. 129 privind folosirea căilor de atac și art. 148 privind principiul aplicării prioritare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene. De asemenea, este invocată și încălcarea art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil din Constituție, art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevederile art. 2 paragraful 1 privind dreptul la nivel dublu de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție. Mai invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 21 februarie 1975, 16 decembrie 1992, 21 februarie 1984, 7 octombrie 1988 și 2 septembrie 1998, pronunțate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, Edwards împotriva Regatului Unit, Öztürk împotriva Germaniei, Salabiaku împotriva Franței și Lauko împotriva Slovaciei.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională constată că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, respectiv prin Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2014, prin care a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

15. Cu acel prilej, Curtea a reținut că, în materia excepției de necompetență, legiuitorul a eliminat calea de atac a recursului care putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanța se declara necompetentă. O atare soluție era prevăzută de art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 și prevedea că, în situația în care instanța se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare. Această soluție legislativă a fost modificată prin art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, fiind preluată și în noul Cod de procedură civilă, în cuprinsul art. 132 alin. (3), text de lege criticat în prezenta cauză.

16. În continuare, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor art. 132 din Codul de procedură civilă, când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent. Asupra excepției de necompetență instanța se pronunță înainte de a se aborda fondul litigiului și înainte de a se soluționa alte excepții, după caz, printr-o încheiere, dacă se declară competentă, sau printr-o hotărâre, dacă instanța se declară necompetență. Textul de lege criticat de autoarea excepției, respectiv art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, are în vedere cea de-a doua ipoteză, și anume admiterea excepției de necompetență și, implicit, declinarea competenței instanței de judecată, situație în care hotărârea nu mai este supusă niciunei căi de atac.

17. În legătură cu acest aspect, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece sunt de imediată aplicare, inclusiv în procesele în curs de soluționare, și au ca efect privarea persoanei interesate de calea de atac a recursului, deși, anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă, exista această cale de atac. O atare împrejurare creează, totodată, și o situație discriminatorie între persoanele care nu pot ataca cu recurs hotărârile judecătorești pronunțate în această materie, în raport cu ceilalți participanți la actul de justiție, care aveau la dispoziție calea de atac a recursului.

18. În legătură cu această critică, Curtea a reținut că prevederile legale criticate se aplică în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, față de toate persoanele care au depus cereri de chemare în judecată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Prin urmare, nu este încălcat principiul neretroactivității.

19. De altfel, Curtea a reținut că autoarea excepției își fundamentează critica de neconstituționalitate pornind de la modalitatea de reglementare în timp a unui incident procedural, și anume excepția de necompetență, raportându-se la reglementarea anterioară din Codul de procedură civilă, potrivit căreia, dacă instanța se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Astfel, autoarea excepției deduce pretinsa neconstituționalitate a textului de lege criticat prin raportare la o soluție legislativă anterioară, care nu mai este în vigoare și care nu îi este aplicabilă.

20. Referitor la pretinsa discriminare instituită prin textul de lege criticat, dedusă din perspectiva succesiunii în timp a normelor care reglementează modalitatea de soluționare a excepției de necompetență, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a subliniat că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări.

21. Curtea a reținut, de asemenea, că autoarea excepției susține contrarietatea prevederilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă față de art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece, potrivit acestor prevederi de lege, nu poate beneficia de două grade de jurisdicție. Curtea a reținut că această critică este neîntemeiată, având în vedere faptul că procedura instituită prin art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu privește judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluționarea unui incident procedural, de stabilire a instanței competente să judece litigiul, singurul motiv pe care instanța îl poate reține în hotărârea de declinare fiind propria necompetență materială sau teritorială.

22. Curtea, prin decizia menționată, a apreciat că intenția legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege criticate a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești de declinare a competenței, rațiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenței fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în fața instanței competente să soluționeze litigiul dedus judecății. Curtea a mai reținut, de asemenea, că hotărârea instanței de declinare a competenței este rezultatul unui act de

administrare a justiției prin care se urmărește desfășurarea în condiții de legalitate a procesului, de care beneficiază toate părțile, indiferent de calitatea lor procesuală, având în vedere că, potrivit art. 174 alin. (2) și art. 176 pct. 3 din Codul de procedură civilă, actele de procedură efectuate de instanța necompetentă sunt nule.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

24. Distinct de cele arătate, Curtea reține că, potrivit art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, in condițiile și termenele stabilite de acestea, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 483 alin. (1) din același cod, "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului." Prin urmare, sunt supuse recursului acele hotărâri judecătorești expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituție prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condițiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părțile interesate și Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege.

25. Totodată, Curtea observă că, în ceea ce privește invocarea dreptului la dublu grad de jurisdicție, acest drept, astfel cum este reglementat prin dispozițiile art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este recunoscut doar în materie penală, ceea ce nu este cazul în speța dedusă controlului de constituționalitate.