Decizia CCR privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Traian Don în Dosarul nr. 3.394/108/2014 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 785D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. În acest sens apreciază că textul de lege criticat reprezintă o materializare a principiului liberului acces la justiție. Referitor la invocarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale arată că acesta nu este incident în cauză. Astfel, având în vedere că instanța de judecată nu se pronunță pe fond, nu este necesară îndeplinirea condiției dublului grad de jurisdicție în materie penală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin încheierea din data de 30 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.394/108/2014, Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Traian Don, cu ocazia soluționării unei contestații formulate împotriva unei încheieri penale prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de procuror.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că rămânerea definitivă a încheierii prin care se soluționează contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia încalcă liberul acces la justiție consacrat prin art. 21 din Legea fundamentală. De asemenea arată că, deși aceasta este o procedură specială din cadrul procesului penal, respingerea contestației și menținerea măsurilor asigurătorii vădit nelegale și netemeinice echivalează cu o declarație a vinovăției contestatorului, distinctă de condamnarea efectivă, ca finalitate a procesului penal. Astfel, lipsa unei căi de atac împotriva încheierii pronunțate în această etapă încurajează realizarea unor grave abuzuri în procesele penale cu consecința încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei.

6. Curtea de Apel Timișoara - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească nu reiese nici explicit, dar nici implicit, din prevederile art. 21 din Constituție sau din cele ale art. 6 din Convenție. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile criticate, în care nu se statuează asupra vinovăției unei persoane, ci se dispune doar cu privire la măsurile asigurătorii, apreciază că prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile.

7. În continuare face referire la jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Curtea Constituțională a reținut că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel și art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege".

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului arată că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție și pe cele ale art. 6 din Convenție. Împrejurarea că încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează contestația împotriva măsurii asigurătorii este definitivă nu este de natură să încalce accesul liber la justiție, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

10. Ținând seama de specificul normei cuprinse în art. 250 din Codul de procedură penală, apreciază că procedura contestației împotriva măsurii asigurătorii reprezintă în sine o garanție a realizării dreptului de acces la justiție. Stabilirea unor reguli speciale de procedură, precum și a modalităților de exercitare a drepturilor procesuale (cum este și cea privind cazurile în care se poate face contestație împotriva măsurilor asigurătorii) este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale și nu încalcă liberul acces la justiție.

11. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 250 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci contestația împotriva măsurilor asigurătorii dispuse, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile.

12 Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate,

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală cu următorul conținut: "Soluționarea contestației se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie. "

15. În opinia autorului excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiție. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cele ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul acesteia este nemulțumit de faptul că încheierea pronunțată în soluționarea contestației împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia este definitivă, fără a fi prevăzută vreo cale de atac împotriva acesteia.

17. Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită "în condițiile legii" (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005).

18. Împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac.

19. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea observă că instanța europeană a stabilit că măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. De asemenea, Curtea a statuat că luarea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o "acuzație în materie penală" adusă reclamantului în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție (Decizia privind admisibilitatea din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Dogmoch împotriva Germaniei).

20. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Curtea reține că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, Curtea apreciază că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt incidente în cauză.