Decizia CCR nr. 559 din 16.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 4 teza a doua raportat la art. 33 alin. 1, art. 34 alin. 1 şi la art. 35 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 165/2013 - măsurile pt. finalizarea procesului de...

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4,art. 33,art. 34 și ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și a prevederilor art. XXIII alin. (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Sonia Bogdan și Vasile Nițu în Dosarul nr. 515/54/2012* al Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului nr. 221 D/2014 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a transmis la dosarul Curții un punct de vedere prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Referitor la dispozițiile criticate din Legea nr. 165/2013 arată că nu se poate reține pretinsa încălcare a principiului neretroactivității, deoarece în speță este vorba de o situație juridică în curs de constituire, aplicarea imediată a legii noi fiind firească și conformă cu principiile de drept. Totodată, textele de lege criticate, precum și Legea nr. 165/2013, în ansamblul său, oferă garanțiile necesare respectării dreptului de proprietate. În ce privește prevederile art. XXIII alin. (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 susține că acestea conțin norme de procedură, cu caracter tranzitoriu, și reprezintă opțiunea legiuitorului în sensul aplicării optime a noilor dispoziții cuprinse în Codul de procedură civilă. De altfel, Curtea Constituțională a pronunțat deja deciziile nr. 370 din 26 iunie 2014 și nr. 403 din 3 iulie 2014, prin care a statuat asupra caracterului constituțional al respectivelor norme, raportat la critici de neconstituționalitate asemănătoare celor formulate în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 13 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 515/54/2012*, Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4,art. 33,art. 34 și ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și a prevederilor art. XXIII alin. (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Sonia Bogdan și Vasile Nițu într-un recurs având ca obiect obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea actului administrativ constând în decizia privind titlul de despăgubire pentru un imobil imposibil de restituit în natură, în privința căruia entitatea deținătoare (municipiul Craiova) a emis decizie prin care a propus acordarea de despăgubiri prin echivalent.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 4 teza a doua, raportat la cele ale art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, contravin normelor constituționale ale art. 4 alin. (2), art. 15 alin. (2), art. 16,art. 21 alin. (1)-(3) și ale art. 53 alin. (2), precum și prevederilor art. 6,art. 13 și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

7. În esență se arată că principiul neretroactivității este flagrant încălcat prin aceea că noua lege în materia finalizării procesului de despăgubire - Legea nr. 165/2013 - impune, prin dispozițiile legale criticate, respectarea unor termene administrative noi, diferite față de cele în vigoare la momentul formulării și înregistrării cererilor de retrocedare sub imperiul Legii nr. 10/2001, fără a ține cont de drepturile anterior câștigate. Dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 prevăd anumite termene, între 12 și 36 de luni, în care entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001. Aceste termene, care variază în funcție de gradul de încărcare a autorităților publice competente să le soluționeze și de numărul de cereri rămase nerezolvate, încep să curgă de la 1 ianuarie 2014. Totodată, legea nouă nu a abrogat niciuna din dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că art. 25 din aceasta, care prevede un termen de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a pronunța o decizie asupra cererii de restituire în natură, rămâne aplicabil în continuare. Or, în condițiile în care Legea nr. 165/2013 nu face distincție între etapa în care se află cererile sau cauzele de retrocedare la momentul intrării sale în vigoare, rezultă că aplicarea noilor termene specifice procedurii administrative, inclusiv cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, contravine principiului neretroactivității legii.

8. Dispozițiile art. 4 și ale art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 aduc atingere, în opinia autorilor excepției, și principiului egalității în drepturi, deoarece nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri potrivit Legii nr. 10/2001, creând inegalități majore între persoanele care au depus cereri la entitățile învestite de lege aflate în diverse localități sau părți din teritoriul țării. Astfel, beneficiarii termenelor mai scurte au un regim preferențial față de cei ce sunt obligați să aștepte termene mai lungi, cauza discriminării create fiind dată de gradul diferit de încărcare și numărul cererilor rămase nesoluționate de entitatea învestită de lege la intrarea în vigoare a actului normativ criticat.

9. De asemenea se susține încălcarea, prin dispozițiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, a dreptului de acces liber la justiție, exercitarea acestuia fiind permisă doar după scurgerea unui termen de 6 luni calculat din momentul expirării celorlalte termene de 12, 24 și 36 de luni stabilite pentru soluționarea cererilor/notificărilor de restituire, fără a exista vreo justificare sau o necesitate în sensul prevederilor art. 53 din Constituție. Prin aceleași norme este afectat, de altfel, și dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, având în vedere și faptul că termenele mai sus menționate încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014. Aplicarea acestor termene exagerat de lungi, care echivalează cu prelungirea perioadei de soluționare a cererilor, în condițiile în care cererile se soluționează în ordinea înregistrării lor, reduce principiul celerității și al termenului rezonabil doar la latura sa teoretică, în special în cazurile particulare în care dosarele sunt complete.

10. În ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XXIII alin. (2) și (4) din Legea nr. 2/2013, autorii acesteia susțin că textele legale menționate contravin prevederilor art. 21 și ale art. 129 din Constituție, precum și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se arată, în acest sens, că schimbarea competenței în materia judecării recursurilor, în sensul trimiterii, pe cale administrativă, a cauzelor aflate pe rolul unor instanțe de judecată superioare la instanțe inferioare în grad, este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil și dreptul la o instanță independentă și imparțială, deoarece creează posibilitatea ca aceeași instanță competentă cu soluționarea fondului să fie învestită și cu soluționarea recursului. Este posibil ca, astfel, aceeași instanță să se pronunțe de două ori în aceeași cauză, ceea ce este contrar principiilor de drept ce stau la baza reglementării căilor de atac.

11. Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile art. 4 la art. 32-34 din Legea nr. 165/2013 sunt contrare prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, referitoare la principiul neretroactivității legii. În privința celorlalte critici de neconstituționalitate consideră că acestea sunt neîntemeiate.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013 este inadmisibilă, deoarece prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 Curtea Constituțională a admis această excepție. Pentru considerente de ordin similar celor reținute de Curtea Constituțională prin această decizie, Avocatul Poporului apreciază că și dispozițiile art. 4 raportat la art. 34 din Legea nr. 165/2013 încalcă atât principiul neretroactivității legii, cât și principiul egalității în drepturi. Totodată, susține că reglementarea unor noi termene de soluționare a dosarelor a condus la respingerea de către instanțele judecătorești, ca prematur introduse, a cererilor de chemare în judecată, ceea ce apare ca o ingerință a legiuitorului în procesul de realizare a justiției și contravine și principiului soluționării cauzei într-un termen optim și rezonabil.

14. În privința celorlalte critici de neconstituționalitate, referitoare atât la textele vizate din Legea nr. 165/2013, cât și la cele din Legea nr. 2/2013, Avocatul Poporului apreciază că nu sunt întemeiate.

15. Președinții celor două Camere al Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele depuse la dosar și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 4,art. 33,art. 34 și ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările și completările ulterioare, precum și prevederile art. XXIII alin. (2) și (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013. Raportat la motivarea autorilor și circumstanțele speței, Curtea constată că, în realitate, obiectul excepției îl constituie, pe de o parte, prevederile art. 4 teza a doua raportat la art. 33 alin. (1), art. 34 alin. (1) și la art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, care au următorul conținut:

- Art. 4 teza a doua: "Dispozițiile prezentei legi se aplică (_) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (..........) la data intrării în vigoare a prezentei legi.“;

- Art. 33: "(1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.“;

- Art. 34:"(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.“;

- Art. 35:"(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.“

18. Pe de altă parte, obiect al excepției îl constituie și prevederile art. XXIII alin. (2) și (4) din Legea nr. 2/2013, care au următorul conținut:

"(2) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel.“

"(4) În cazurile prevăzute la alin. (1)-(3), dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanțele devenite competente să le judece.“

19. Curtea observă că în motivarea excepției se regăsesc argumente formulate "în calitate de cesionar al drepturilor afirmate în temeiul Legii nr. 10/2001“ și care vizează "excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 4 și art. 24 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 165/2013, raportat la prevederile art. 44 alin. (1), (2), (4) și (8) și ale art. 15,art. 16 și art. 20 din Constituție. Această "excepție“ nu a fost, însă, cuprinsă în dispozitivul încheierii de sesizare a Curții Constituționale și, de asemenea, autorii acesteia nu au calitatea de "cesionari“ în cauza dedusă judecății. Ca atare, Curtea nu se va pronunța asupra dispozițiilor din Legea nr. 165/2013 mai sus enunțate.

20. În motivarea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale ale art. 4 alin. (2), referitoare la criteriile de discriminare, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii, ale art. 16 - Egalitatea în drepturi,art. 21 alin. (1)-(3) cu referire la dreptul de acces la instanță și dreptul părților la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și ale art. 53 alin. (2) care reglementează condițiile în care este permisă restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea se susține încălcarea prevederilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil,art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 - Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenție.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, pentru soluționarea acesteia, se impune a fi analizată mai întâi incidența dispozițiilor de lege criticate asupra soluționării litigiilor în care aceasta a fost invocată, ca una dintre condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, Curtea observă că, în speța dedusă judecății, entitatea deținătoare a imobilului preluat în mod abuziv, obiect al notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001, a emis, în anul 2006, respectiv în anul 2010, decizia privind propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cadrul recursului promovat de autorii acesteia împotriva sentinței de respingere a acțiunii judiciare prin care persoanele îndreptățite au solicitat obligarea autorității publice menționate la emiterea actului administrativ constând în decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul în cauză.

22. În acest context, Curtea reține că dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 - criticate - prin care legiuitorul a instituit noi termene înăuntrul cărora entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora nu sunt incidente în cauză, deoarece această primă etapă administrativă, specifică procedurii de soluționare a dosarelor de despăgubire, a fost epuizată, fiind finalizată cu o dispoziție a autorității publice administrative. Lipsa legăturii textului legal criticat cu soluționarea cauzei constituie o cauză de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992. Dată fiind soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acestei excepții, ce se impune în atare împrejurare, în cauză nici nu se poate pune problema aplicării Deciziei nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, prin care Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

23. De asemenea, Curtea observă că nici dispozițiile art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 nu sunt incidente în soluționarea litigiului de față. Aceasta deoarece textul de lege criticat reglementează căile de atac ce pot fi formulate împotriva deciziilor emise de autoritățile competente - fie entitatea deținătoare, fie Comisia Națională pentru Compensarea Imobiliară (fostă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), cu respectarea prevederilor art. 33 și ale art. 34, sau a refuzului acestor entități de soluționare. Or, în cauză a fost contestată prima dispoziție (din 2006) a primarului municipiului Craiova, însă anterior adoptării Legii nr. 165/2013, deci în temeiul altui act normativ, iar o decizie a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor nu a fost încă emisă în acest dosar de despăgubire, interesul promovării acțiunii judecătorești de către autorii excepției constând tocmai în emiterea respectivei decizii. Curtea constată, raportat la momentul procesual al cauzei de față, că este prematur a fi apreciată incidența acestor norme sub aspectul promovării acțiunii judiciare în condițiile art. 35, împotriva deciziei pe care o va emite sau va refuza să o emită Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Așa fiind, și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua prin raportare la art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

24. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua prin raportare la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Curtea reține că, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

25. Prin urmare, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua prin raportare la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă, având în vedere faptul că acest caz de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate a intervenit după momentul sesizării Curții Constituționale.

26. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, în procesul de aplicare și interpretare a legislației incidente în speța dedusă soluționării, atât instanța de judecată, cât și alte autorități/entități implicate în aplicarea legii urmează să respecte deciziile Curții Constituționale atât sub aspectul dispozitivului, cât și sub cel al considerentelor pe care acestea se sprijină. Altfel spus, dispozițiile legale criticate vor fi interpretate și aplicate direct în conformitate cu cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, având în vedere că prin această decizie a fost stabilită în mod definitiv și general obligatoriu modalitatea de interpretare constituțională a textului ce constituie obiectul excepției. Așadar, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua prin raportare la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale (de exemplu, Decizia nr. 301 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iulie 2014, paragraful 20), deciziile anterioare de constatare a neconstituționalității reprezintă temei al revizuirii conform art. 322 pct. 10 din codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz.

27. În ce privește prevederile art. XXIII alin. (2) și (4) din Legea nr. 2/2013, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici de neconstituționalitate asemănătoare, relevante în acest sens fiind Decizia nr. 370 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 august 2014, și Decizia nr. 403 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 august 2014.

28. Reiterând jurisprudența sa anterioară, referitoare la prevederile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, în prezent abrogate - dispoziții care vizau același tip de măsuri ca și cele reglementate prin textele de lege criticate în prezenta cauză, și anume transmiterea, pe cale administrativă, a cauzelor aflate în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la curțile de apel spre competentă soluționare - Curtea a constatat că reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenței sale, astfel cum este determinată prin dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Curtea a mai arătat că, deși prin efectul aplicării imediate a noii reglementări referitoare la competența materială, aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, aceasta nu constituie un fine de neconstituționalitate, întrucât judecata va fi realizată în complete cu compunere diferită.

29. Curtea a mai constatat, în jurisprudența sa în materie, că reglementarea are caracter tranzitoriu, că părțile beneficiază de toate drepturile și garanțiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, iar această soluție legislativă nu instituie nicio discriminare și, ca atare, nu contravine nici principiului egalității de tratament între subiectele de drept. Totodată, dispozițiile legale examinate nu aduc atingere principiului imparțialității instanțelor judecătorești, în contextul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect, Curtea a subliniat că judecarea recursului de către aceeași instanță care a soluționat apelul, dar în complete diferite, nu constituie în sine o prezumție a lipsei de imparțialitate a judecătorilor care se pronunță asupra recursului, remarcând, în același timp, că cele două căi de atac - apelul și recursul - sunt guvernate de reguli procedurale distincte, menite să asigure realizarea dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 137 din 21 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, Decizia nr. 760 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 7 decembrie 2006, Decizia nr. 447 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 920 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 3 decembrie 2007, sau Decizia nr. 709 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 30 iunie 2010).

30. În lipsa unor elemente de noutate, de natură să modifice jurisprudența anterior menționată, Curtea constată, pentru identitate de rațiune, că cele reținute prin Decizia nr. 370 din 26 iunie 2014, la care s-a făcut mai sus referire, își păstrează valabilitatea și în această cauză.