Art. 1086 Noul cod civil Noţiunea de rezervă succesorală Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi reducţiunea liberalităţilor excesive
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IV
Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi reducţiunea liberalităţilor excesive
SECŢIUNEA 1
Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă
Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi reducţiunea liberalităţilor excesive
SECŢIUNEA 1
Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă
Art. 1086
Noţiunea de rezervă succesorală
Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri.
| ← Art. 1085 Noul cod civil Încetarea execuţiunii Execuţiunea... | Art. 1087 Noul cod civil Moştenitorii rezervatari Rezerva... → |
|---|
Citește mai mult
testament şi de la care nu poate înlătură prin dez-moştenire pe moştenitorii săi rezervatari.2. Ca excepţie de la regula potrivit căreia proprietarul este liber să dispună de bunurile sale, îngrădirea dreptului de dispoziţie prin reglementarea legală referitoare la rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari priveşte numai dreptul de dispoziţie prin liberalităţi (acte cu titlu gratuit - donaţii şi legate), nu şi prin acte cu titlu oneros (care sunt valabile şi opozabile moştenitorilor rezervatari, întrucât acestea nu intră în masa succesorală a defunctului). Totodată, îngrădirea operează numai atunci când există moştenitori legali rezervatari, singurii care pot invoca încălcarea rezervei şi pot solicita reîntregirea acesteia. Ca atare, rezerva succesorală se caracterizează prin indisponibilitate relativă.
3. Indisponibilitatea este şi parţială, întrucât priveşte numai liberalităţile, nu şi actele dezinteresate sau cele cu titlu oneros.
4. Rezerva succesorală revine de drept, în bazo legii, moştenitorilor rezervatari ai defunctului, chiar împotriva voinţei acestuia din urmă. în lipsa lor, defunctul poate dispune liber de întreg patrimoniul său. Vorbim astfel de o indisponibilitate legală.
5. Divizarea patrimoniului defunctului în cele două părţi ale sale: rezervă succesorală şi cotitate disponibilă are loc atunci când defunctul a dispus fie prin donaţii, fie prin legate în privinţa patrimoniului său, în întregime sau numai în parte.
6. Rezerva succesorală revine moştenitorilor rezervatari care îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a moşteni (capacitate de a moşteni, vocaţie la moştenire, condiţia de a nu fi nedemn) şi au acceptat moştenirea. Ca atare, rezerva nu poate reveni moştenitorilor care au renunţat expres sau tacit la moştenire, care nu au capacitate de a moşteni, sunt nedemni ori nu se încadrează în categoria moştenitorilor care se bucură de rezervă, expres prevăzută de art. 1087 NCC.
7. Dreptul la rezerva succesorală constituie un drept propriu care ia naştere la momentul deschiderii moştenirii. El nu constituie un drept dobândit de defunct pe cale succesorală (Fr. Deak, St.D. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 466).
8. Rezerva nu reprezintă o parte din moştenirea pe care defunctul o lasă efectiv, ci ea constituie o parte din moştenirea pe care defunctul ar fi lăsat-o dacă nu ar fi dispus prin donaţii (/?. Popescu, Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii, în C. Tooder, L. Stanciulescu, R. Popescu, V. Soico, Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 55).
9. Defunctul are însă posibilitatea ca, respectând limitele cotităţii disponibile, de care poate dispune liber, şi cele ale rezervei succesorale, atribuite ex lege moştenitorilor legali rezervatari ai defunctului, să stabilească ce bunuri revin rezervatarilor şi ce bunuri revin legatarului (/. Rosetti-Bâlănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, voi. III, p. 699).
Art. 1086 şi 1089 noul Cod Civil transpun în lege definiţiile doctrinare ale profesorului Francisc Deak. Codul civil român conţine astfel pentru prima
Citește mai mult
dată definiţiile rezervei şi cotităţii disponibile, în timp ce la 1864 se considerase suficientă soluţia franceză a reglementării întinderii ultimei, fără a defini noţiunile. Faptul că rezerva primeşte definiţie legală la art. 1086 noul Cod Civil exprimă opţiunea legiuitorului spre natura de pars hereditatis a acesteia, consacrată de altfel în evoluţia doctrinei şi jurisprudenţei franceze şi române.Rezerva succesorală este o instituţie specifică dreptului european continental, moştenită ca principiu din dreptul roman clasic: libertatea de a dispune de propria avere este grevată de o afectaţiune familială, fiind limitată la o cotitate disponibilă.
Evoluţia legislativă a problemei
Codul civil de la 1864 preluase în capitolul „Despre partea disponibilă a bunurilor şi despre reducţiune" reglementarea napoleoniană. Art. 841 şi 843 C.
Citește mai mult
civ. au pus limite variabile intenţiei liberale a lui de cuius, în funcţie de calitatea şi numărul moştenitorilor legali desemnaţi de lege ca rezervatari:Art. 841 - Liberalităţile, fie făcute prin acte între vii, fie făcute prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor dispunătorului dacă la moarte-i lasă un copil legitim; peste o a treia parte, dacă lasă doi copii; peste a patra parte, dacă lasă trei sau mai mulţi.
Art. 843 - Liberalităţile, prin acte între vii sau prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor, dacă în lipsa de descendenţi, defunctul lasă tata şi mama sau peste trei sferturi, dacă lasă numai pe unul din părinţi.
Juristul identifica printr-o deducţie simplă din aceste texte identitatea rezervatarilor (descendenţii sau ascendenţii privilegiaţi) şi întinderea drepturilor lor respective. Am arătat în capitolul anterior cum schimbările de ordin sociologic şi criticile aduse abandonării pripite a regulilor vechiului drept românesc în materie au reclamat ameliorarea situaţiei succesorale a soţului supravieţuitor. Astfel se justifică reforma succesorală operată pe 10 iunie 1944, în urma căreia soţul/soţia a dobândit rezervă:
Art. 2 - Liberalităţile făcute de soţul predecedat nu vor putea trece peste jumătate din drepturile prevăzute la art. 1, în favoarea socului supravieţuitor.
De inspiraţie germană (art. 1931-1932 BGB), se va vedea cum această reformă a fost extinsă în 2009, când Legea nr. 319/1944 a fost absorbită în noul cod, iar art. 1088 noul Cod Civil (art. 1931 alin. 1 BGB) a erijat tehnica din 1944 de calculare a rezervei soţului în etalon unic de determinare a drepturilor tuturor rezervatarilor.
Problematica vechiului Cod civil
Modul efectiv de calculare a rezervei a ridicat încă din sec. XIX probleme, devenite comune dreptului francez şi român în virtutea quasi-identităţii de texte în materie. Dificultăţile s-au înmulţit în dreptul nostru consecutiv promovării în 1944 ca rezervatar a soţului supravieţuitor.
Calcularea rezervei în cazul renunţării sau al nedemnităţii unora dintre rezervatari a declanşat pe vechiul Cod civil o controversă ce pare a fi încă netranşată definitiv.
Disputa a pornit de la o orientare adoptată frecvent în practica franceză din prima jumătate a sec. XIX: instanţele îngăduiau unui succesibil rezervatar care renunţase la moştenire să reţină donaţia nescutită de raport primită de la de cuius imputând-o atât pe rezervă cât şi pe cotitatea disponibilă. Casaţia franceză a pus capăt acestei practici printr-o decizie cu valoare de reper, pe a cărei direcţie de gândire a mers câţiva ani mai târziu şi Curtea de casaţie de la Bucureşti: donatarul devine retroactiv străin de moştenire ca urmare a renunţării şi va trebui să-şi limiteze imputarea donaţiei (devenită scutită de raport) la întinderea cotităţii disponibile.
în alte cauze, s-a pus întrebarea cum se va calcula rezerva în cazul în care unul dintre îndreptăţiţi renunţă? Răspunsul tradiţional al instanţelor franceze a fost şi mai este că, indiferent de renunţarea unuia dintre rezervatari, rezerva se va cuantifica ţinând seama de toţi îndreptăţiţii aflaţi în viaţă la data deschiderii succesiunii. Autori francezi şi români, precum şi jurisprudenţă română au criticat însă soluţia, arătând că prin sintagma „copii lăsaţi" din art. 913 CN/841 C. civ. se pot înţelege numai cei care vin efectiv la moştenire, nu şi cei care şi-au aneantizat retroactiv vocaţia prin renunţare (art. 785 CN / 696 C. civ. = art. 1121 alin. 1 noul Cod Civil). Altfel spus, nu este vorba de „lăsaţi" în sens de prezenţă fizică, ci de copii „lăsaţi” în sens de prezenţă juridică. Orientarea practicii franceze a beneficiat de susţinerea vocii autorizate a lui Eliescu1 şi mai este astăzi susţinută de profesorul Popa.
In ce ne priveşte, ne rezumăm a observa că disputa este din start artificială pentru dreptul român. Poziţia refractară a instanţelor franceze în a doua ipoteză nu este originală în interpretarea textelor din cod, ci în tradiţii jurisprudenţiale ce cântăreau greu din vechiul drept francez (dinainte de 1804) şi care vizau privilegierea rezervei2. Cu alte cuvinte, instanţele şi autorii noştri au preluat fără discernământ o controversă care nu îi privea3. în rest, încredinţăm analizei lui Matei Cantacuzino sarcina de a lămuri lucrurile:
„Dreptul de rezervă [...] nu aparţine decât rudelor chemate în ordinea legală şi care, având vocaţiune ereditară, nu se leapădă de dânsa, nu renunţă la moştenire. Aceasta rezultă din textele legii (art. 844, 848, 849, 889, 893, 895), care toate întrebuinţează cuvântul de erezi. Aceasta mai rezultă mai cu seamă din faptul că legiuitorul” lasă „ca masa rezervată să se defere potrivit regulilor privitoare la deferirea moştenirii ab intestat de către rudele chemate în puterea legii şi numai către acele chemate care acceptă moştenirea. Acest principiu a fost definitiv consacrat prin o deciziune a Curţii de casaţie franceză din 27 noiembrie 1863 (Cas.rom. 18 decembrie 1876) care a corectat o soluţie greşită anterioară, în puterea căreia un succesibil rezervatar renunţând la moştenire putea să cumuleze cotitatea disponibilă cu partea sa de rezervă spre a’şi păstra darul primit fără dispensă de raport. Această soluţiune, care era în contradicţie şi cu textul formal al art. 752 C. civ. şi cu principiul pe care se întemeiază rezerva franceză a fost de atunci definitiv părăsită, şi este generalmente recunoscut astăzi că fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţiune succesibilul rezervatar nu poate pretinde la partea sa de rezervă decât venind la moştenire.
[...] De asemenea, cred că trebuie respinsă soluţiunea admisă în Franţa, şi după care în determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile ar trebui să se ţină seama şi de copii sau de descendenţi care renunţă sau care sunt excluşi din moştenire ca nevrednici. Masa ereditară rezervată se calculează după numărul acelora către care ea se transmite; ea nu poate fi calculată pentru trei când ea se transmite către doi”5.
Expunerea profesorului ieşean lămureşte problemele, operând desprinderea de balastul unui trecut jurisprudenţial pe care noi nu l-am avut şi menţinându-se astfel strict în litera şi în logica vechiului cod: renunţătorul nu a fost niciodată moştenitor, deci nu va mai putea intra în jocul rezervei. 0 observaţie derivată ni se pare aici necesară: cele expuse sunt încă un exemplu elocvent al importanţei problemelor de istoria dreptului; dacă acestea ar fi fost studiate şi cunoscute din timp, controversa expusă nu ar mai fi existat în dreptul român6.
Calcularea rezervei soţului supravieţuitor a devenit în timp o problemă spinoasă, poate tocmai datorită caracterului lapidar al textelor ce o reglementau.
Soluţia majoritară promovată între 1944 şi 1989 a fost cea a imputării asupra cotităţii disponibile a moştenirii soţului predecedat. Luând ca exemplu de lucru ipoteza în care succesiunea lui decuius este acceptată de către fiul său A, de soţia S şi de un terţ T instituit legatar universal, cotele de moştenire ar fi următoarele: fiul A primeşte rezerva de 4/8 (1/2 din întreg) asigurată de art. 841 C. civ., soţia S primeşte rezerva de 1/8 tot din întreg, conform art. 2 şi art. 1 lit. a Legea nr. 319/1944, în vreme ce cotitatea disponibilă de 3/8 rămasă revine legatarului universal T.
Profesorul Francisc Deak a intervenit critic în 198918, considerând în esenţă că atare soluţie face o greşită aplicare a textelor Legii nr. 319. Observând că reglementarea din 1944 ar fi conferit supravieţuitorului drepturi prioritare „din averea celuilalt soţ” (art. 1), a reafirmat mai întâi faptul că defalcarea cotei sale legale se face pe întreaga moştenire şi reducând proporţional cotele celorlalţi moştenitori. Ţinând seama mai apoi de faptul că rezerva este parte din succesiunea legală [pars hereditatis) şi că art. 2 din Lege trimite expres la art. 1, a concluzionat că şi rezerva supravieţuitorului se calculează în aceeaşi manieră: soţia S va primi 2/16 (1/8 din întreg), fiul A se va mulţumi cu 7/16 (1/2 din restul de 14/16) iar legatarul T va primi cotitatea disponibilă de 7/16. Practica şi literatura de specialitate şi-au însuşit acest mod de calcul, în care rezerva soţului se impută pe întreg, diminuând proporţional atât rezerva descendenţilor sau a ascendenţilor privilegiaţi cât şi cotitatea disponibilă.
Replica a fost dată de la Iaşi de către profesorul Safta-Romano, care a respins rezolvarea propusă de Francisc Deak. în opinia sa, nu există vreun temei legal pentru a reduce rezerva celorlalţi rezervatari privilegiind-o pe a supravieţuitorului, cotele tuturor trebuind să fie respectate fără ca vreunul să o diminueze pe a celorlalţi. Safta-Romano revenea astfel la modul de calcul practicat de Eliescu: rezerva soţului se va imputa pe cotitatea disponibilă0.
O rezolvare diferită a fost avansată în 2002, prin care s-a încercat o absorbire a soţului supravieţuitor în logica caracterului colectiv al rezervei1. Autorul a propus în acest sens adunarea cotei de rezervă a soţului, determinată conform art. 2 din Legea 319/1944, cu cea determinată conform art. 841 C. civ. (sau 843, după caz). Rezerva globală rezultată din această adunare se va împărţi în concret între rezervatari aplicând regulile de devoluţiune legală de la art. 1 din Legea nr. 319/1944 şi art. 669-670 C. civ., apoi se va scădea din întreg pentru a determina întinderea cotităţii disponibile. în exemplul propus mai sus, rezerva colectivă va fi de 5/8 (1/8 pentru soţia S plus 1/2 pentru fiul A) şi, fiind parte din succesiunea legală, va fi împărţită conform regulilor acesteia între rezervatari: soţia primeşte 5/32 (1/4 din rezerva globală de 5/8), în timp ce fiului A îi revine o rezervă de 15/32 (3/4 din 5/8); restul de 3/8 (1/1 - 5/8) este cotitatea disponibilă la care are dreptul T ca legatar universal. Acest mod de soluţionare nu a fost primit, obiectându-se că legiuitorul de la 1944 a conferit caracter individual rezervei soţului, regim deosebit de caracterul colectiv al celei a rezervatarilor reţinuţi în 1865 de codul civil. S-a mai arătat de asemenea că „stabilirea unei rezerve globale a soţului supravieţuitor şi a celorlalţi moştenitori rezervatari (descendenţi sau ascendenţi privilegiaţi), justificată de caracterul colectiv al rezervei, este forţată, cât timp nu există o corelare legală între dispoziţiile survenite prin Decretul-lege nr. 319/1944 şi dispoziţiile Codului civil. Caracterul colectiv al rezervei succesorale, în viziunea Codului civil, s-a întemeiat pe necesitatea stabilirii acestei rezerve în funcţie de numărul moştenitorilor rezervatari veniţi efectiv la moştenire, dar care moştenitori rezervatari fac parte întotdeauna din aceeaşi clasă şi vor culege rezerva în părţi egale. Viziunea Codului civil era una unitară, în timp ce dispoziţiile Decretului-lege nr. 319/1944 nu pot fi integrate, ci trebuie suprapuse dispoziţiilor din Codul civil".
în fine, o ultimă interpretare4 a revenit la punctul de vedere al lui Eliescu. Concluzia s-a întemeiat pe faptul că, la lectura simplă şi pragmatică a textelor Legii nr. 319/1944, se vede cum „legiuitorul îi face loc soţului la masa succesorală", dar din art. 2 nu rezultă nicidecum că a intenţionat să reducă şi cotele de rezervă ale rudelor de sânge. Autorul conchide că, admiţând supravieţuitorul în clubul rezervatarilor, legiuitorul a redus numai libertatea testamentară a lui decuius, nu şi rezervele descendenţilor şi ascendenţilor privilegiaţi.
Propunerea unei soluţii porneşte neîndoielnic de la o întrebare simplă: care a fost intenţia legiuitorului român la 1944? Lapidarul art. 2 din Legea nr. 319 nu ne ajută foarte mult5. Cea mai normală cale de găsire a răspunsului era să se meargă direct la sursă. Am căutat şi examinat prin urmare expunerea de motive şi am identificat-o în Raportul ministrului de justiţie Ion Marinescu asupra Decretului-lege privitor la dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, prezentat mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului. în acest raport se arată:
„Pentru ca drepturile soţului supravieţuitor să fie garantate, am prevăzut un drept de rezervă de jumătate din ele în favoarea lui, lăsând celuilalt soţ dreptul de a dispune de rest prin liberalităţi şi de a repara astfel eventuale nedreptăţi.
Dispoziţiunile art. 841 şi următorii din Codul civil, rămân în vigoare în ce priveşte drepturile rezervatarilor, însă cotitatea disponibilă a averii de care poate dispune soţul, se găseşte modificată în sensul că ea se reduce cu partea de rezervă recunoscută soţului supravieţuitor".
Al doilea alineat citat ne demonstrează că Eliescu avea dreptate şi că Safta-Romano în 1995, respectiv profesorul Popa în 2008 au intuit corect soluţia. Intenţia legiuitorului nostru din 1944 a fost de a-1 conforta patrimonial pe supravieţuitor prin aducerea sa în rândul rezervatarilor. Familia de sânge a făcut un pas înapoi în faţa familiei nucleare, dar acest pas nu a fost atât de mare încât să afecteze rezerva tradiţională a descendenţilor şi a ascendenţilor.
De ce a fost acest raport o necunoscută până acum? Am studiat practica şi literatura de specialitate din perioada 1944-1989. Raportul ca atare este menţionat în doctrină şi modul de calcul pe care îl prescrie este urmat constant, de unde rezultă că era binecunoscut contemporanilor săi. E.g., fostul Tribunal Suprem decidea că art. 1-3 din Legea nr. 319/1944 „nu au modificat însă prevederile art. 841 C. civ. prin care se stabileşte rezerva copiilor defunctului, în sensul că acestora în orice caz trebuie să li se atribuie o cotă fixă din succesiune, îngrădindu-se dreptul părintelui decedat de a putea face liberalităţi, fie prin acte între vii, fie prin testament, până la 1/4 din bunurile sale, dacă a lăsat mai mulţi copii"; la fel: „prin instituirea rezervei soţului supravieţuitor nu s-a urmărit defavorizarea celorlalţi moştenitori rezervatari, a căror rezervă a rămas neschimbată. Ceea ce s-a micşorat, corespunzător cu întinderea rezervei soţului, a fost cotitatea disponibilă, asupra căreia se impută această rezervă". Bănuim că schimbarea politică de după 1945 i-a făcut pe autori să nu mai justifice prin trimitere la Raport modul în care aplicau textul dificil de la art. 2: probabil că nu puteai în România sovietizată a anilor cincizeci-şaizeci să faci referire la o expunere de motive prezentată lui Antonescu. Este astfel posibil ca profesorul Deak să nu fi cunoscut în 1989 acest Raport şi, faţă de neclaritatea textului luat în mod izolat, să fi încercat în 1989 să-i dea o interpretare cât mai adecvată. Autoritatea numelui său a dus la impunerea soluţiei, deşi se observă cum rezolvarea pe care a propus-o s-a îndepărtat de intenţia legiuitorului. în fine, profesorul Chirică a pornit în 200232 direct de la interpretarea improprie a lui Deak, fără a mai cerceta în profunzime problema prin apelul la sursă.
în concluzie, manierele de calculare a rezervei supravieţuitorului concurent cu alţi rezervatari propuse de ultimii doi autori menţionaţi sunt eronate ab initio. Legiuitorul de la 1944 nu se exprimase suficient de clar în text, dar îşi explicase intenţiile în Raportul la Legea nr. 319/1944: rezerva soţului supravieţuitor diminuează numai cotitatea disponibilă rămasă după defal-carea cotei rezervatarilor din una din primele două clase cu care concurează.
Consecinţa este că Eliescu avea dreptate; ceea ce nu înseamnă însă că deficienţele au fost integral remediate.
Concilierea dificultăţilor este titlul cel mai adecvat ce poate fi dat acestei secţiuni. Analizând cu atenţie rezolvările propuse din 1989 încoace, nu putem ignora aspecte ce au consecinţe importante de ordin punctual şi principial.
Deak îşi argumenta modul de calculare propus prin apelul la un exemplu în care soluţia Eliescu ar face ca de testament să beneficieze altcineva decât legatarul: soţia concurează cu părinţii şi cu sora instituită universal de către decuius. Conform calculelor profesorului Deak, soţia ar primi în sistemul Eliescu rezerva de 1/6, părinţii rezerva de 1/2 (art. 843 C. civ.) şi sora cotitatea disponibilă rămasă de 1/3 (scăzând din întreg rezervele adiţionate ale celorlalţi). S-ar ajunge astfel ca rezerva părinţilor să fie mai mare decât cota lor legală (1/2 faţă de 1/3), iar sora legatară ar primi exact cât i-ar reveni şi în absenţa gratificării.
Această manieră de calculare a fost respinsă în literatură, pe motiv că - dacă sora legatară universală optează pentru calitatea de moştenitor testamentar - rezerva soţiei va fi de 1/4, nu de 1/6.
în realitate, ambele soluţii sunt acceptabile, pentru că totul depinde de felul în care este formulată în concret voinţa testatorului.
a) dacă dispunătorul scrisese că o instituie pe sora sa legatară universală, atunci instituirea exemplificată conduce la exheredarea sa implicită. Chiar dacă nu face o acceptare pe temei exclusiv testamentar, calitatea sa de legatară universală tot îi aneantizează propria vocaţie legală neprotejată de vreo rezervă5. Cota corectă de rezervă a soţiei este deci de 1/4, nu de 1/6, pentru că art. 2 se coroborează aici cu lit. c) a art. 1 din Legea nr. 319, nu cu lit. b). Ar fi trebuit deci să se acorde - în sistemul de calcul Eliescu - soţiei S %, părinţilor 1/2, rezultând o cotitate disponibilă de 1/4 pentru sora S. în sistemul Deak, rezerva soţiei ar fi de 1/4, cea a părinţilor de 3/8 (1/2 din 3/4 rămas după defalcarea rezervei soţiei), sora legatară primind restul de 3/8. Două deficienţe rezultă din ambele moduri de calculare: părinţii primesc mai mult (1/2, respectiv 9/24) decât într-o succesiune legală (1/3, respectiv 8/24) şi sora gratificată ajunge să ia mai puţin datorită implicării soţiei.
b) în schimb, dacă dispunătorul scrisese că lasă surorii întreaga cotitate disponibilă peste partea ei de moştenitoare legală, această instituire universală ar fi condus la soluţia lui Deak, adică nu ar fi înlăturat-o de la moştenirea legală. Poziţia profesorului a ajuns să fie criticată pentru că nu o detaliase suficient printr-un exemplu. în realitatea, ceea ce dorise să transmită era că nu întotdeauna intenţia liberală a dispunătorului este de natură să-i distrugă vocaţia legală surorii instituite.
Ne întoarcem acum la firul iniţial al argumentaţiei, observând cum toţi autorii noştri sunt preocupaţi de ajungerea la o rezervă mai mică decât cota de moştenire legală, pentru că „rezerva este o parte din moştenire”6 şi „în afara unui drept succesoral, nu poate exista rezervă succesorală". Calificarea de pars hereditatis este încetăţenită începând cu tratatul clasic al lui Dimitrie Alexandresco8 şi până în zilele noastre. Credem însă că aprofundarea problemei poate releva un răspuns nuanţat.
Aşa- cum s-a precizat în literatura franceză9, istoria dreptului ne arată că natura juridică a rezervei depinde de opţiunea legiuitorului. Dacă alege devoluţiunea legală ca regulă, rezerva va fi în mod natural un garant al coeziunii familiale şi o pars hereditatis de care moştenitorii legali nu pot fi lipsiţi; dacă optează pentru devoluţiunea testamentară, voinţa dispunătorului va numi moştenitorii şi rezerva va fi o creanţă [pars honorum) revenind unor rude de sânge care nici măcar nu trebuie să accepte moştenirea. Care dintre aceste concepţii a fost asumată de codul civil francez de la 180440 şi, implicit, de codul civil român de la 1864? Codul Napoleon adoptă o concepţie individualistă a proprietăţii, dar atributul de dispoziţie este grevat de o afectaţiune familială1. Nu ne surprinde deci că rezerva succesorală se prezintă ca o îmbinare între sistemele pars hereditatis şi pars bonorum. Concluzia este evidentă dacă ne aplecăm asupra art. 913-916 CN (= art. 841-843 C. civ.). Codul reglementa acolo cotitatea disponibilă (manieră de procedare specifică concepţiei pars bonorum), nu rezerva (cum se face în sistemul pars hereditatisY.
Se adoptă însă Legea nr. 319/1944, care la art. 1 aduce soţul în prim planul devoluţiunii legale: acesta va dobândi o cotă parte variabilă „din averea celuilalt soţ" în concurs cu orice clasă, deşi nu face parte din vreuna. în continuare, prevede un mod de calculare tipic sistemului pars hereditatis: art. 2 determină rezerva soţului supravieţuitor, pe care legiuitorul o doreşte acordată fară a atinge cotele rezervatarilor tradiţionali. Cu alte cuvinte, legiuitorul nostru a intenţionat să valorifice în dauna rudelor de sânge contribuţia afectivă şi pecuniară a partenerului de viaţă; însă nu a mers până la capăt, neputând să se desprindă de optzeci de ani de practicare a unui cod civil ostil scoaterii bunurilor din familia de sânge.
în concluzie, se observă cum argumentele ţinând de natura de pars hereditatis a rezervei nu sunt decisive, căci Codul civil de la 1864 nu era consecvent în acest sens. în plus, aşa cum legiuitorul francez nu se sinchisise la 1804 de puritatea sistemului adoptat, nici soluţiile legislative din 1944 nu ţineau seama de atare aspect. Concilierea cotelor de moştenire legală şi de rezervă din Legea nr. 319/1944 cu cele corespondente stabilite de Codul civil nu se putea face deci sub exigenţa unificatoare a teoriei pure a rezervei pars hereditatis. Legiuitorul nostru animat în 1944 de intenţii generoase şi justificate a scos din păcate la iveală o reglementare laconică, ambiguă şi insuficient corelată cu codul civil: a limitat drepturile moştenitorilor legali în beneficiul soţului, dar nu şi rezervele acestora, ceea ce a dus la un dezechilibru'fundamental5.
Aplicaţia practică a acestor constatări o facem revenind la exemplul de la care pornisem. Codul francez stabilise ascendenţilor privilegiaţi la art. 915 CN = 843 C. civ. o rezervă nu mai mică, ci egală cu cota lor de moştenire legală (1/2, respectiv 1/4) (Echivalentul românesc de la art. 843 conţinuse în forma sa iniţială o eroare, fixând cotitatea disponibilă (şi implicit rezerva) la 1/2, indiferent de numărul ascendenţilor privilegiaţi. Scăparea a fost îndreptată abia prin Legea nr. 134/1947 pentru modificarea art. 843 din Codul civil şi coordonarea, prin interpretare a dispoziţiilor sale, cu prevederile art. 673 din acelaşi cod (M. Of. nr. 91 din 22 aprilie 1947): intenţia legiuitorului fusese să nu permită niciodată exheredarea acestora, liberalităţile urmând să îi afecteze numai pe colateralii privilegiaţi7. Soluţia este din start o excepţie de la regula intrinsecă a sistemului pars hereditatis, în care rezerva trebuia să fie mai mică decât cota legală a rezervatarului. Intervine apoi reglementarea din 1944, care prin art. 1 reduce la 1/3 cota legală a părinţilor care vin împreună la moştenire, aceasta ajungând să fie sub cea de rezervă de 1/2, ultima fiind menţinută prin art. 2.
Am expus motivele pentru care credem că, atâta timp cât se vor mai aplica în România aceste texte, soluţia lui Eliescu este singura legală şi nu putem să o „corectăm" folosind argumente teoretice ce nu se regăsesc ca atare în intenţia legiuitorului din 1864 şi nici în cea din 1944.
Privind lucrurile din alt unghi, soluţiile celor doi autori au măcar un merit: acela de a fi încercat să concilieze codul civil (centrat pe înrudirea de sânge) cu încercarea legislativă incompletă, întreprinsă în 1944 pentru a-i renova concepţia în acord cu mutaţiile de ordin sociologic din societatea românească. Au reuşit însă să o facă? Noi credem că nu.
Poziţia profesorului Deak poate fi reţinută numai dacă acceptăm că o lege poate fi aplicată şi altfel decât autorii săi au intenţionat-o, atunci când constatăm că scopul ei nu a fost atins sau că este depăşit de realitatea cotidiană. Este chiar maniera în care multe dintre textele Codului Napoleon au putut funcţiona neschimbate formal timp de peste două secole. Problema este că argumentele tehnice aduse de către Deak, aşa cum s-a demonstrat mai sus, nu pot fi reţinute în felul în care au fost formulate. Autorul lor nu a încercat să reinterpreteze legea din 1944 pentru a o conecta la sociologia prezentului, ci a oferit o interpretare necorespunzătoare în parametrii daţi ai literei legii. Cu alte cuvinte, intenţia a fost una bună, dar modul de realizare inadecvat. Dându-şi probabil seama de acest aspect, propunea în final extinderea într-un viitor cod civil a criteriului de calculare a rezervei supravieţuitor şi la ceilalţi rezervatari8.
Profesorul Chirică, încercând să soluţioneze problema, a raţionat în logica secolului XXI: soţul supravieţuitor este un rezervatar ca oricare altul, deci este normal să-l integrăm în caracterul colectiv al rezervei9. Or, acest mod de abordare a reglementării din 1944 este unul nepotrivit ab initio, pentru că am arătat mai sus că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului. Cele două rezerve sunt globală pentru rezervatarii codului şi individuală pentru soţ pentru că nu se intersectau conceptual: supravieţuitorul era încă văzut în 1944 ca un personaj exotic în ordinea succesorală legală, un intrus căruia i se oferă o recompensă echitabilă într-o devoluţiune ce rămânea principial fundamentată pe înrudirea de sânge. Art. 2 din Legea nr. 319/1944 a dorit deci să stabilească în mod direct o rezervă finită pentru soţul supravieţuitor, imputabilă numai asupra cotităţii disponibile; dacă o adunăm cu cea globală fixată de cod rudelor de sânge şi apoi le împărţim împreună conform devoluţiunii legale, încălcăm intenţionalitatea Legii nr. 319/1944, acordând soţului o altă cotă decât cea fixată expres de textul normativ.
Concluzii. Acesta este, sintetic, stadiul problemei înainte de 1 octombrie 2011. Dificultăţile întâmpinate ne apar acum oarecum normale, căci juristul român a trebuit să se confrunte la 10 iunie 1944 cu catapultarea soţului supravieţuitor în prim planul unei devoluţiuni legale bazate vocaţional pe legătura de sânge. Altfel spus: regulile jocului (componenţa claselor, întinderea drepturilor, cuantumul cotităţii disponibile şi modul ei de determinare, calculul rezervei şi repartizarea acesteia) fuseseră concertate pentru a păstra averea în familia de sânge. Apariţia bruscă a unei rude civile cu drepturi consistente i-a răsturnat întreaga logică şi a generat controversele de felul celei tocmai evocate.
Concluziile la care am ajuns mai sus ne fac să credem că nici nu trebuie privite cu prea multă severitate opiniile autorilor de la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI: aceştia au fost contemporanii unei schimbări sociologice ce a depăşit la un moment dat nobila reformă încremenită în textul de lege de la 1944 şi au încercat să dea soluţii cât mai consonante cu concepţia existentă în realitatea lor cotidiană. Experienţa dreptului roman ne arată că a fost nevoie de tatonări nu întotdeauna strict acceptabile juridic pentru ca textele devenite desuete al Legii celor XII Table să fie înlocuite legislativ cu reguli noi, acordate concepţiilor unei epoci noi. La fel şi în România, noul Cod civil vine în 2009 să fixeze în texte de lege evoluţia semnalată.
Dreptul la rezervă îl au numai moştenitorii legali, anume desemnaţi prin lege, care vin efectiv la moştenire şi o acceptă.
Rezerva succesorală trebuie să fie respectată nu numai în cazul dispunerii de bunuri prin donaţii sau al instituirii de legatari, dar şi în cazul dezmoştenirii fără ca prin testament să fie desemnaţi legatari.