Decizia CCR nr. 490 din 21.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, excepție ridicată de Societatea Comercială "OMV Petrom“ - S.A. în Dosarul nr. 1.604/2/2012 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 153D/2013.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 24 octombrie 2013, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 21 noiembrie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 20 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.604/2/2012, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, excepție ridicată de Societatea Comercială "OMV Petrom“ - S.A. cu ocazia soluționării unei acțiuni în contencios administrativ ce are ca obiect "anulare act administrativ“.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține că dispozițiile criticate sunt neconstituționale, întrucât amenda prevăzută pentru fapta contravențională comisă nu se stabilește prin raportare numai la urmările acelei fapte, ci luându-se în calcul întreaga activitate comercială desfășurată de către contravenient în anul financiar anterior. Legiuitorul are o marjă largă de apreciere în stabilirea amenzilor pentru sancționarea contravențiilor care sunt săvârșite în domeniul concurențial și nu numai, însă este imperios necesar ca această marjă de apreciere să se circumscrie regimului constituțional și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului urmărit. În măsura în care sintagma "cifra de afaceri totală“ din articolul criticat se interpretează în sensul aplicării acesteia la toate activitățile economice desfășurate de societate, și nu doar la acelea circumscrise activității contravenționale, constituie o restrângere excesivă a unor drepturi și libertăți fundamentale, fără a fi întrunite condițiile expres prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituție.

Cu toate că se poate accepta că impunerea unei amenzi contravenționale poate constitui o ingerință legală asupra dreptului de proprietate generată de nevoia de ocrotire a ordinii de drept și a societății democratice, scopul acesteia nu poate justifica o restrângere excesivă care să aducă atingere însăși existenței dreptului de proprietate. Mai mult, dispozițiile legale criticate încalcă flagrant art. 44 alin. (8) din Constituție, permițând statului confiscarea averii dobândite de către o societate comercială în mod licit, în afara ilicitului contravențional din domeniul concurenței. Astfel, amenda prevăzută de art. 51 din Legea concurenței, în măsura în care vizează cifra de afaceri aferentă întregii activități comerciale desfășurate de către contravenient, iar nu cifra de afaceri aferentă activității comerciale desfășurate pe piața relevantă a produselor ce au făcut obiectul activității contravenționale, restrânge în mod excesiv dreptul de proprietate al persoanei sancționate, reprezentând o veritabilă măsură confiscatorie pentru partea reprezentând amenda aplicată averii licit dobândite. Cuantumul amenzii ar trebui calculat prin raportare la piața produselor sau serviciilor ce fac obiectul comportamentului anticoncurențial, și nu prin raportare la toate piețele în care contravenientul desfășoară activități și care nu au nicio legătură cu activitatea contravențională. Cu titlu de exemplu, Instrucțiunile privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 stipulează că baza pentru stabilirea amenzilor este reprezentată de "valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii care au legătură cu încălcarea“.

De asemenea, interpretarea prevederilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, în sensul în care acestea permit aplicarea în mod nediferențiat a unor sancțiuni contravenționale unor întreprinderi participante la o înțelegere anticoncurențială (prin raportare la cifra de afaceri totală a acestora), creează în mod total nejustificat premisele instituirii unui cadru sancționator discriminatoriu, mai favorabil întreprinderilor cu un singur obiect de activitate, față de întreprinderile care își desfășoară întreaga activitate printr-o singură persoană juridică, deși în esență ambele se fac vinovate de săvârșirea aceleași fapte contravenționale.

Astfel, se solicită declararea ca fiind neconstituțională a sintagmei "cifra de afaceri totală“ din cuprinsul art. 51 alin. (1) din Legea concurenței, în măsura în care aceasta se interpretează în sensul că valoarea amenzii se calculează prin raportare la cifra de afaceri totală aferentă întregii activități comerciale realizate de contravenient, iar nu prin raportare la cifra de afaceri totală realizată din activitatea comercială desfășurată pe piața relevantă a produsului în legătură cu care a fost săvârșită fapta contravențională.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Dispozițiile de lege criticate prin care se stabilește sancțiunea care trebuie aplicată pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1), ale art. 6 sau ale art. 12 din Legea concurenței nu sunt de natură să afecteze libertatea economică, prevăzută de art. 45 din Constituție, și nici libertatea comerțului, prevăzută de art. 135 alin. (1) lit. a) din Legea fundamentală, întrucât, pe de-o parte, statul are obligația să impună reguli de disciplină economică, pe care agenții economici trebuie să le respecte, iar, pe de altă parte, legiuitorul are competența de a stabili sancțiunile corespunzătoare pentru nerespectarea acestora. De asemenea, nu se poate reține nicio încălcare a prevederilor art. 53 din Constituție, întrucât nu s-a constatat existența vreunui drept sau a vreunei libertăți care să fi fost restrânse prin dispozițiile de lege criticate. În plus, delimitarea făcută de reclamanta între veniturile aferente activității ce a dus la constatarea contravenției și veniturile aferente celorlalte activități nu are temei juridic și nu poate duce la concluzia vreunei discriminări prin comparație cu o persoană juridică ce desfășoară activitate pe o singură piață.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Împrejurarea că legiuitorul a ales să sancționeze contravențional un agent economic prin stabilirea unui sistem de determinare a cuantumului amenzii precum cel criticat, raportat la cifra de afaceri totală realizată, nu constituie o încălcare a libertății economice sau a dreptului de proprietate privată, reglementarea fiind stabilită în limitele principiilor dreptului contravențional referitoare la regimul sancționator. Aceste aspecte reprezintă o opțiune a legiuitorului, exprimând preocuparea statului pentru a asigura libertatea comerțului și respectarea principiilor concurenței loiale prin instituirea unor sancțiuni descurajante. Apreciază, de asemenea, că dispozițiile criticate, ce prevăd sancționarea cu amendă a societăților comerciale pentru practici anticoncurențiale, prohibite de Legea nr. 21/1996, nu numai că nu restrâng exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, ci dau expresie dispozițiilor art. 45 și art. 135 alin. (1) din Constituție. Dispoziția legală criticată oferă posibilitatea de individualizare a sancțiunii amenzii în marje largi, proporțional cu gravitatea faptei săvârșite - contravențiile enumerate la alin. (1) al art. 51 se sancționează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior -, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea plângerii contravenționale urmând a se pronunța dacă individualizarea sancțiunii a fost sau nu proporțională cu fapta săvârșită.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,art. 3,art. 10 și art. 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Din încheierea de sesizare și din susținerile părților aflate la dosar rezultă că autorul excepției de neconstituționalitate a fost sancționat cu amendă contravențională pentru încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a dispozițiilor art. 101 din Tratatul privind funcționare Uniunii Europene. Așa fiind, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 742 din 16 august 2005, cu următorul conținut:

"Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționăm următoarele fapte, săvârșite cu intenție sau din neglijență de întreprinderi sau asociații de întreprinderi:

a) încălcarea prevederilor art. 5 și 6 din prezenta lege, precum și a prevederilor art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții, autorul excepției invocă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 135 referitor la economia României.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 dispun că încălcarea prevederilor art. 5 și 6 din Legea concurenței, precum și a prevederilor art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării.

Prin Decizia nr. 1.315 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Curtea a statuat că reglementarea răspunderii contravenționale și a sancțiunilor cu caracter administrativ este de competența legiuitorului și ține de politica statului, care, în scopul prevenirii săvârșirii faptelor de natură contravențională, impune sancțiuni disuasive.

Regimul sancționator contravențional aplicabil în domeniul concurenței comportă anumite trăsături specifice, cum ar fi amenzile prevăzute în cuantumuri foarte ridicate, aplicabilitatea limitată a dreptului comun în materie contravențională spre deosebire de aplicabilitatea normelor comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și o individualizare a sancțiunii distinctă de cea a altor contravenții.

În ceea ce privește încălcarea normelor de concurență, domeniu reglementat de Legea nr. 21/1996, Curtea observă că principala sancțiune este amenda. Obiectivul amenzilor impuse în cazul încălcării normelor de concurență îl reprezintă descurajarea prin sancționarea întreprinderilor respective (descurajare cu caracter specific) și descurajarea altor întreprinderi de la adoptarea sau continuarea unui comportament care încalcă normele de concurență (descurajare cu caracter general).

În cadrul mecanismului de combatere a practicilor anticoncurențiale, dispozițiile de lege criticate stabilesc două praguri marginale în scopul calculării valorii efective a amenzii - un minimum de 0,5% și un maximum de 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării.

Stabilirea "cifrei de afaceri totală“ ca și criteriu de raportare în cadrul individualizării sancțiunii, chiar dacă determină în final cuantumuri mari ale amenzii, nu poate determina neconstituționalitatea textului de lege criticat, cu atât mai mult cu cât individualizarea amenzii se face în funcție de gravitatea faptei săvârșite.

Având în vedere impactul încălcărilor regulilor de concurență, care produc consecințe grave atât economiei în ansamblul său, cât și, în mod direct, consumatorilor și celorlalte întreprinderi de pe piață, pentru a fi eficiente, sancțiunile trebuie să transmită un puternic mesaj de descurajare contravenienților și să fie într-un cuantum necesar realizării efectului disuasiv.

De altfel, textul criticat prevede că sancțiunea este amenda "de până la 10% [_]“, iar, potrivit art. 52 din Legea nr. 21/1996, Consiliul Concurenței - autoritatea competentă să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de Legea concurenței - trebuie să individualizeze sancțiunea aplicată, ținând seama de gravitatea și durata faptei și de consecințele sale asupra concurenței (a se vedea și Decizia nr. 243 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 14 aprilie 2008, și Decizia nr. 556 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 15 august 2007).

Curtea observă că astfel de amenzi, instituite ca procent din cifra de afaceri și care pot determina cuantumuri mari ale sancțiunilor, pot fi regăsite în diverse domenii în care impactul încălcărilor poate produce consecințe grave. Exemple în acest sens sunt art. 195 alin. (1) pct. 2 lit. e) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 [amendă cuprinsă între 1%-10% din cifra de afaceri anuală]; art. 143 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice [amendă în cuantum de până la 2% din cifra de afaceri, iar, în cazul unor încălcări repetate, cu amendă în cuantum de până la 5% din cifra de afaceri]; art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/2013 privind serviciile poștale [amendă de la 5.000 lei până la 2% din cifra de afaceri].

De asemenea, Curtea constată că nivelul maxim al amenzilor pentru contravențiile săvârșite în domeniul concurenței în unele state membre ale Uniunii Europene este stabilit la aceeași cotă: Franța - 10% din cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial în anul precedent; Germania - 10% din cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial; Olanda - 450.000 Euro sau 10% din cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial în anul precedent; Portugalia - 10% din cifra totală de afaceri; Spania - 10% din cifra totală de afaceri realizată în anul precedent; Marea Britanie - 10% din cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial (Studiu întocmit la data de 8 august 2013 de Directoratul pentru afaceri financiare și economice - Comitetul pentru concurență din cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Tabelul nr. 9, pag. 28).

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 44 din Legea fundamentală, Curtea observă că, în jurisprudența sa constantă, de exemplu Decizia nr. 836 din 16 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2007, și Decizia nr. 257 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 27 iunie 2013, a reținut că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, așa încât, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, conținutul și limitele acestuia pot fi stabilite de lege.

Din această perspectivă, Curtea a statuat prin Decizia nr. 575 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.111 din 8 decembrie 2005, că nu poate fi reținută încălcarea prevederilor art. 44 alin. (1) din Constituție sau a prevederilor art. 1 paragraful 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece stabilirea unor amenzi nu are semnificația unui transfer de proprietate care să încalce Constituția sau normele convenționale, ci este consecința săvârșirii unor fapte ilegale sancționate de lege, în cuantumul apreciat de legiuitor în funcție de gravitatea și frecvența faptelor respective.

Așa fiind, nu se poate susține că prin instituirea unei sancțiuni contravenționale în sarcina persoanelor juridice se aduce atingere dreptului de proprietate, chiar dacă în mod automat executarea sancțiunii aplicate contravenientului înseamnă o diminuare a patrimoniului acestuia. (A se vedea Decizia nr. 1.343 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 7 decembrie 2009, și Decizia nr. 385 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 7 iunie 2012.)

În ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale art. 45 și ale art. 135, constatăm că, prin Decizia nr. 686 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 1 octombrie 2007, Curtea a reținut că art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996 stabilește sancțiuni contravenționale în vederea combaterii unor practici anticoncurențiale având ca obiect restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească. Aceste dispoziții sunt în sensul art. 135 alin. (2) lit. a) din Legea fundamentală, potrivit căruia "Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție“, astfel încât nu numai că nu restrâng exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, ci dau expresie dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 45 și art. 135 alin. (1) din Legea fundamentală. Principiul consacrat de Constituție potrivit căruia economia României este o economie de piață, bazată pe libera concurență, precum și garantarea liberului acces al persoanei la o activitate economică și a liberei inițiative, prevăzute de normele constituționale invocate, nu pot fi privite decât în cadrul creat de stat, prin reglementări adecvate, în realizarea sarcinilor ce îi revin potrivit art. 135 alin. (2) din Constituție. Așa fiind, stabilirea unei contravenții pentru fapte apreciate ca fiind practici anticoncurențiale și sancționarea acesteia cu amendă reprezintă o opțiune a legiuitorului, care, cu referire la prevederile din legea criticată, exprimă preocuparea statului pentru a asigura libertatea comerțului și respectarea principiilor concurenței loiale. În același sens sunt și deciziile nr. 243 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 14 aprilie 2008, și nr. 556 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 15 august 2007.

Totodată, prin deciziile nr. 287 din 22 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 21 mai 2007, și nr. 959 din 30 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 20 decembrie 2007, Curtea a reținut că, prin sancționarea cu amendă a societăților comerciale pentru practici anticoncurențiale, interzise de Legea nr. 21/1996, nu se aduce atingere valorilor apărate de Constituție, ci, dimpotrivă, se descurajează comportamentul contrar normelor adoptate în activitatea economică și financiară și se asigură mediul concurențial loial între societățile comerciale, aceasta constituind expresia concretă a obligației statului, prevăzută de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție.

Așa fiind, Curtea constată că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată.

În final, Curtea observă că autoarea excepției aduce în sprijinul criticilor formulate dispozițiile art. 23 alin. (2) lit. (a) din Instrucțiunile privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul art. 23 alin. (2) lit. (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, care stipulează că baza pentru stabilirea amenzilor este reprezentată de "valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii care au legătură cu încălcarea“.

Plecând de la această afirmație și fără a trece la un control de constituționalitate raportat la dispozițiile actului invocat, Curtea observă că autorul excepției înțelege să citeze respectivul act, făcând abstracție chiar de dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1/2003 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa.

Astfel, pentru o mai bună înțelegere a problemei, Curtea reamintește că Regulamentul (CE) nr. 1/2003 prevede că, "pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent“.

Totodată, prin Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunțată în Cauza C-429/07, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "separarea principiului interzicerii practicilor anticoncurențiale de sancțiunile prevăzute în cazul nerespectării acestuia ar determina ca acțiunea autorităților care au obligația de a supraveghea respectarea acestei interdicții și de a sancționa asemenea practici să fie lipsită de efectivitate. Astfel, dispozițiile articolelor 101 TFUE și 102 TFUE (fostele articole 81 CE și 82 CE) ar fi lipsite de efect dacă nu ar fi însoțite de măsuri coercitive prevăzute la articolul 103 TFUE (fostul articol 83 CE). După cum a arătat avocatul general la punctul 38 din concluzii, există o legătură intrinsecă între amenzi și aplicarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE (fostele articole 81 CE și 82 CE). Efectivitatea sancțiunilor aplicate de autoritățile naționale sau comunitare de concurență în temeiul articolului 103 TFUE (fostul articol 83 CE) reprezintă, așadar, o condiție a aplicării coerente a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE (fostele articole 81 CE și 82 CE)“, (a se vedea în acest sens și Hotărârea nr. 161/2012 din 20 decembrie 2012 pronunțată de Curtea Constituțională a Belgiei, paragraful B.11)

De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 2006 pronunțată în Cauza T-59/02, Tribunalul Uniunii Europene a statuat că, "în cazul în care scopul amenzii s-ar limita doar la a nega profitul așteptat sau avantajul scontat, întreprinderea nu va ține seama suficient de faptul că comportamentul în cauză constituie o încălcare a articolului 101 TFUE (fostul articol 81 CE). A privi amenda doar ca o compensare pentru prejudiciile create ar echivala cu negarea efectului descurajator pe care aceasta trebuie să-l aibă și care se referă la comportamentul viitor, dar și a caracterului punitiv al unei astfel de măsuri în legătură cu respectiva încălcare comisă. Similar, în cazul unei întreprinderi care este activă pe un număr mare de piețe și are o capacitate financiară deosebit de mare, luarea în calcul doar a cifrei de afaceri de pe piața relevantă nu poate fi suficientă pentru a asigura amenzii un efect de descurajare. Cu cât o întreprindere este mai mare și cu cât are la dispoziție mai multe resurse globale care îi permit să acționeze în mod independent pe piață, cu atât mai mult trebuie să fie conștientă de importanța rolului său în ceea ce privește buna funcționare a concurenței pe piață. În acest context, a ține cont de cifra de afaceri totală, în scopul de a calcula cuantumul amenzii, nu duce la o amendă disproporționată“.

Prin Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 2013 pronunțată în Cauza T-386/10 s-a statuat că "limita de 10 % urmărește să evite aplicarea unor amenzi pe care, după toate probabilitățile, întreprinderile, având în vedere dimensiunea lor, astfel cum este determinată prin cifra lor de afaceri totală, chiar dacă aproximativ și imperfect, nu vor fi în măsură să le plătească.

Așadar, este vorba despre o limită care este uniform aplicabilă tuturor întreprinderilor și este stabilită în funcție de dimensiunea fiecăreia dintre acestea și care urmărește evitarea amenzilor în cuantum excesiv și disproporționat. Această limită are, astfel, un obiectiv distinct și autonom în comparație cu cel al criteriilor privind gravitatea și durata încălcării. Singura consecință posibilă a unei asemenea limite este reducerea cuantumului amenzii calculat pe baza acestor criterii până la nivelul maxim autorizat. Aplicarea sa presupune că întreprinderea în cauză nu plătește amenda care, în principiu, ar fi datorată pe baza unei aprecieri întemeiate pe criteriile respective. În (_) ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament, pe de o parte, (_), faptul că, în temeiul aplicării limitei de 10 % prevăzute la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, anumiți factori, precum gravitatea și durata încălcării, nu se reflectă în mod efectiv în cuantumul amenzii aplicate unui participant la încălcare, spre deosebire de ceilalți participanți care nu au beneficiat de reducere pe baza limitei respective, nu reprezintă decât o simplă consecință a aplicării acestei limite superioare cuantumului final al amenzii aplicate. Pe de altă parte, Tribunalul s-a pronunțat deja în sensul că simplul fapt că amenda aplicată în final se ridică la 10 % din cifra de afaceri a reclamantei, deși acest procent este mai redus în privința altor participanți la înțelegere, nu poate constitui o încălcare a principiului egalității de tratament. Astfel, această consecință este inerentă interpretării limitei de 10 % drept un simplu nivel maxim autorizat care se aplică după o eventuală reducere a cuantumului amenzii în temeiul unor circumstanțe atenuante sau al principiului proporționalității“.

Având în vedere cele reținute, Curtea constată că dispoziția de lege criticată nu vine în coliziune cu prevederile constituționale invocate de către autorul excepției, motiv pentru care urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.