Decizia CCR nr. 540 din 15.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 4 din Legea nr. 187/2012 pt. punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 - Codul penal şi ale art. 5 şi art. 6 alin. 1 din Codul penal

1. Pe rol se află pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și ale art. 5 și art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Marian Aron în Dosarul nr. 1.109/2/2014 (nr. 566/2014) al Curții de Apel București - Secția I penală, de Paul Gheorghe în Dosarul nr. 502/232/2014 al Judecătoriei Găești și de Vlăduț Petre Motoc în Dosarul nr. 568/232/2014 al Judecătoriei Găești. Excepția formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 227D/2014, nr. 434D/2014 și nr. 435D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 14 octombrie 2014, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 15 octombrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

3. Prin Încheierea din data de 24 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.109/2/2014 (566/2014), Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și ale art. 6 din Codul penal, excepție ridicată de Marian Aron cu ocazia soluționării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

4. Prin Încheierea din data de 21 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 502/232/2014, Judecătoria Găești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Paul Gheorghe cu ocazia soluționării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

5. Prin Încheierea din data de 18 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 568/232/2014, Judecătoria Găești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Vlăduț Petre Motoc cu ocazia soluționării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că dispozițiile criticate împiedică posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome în cazul pedepselor definitive, spre deosebire de dispozițiile art. 5 din Codul penal care permit o astfel de aplicare, creându-se din această perspectivă o discriminare între cele două categorii de cetățeni. Totodată, dispozițiile criticate sunt neconstituționale, deoarece nu permit reducerea pedepselor aplicate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, pedepse care sunt egale sau nu depășesc maximul special prevăzut de Codul penal.

7. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 16 din Constituție, se arată că dispozițiile criticate instituie o discriminare între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnați și cei care săvârșind faptele în aceleași condiții nu au fost condamnați, aplicându-li-se noile dispoziții. Textele criticate, pe lângă discriminarea arătată mai sus, creează o discriminare și între cei condamnați definitiv la pedeapsa închisorii care depășește maximul special prevăzut de noua legislație și cei condamnați definitiv la pedeapsa închisorii care nu depășește acest maxim, fără a fi respectate condițiile prevăzute de prevederile constituționale ale art. 53. Deși este evident că dispozițiile art. 15 din Codul penal din 1969 sunt mai favorabile, textele criticate împiedică aplicarea acestora, ceea ce contravine prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2).

8. Curtea de Apel București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Dispozițiile de lege criticate urmăresc ca o persoană condamnată sub imperiul Codului penal din anul 1969 să nu execute o pedeapsă mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, doar în situația în care se depășește acest maxim o astfel de pedeapsă putând fi redusă însă numai până la acest maxim. În cazul aplicării legii penale mai favorabile persoanelor condamnate definitiv înainte de 1 februarie 2014 nu se poate proceda la o reducere a pedepselor aplicate și care sunt sub maximul special prevăzut de noua lege, întrucât practic aceasta ar însemna o reindividualizare a pedepselor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, aducându-se atingere stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.

9. Judecătoria Găești apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor aplicate prin hotărâri judecătorești definitive trebuie să se realizeze în corelație cu principiul respectării autorității de lucru judecat, deoarece o restrângere a acestei autorități se justifică doar în măsura în care este necesar să se asigure și respectarea principiului legalității pedepsei. Legalitatea pedepsei nu implică doar un suport legal la data aplicării, ci și menținerea acestui suport pe durata executării, însă art. 15 alin. (2) din Constituție nu obligă la retroactivitatea nelimitată a legii penale mai favorabile, ci doar permite această retroactivitate, lăsând legiuitorului libertatea de a-i stabili limitele în cazul proceselor definitiv judecate. Aplicarea legii penale mai favorabile se poate realiza în cazul proceselor în curs la data când intervine legea penală mai favorabilă după un algoritm diferit decât cel aplicabil în cazul proceselor definitiv judecate, cu respectarea principiului autorității de lucru judecat, dar și al legalității pedepsei, în acest sens fiind și art. 4 din Legea nr. 187/2012 și art. 6 din Codul penal. De asemenea, dispozițiile legale criticate asigură același tratament sancționator pentru persoanele condamnate definitiv, fără nicio discriminare.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Avocatul Poporului arată că soluția legislativă criticată este justificată de necesitatea asigurării unui echilibru între principiile de rang constituțional vizând separația puterilor în stat, legalitatea pedepsei și neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile. Principiul constituțional al separației puterilor în stat impune o restrângere minimă adusă de către puterea legiuitoare autorității de lucru judecat, restrângerea fiind justificată doar în considerarea altor principii de natură constituțională - cel al legalității pedepsei și al aplicării legii penale mai favorabile. Prevederile legale criticate nu instituie o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii, astfel încât să se poată reține încălcarea principiului legii penale mai favorabile. Dimpotrivă, ele reprezintă o aplicare a acestui principiu, deoarece permit reducerea la maximul special a unei pedepse aplicate definitiv sub imperiul Codului penal din 1969.

12. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, apreciază că dispozițiile criticate permit aplicarea lor în mod egal și unitar tuturor destinatarilor normei juridice, în speță persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă și care se află în executarea unei pedepse stabilite în temeiul Codului penal din 1969, pedeapsă care depășește maximul special al legii penale noi.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. În ceea ce privește obiectul excepției de neconstituționalitate invocate în Dosarul nr. 502/232/2014 și Dosarul nr. 568/232/2014 ale Judecătoriei Găești, Curtea observă că, deși autorii excepției aduc critici atât dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, cât și celor ale art. 5 și art. 6 din Codul penal, instanța de judecată, fără a analiza întrunirea condițiilor de admisibilitate referitoare la fiecare dintre dispozițiile vizate, a sesizat Curtea Constituțională doar cu excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 187/2012. Astfel, având în vedere cele reținute prin Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, precum și motivarea autorilor excepției de neconstituționalitate, Curtea apreciază că obiectul acesteia îl constituie dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și cele ale art. 5 și art. 6 alin. (1) din Codul penal. De asemenea, în ceea ce privește obiectul excepției de neconstituționalitate invocate în Dosarul nr. 1.109/2/2014 (nr. 566/2014) al Curții de Apel București - Secția I penală, Curtea reține că, deși este criticat întregul art. 6 din Codul penal, din motivarea excepției de neconstituționalitate rezultă că autorul acesteia este nemulțumit de alin. (1) al acestui articol.

16. Astfel, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, și ale art. 5 și art. 6 alin. (1) din Codul penal, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, dispoziții care au următorul conținut:

- Art. 4 din Legea nr. 187/2012:"Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.

-Art. 5 din Codul penal:"(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.

- Art. 6 alin. (1) din Codul penal:"Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. "

17. În opinia autorilor excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 142 referitor la structura Curții Constituționale. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 7 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 15 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014; Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, și Decizia nr. 437 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 4 august 2014, Curtea Constituțională a statuat că aceste dispoziții nu contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) și ale art. 16.

19. Curtea a reținut existența anumitor deosebiri între aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Totodată, Curtea a reținut că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabile, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

20. De asemenea, Curtea a reținut existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, care intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a apreciat că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancțiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. Curtea a statuat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate, descris mai sus, și alte drepturi sau valori constituționale care pot contracara parțial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

21. Având în vedere cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

22. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea, cu aceleași prilejuri, a observat că analiza situației supuse controlului de constituționalitate pornește de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparația de către autorul excepției sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică. Curtea a constatat, însă, că diferența rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât și de art. 6 din Codul penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsește și autorul excepției, sancțiunile aplicate acestuia nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității.

23. În ceea ce privește pretinsa discriminare între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv înainte de apariția noii legi, altele se aflau în curs de judecată la aceea dată), astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat și nu se poate vorbi despre existența unei discriminări.

24. Distinct de cele reținute în deciziile anterior menționate, Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia dispozițiile criticate împiedică posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome în cazul pedepselor definitive spre deosebire de dispozițiile art. 5 din Codul penal care permit o astfel de aplicare, creându-se din această perspectivă o discriminare între cele două categorii de cetățeni. Astfel, Curtea observă că prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. De asemenea, prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia pronunțării unei hotărâri prealabile, a apreciat că rațiunea art. 6 din noul Cod penal nu este aceea de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituțiile autonome, ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv judecate să suporte un tratament sancționator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea nouă. Așa fiind, Curtea observă că, indiferent dacă este vorba de aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei sau după judecarea definitivă a acesteia, aplicarea legii penale mai favorabile nu se realizează pe instituții autonome.

25. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, Curtea a reținut că acestea trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Astfel, Curtea, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, a observat că cele statuate referitor la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 se aplică mutatis mutandis și dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal.

26. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Codul penal, Curtea reține că acestea se referă la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată cu ocazia soluționării unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Având în vedere dispozițiile art. 5 din Codul penal raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei în sensul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia". Or, "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.