Art. 227 Noul cod civil Sediul persoanei juridice Identificarea persoanei juridice
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IV
Identificarea persoanei juridice
Identificarea persoanei juridice
Art. 227
Sediul persoanei juridice
(1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.
(2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzător.
| ← Art. 226 Noul cod civil Denumirea persoanei juridice... | Art. 228 Noul cod civil Schimbarea denumirii şi sediului... → |
|---|
1. Sediul social al unei societăţi reprezintă un element esenţial de identificare a acesteia, fără de care nu poate fi autorizată înfiinţarea societăţii. în aceste condiţii, nici radierea sediului unei societăţi comerciale nu poate fi dispusă, cât timp societatea rămâne în fiinţă (C.A. Bucureşti, dec. com. nr. 1285/R/2008, www.legeaz.net).
2. Este contrar libertăţii de stabilire refuzul înmatriculării sucursalei unei societăţi comerciale constituite legal şi cu sediul într-un alt stat membru (Danemarca) în care nu îşi exercita activitatea, chiar în condiţiile în care înregistrarea
Citește mai mult
sucursalei avea ca motiv evitarea obligaţiei de a avea capitalul minim impus în dreptul danez. Curtea de la Luxembourg a considerat însă că statul membru poate lua măsuri de prevenire ori sancţionare a societăţii, inclusiv prin cooperarea cu statul membru în care s-a constituit, pentru fraudele comise de societate sau a asociaţilor în cazul în care se constată că în realitate, prin constituirea societăţii, au urmărit să eludeze îndeplinirea obligaţiilor faţă de creditorii de drept privat sau de drept public aflaţi pe teritoriul statului respectiv (C.J.C.E., C-212/97, Centros, 9 martie 1999, curia.europa.eu).3. Reprezintă un obstacol şi o violare a libertăţii de stabilire refuzul practicat faţă de o societate de drept civil sau de drept comercial, constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pe teritoriul căruia are sediul social, de a se menţiona în registrul comerţului transferul sediului într-un alt stat membru, sub cuvânt că transferul atrage dizolvarea sa (CJ.C.E., C-210/06, Cartesio, 16 decembrie 2008), negarea capacităţii de exerciţiu şi a dreptului societăţii de a sta în judecată la instanţa statului membru în care şi-a mutat sediul real pentru a-şi valorifica drepturi derivate dintr-un contract încheiat pe teritoriul acestui stat (C.J.C.E., C-208/00, Uberseering, 5 noiembrie 2002), precum şi refuzul de a înscrie în registrul naţional al comerţului (din Germania) fuziunea prin dizolvarea fără lichidare a unei societăţi (cu sediul în Luxemburg) şi transmiterea universală a patrimoniului către altă societate (cu sediul în Germania), sub cuvânt că fuziunea este permisă numai între subiectele de drept care au sediul în acelaşi stat membru (C.J.C.E., C-411/03, SEVIC Systems, 13 decembrie 2005, curia.europa.eu).
4. Curtea de Justiţie, chemată să interpreteze art. 6 alin. (2) din Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980, a decis că instanţa naţională sesizată trebuie să stabilească mai întâi dacă angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit munca, în executarea contractului, în aceeaşi ţară în care sau din care, ţinând seama de ansamblul elementelor ce caracterizează activitatea respectivă, angajatul se achită de cea mai importantă parte a obligaţiilor sale faţă de angajator. în ipoteza în care instanţa de trimitere ar considera că nu se poate pronunţa asupra litigiului cu care este sesizată în temeiul art. 6 alin. (2) lit. a) din această convenţie, lit. b) a aceluiaşi articol trebuie să fie interpretată după cum urmează: noţiunea „sediul angajatorului prin care a fost angajat" salariatul trebuie înţeleasă în sensul că se referă exclusiv la sediul prin care s-a efectuat angajarea salariatului, iar nu la sediul la care angajatul lucrează efectiv; deţinerea personalităţii juridice nu constituie o cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească sediul angajatorului în sensul acestei dispoziţii; sediul unei alte întreprinderi decât cea care figurează din punct de vedere formal ca angajator şi cu care aceasta se află în legătură poate fi calificat drept „sediu", în sensul art. 6 alin. (2) lit. b) din convenţie, dacă elemente obiective permit stabilirea existenţei unei situaţii reale diferite de cea care rezultă din clauzele contractului şi aceasta chiar dacă dreptul de a da instrucţiuni şi dispoziţii nu a fost transferat din punct de vedere formal acestei alte întreprinderi (C.J.U.E., C-384/10, Voogsgeerd, 15 decembrie 2011, curia.europa.eu). Notă. Articolul 6 alin. (2) din Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (versiunea publicată în J.O. L 347/2007, ca anexă la Decizia nr. 2007/856/CE a Consiliului din 8 noiembrie 2007 privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la această Convenţie^ prevede următoarele: „(2) Sub rezerva dispoziţiilor art. 4 şi în absenţa unei alegeri în conformitate cu art. 3, contractul de muncă este supus: a) legii ţării în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit munca în executarea contractului, chiar dacă este angajat cu titlu temporar în altă ţară; sau
b) dacă angajatul nu îşi desfăşoară în mod obişnuit munca într-o singură ţară, legii ţării în care este situat sediul prin care a fost angajat, cu excepţia cazului în care reiese din ansamblul împrejurărilor că acel contract de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă ţară, caz în care contractul este supus legii acelei ţări. în decizia aici rezumată, cererea a fost formulată în cadrul unui litigiu între Jan Voogsgeerd, cu domiciliul în Zandvoort (Olanda), pe de o parte, şi Navimer SA, întreprindere stabilită la Mertert (Luxemburg), pe de altă parte, având ca obiect plata unei despăgubiri pentru rezilierea contractului de muncă încheiat între cele două părţi.
5. Curtea de Justiţie, chemată să interpreteze dispoziţiile art. 22 pct. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, conform cărora „litigiile privitoare la valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora sunt de competenţa instanţelor din statul respectiv", a decis că sediul societăţii care a fost lichidată nu mai reprezintă un criteriu pentru atragerea competenţei instanţei şi că prevederile art. 22 pct. 2 din regulamentul arătat nu sunt incidente acţiunii unei persoane juridice de drept public având ca obiect constatarea nulităţii unui contract bazate pe invaliditatea deciziilor luate de organele sale (C.J.U.E., C-144/10, BV6, 12 mai 2011, curia.europa.eu).
6. Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă (J.O. L 160/2000) trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care o societate, al cărei sediu social este situat pe teritoriul unui stat membru, este vizată de o acţiune prin care se încearcă să se extindă în privinţa sa efectele unei proceduri de insolvenţă deschise într-un alt stat membru împotriva unei alte societăţi, stabilită pe teritoriul acestui din urmă stat, simpla constatare a confuziunii patrimoniilor acestor societăţi nu este suficientă pentru a demonstra că centrul intereselor principale ale societăţii vizate de acţiunea respectivă se află de asemenea în acest din urmă stat. Pentru răsturnarea prezumţiei potrivit căreia acest centru se află la locul sediului social, este necesar ca o apreciere globală a ansamblului elementelor relevante să permită să se stabilească faptul că, într-un mod verificabil de către terţi, centrul efectiv de conducere şi de control al societăţii vizate se situează în statul membru în care a fost deschisă procedura de insolvenţă iniţială (C.J.U.E., C-191/10, Rastelli Davide e C., 15 decembrie 2011, curia.europa.eu).
7. Impunerea unui anumit local de către un stat membru a fost considerată o măsură contrară liberei circulaţii a mărfurilor. într-o cauză mai veche s-a decis că este susceptibilă să obstaculeze comerţul intracomunitar reglementarea prin care vânzarea ambulantă în Austria a fost considerată ca fiind legată de exercitarea unei activităţi într-un loc fix şi prin care s-a impus comercianţilor (patiseri) unui stat membru unde aveau deja un sediu fix să obţină un local fix şi în provinciile austriece sau în zonele limitrofe, unde să îşi desfăşoare activitatea de vânzare a produselor, la fel ca persoanele juridice austriece care aveau un sediu fix, fiind aplicată astfel paritate de tratament (C.J.C.E., C-254/98, TK Heimdienst, 13 ianuarie 2000, curia.europa.eu).
2. Sucursalele şi reprezentanţele sunt ele însele sedii (sală de teatru sau operă, saloane, atelier, fabrică, magazin, depozit, hală, cabinet, laborator, farmacie, restaurant, pensiune,
Citește mai mult
teren, seră, facultate, şcoală, clase etc.), adică bunuri imobile care, dacă se află în proprietatea persoanei juridice, sunt supuse publicităţii imobiliare prin cartea funciară (art. 886-915 NCC), cele aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanelor juridice cu scop patrimonial fiind supuse înregistrării şi în registrul comerţului, ca elemente ale fondului de comerţ. în cazul în care sucursala din România aparţine unei societăţi comerciale străine, se va menţiona în registrul comerţului şi sediul principal din străinătate (Legea nr. 26/1990). „Punctele de lucru" sunt locurile în care sunt amplasate aceste bunuri imobile.3. Referirea la sediul principal şi la sediul sau sediile secundare se fondează pe distincţia între locul în care se află administraţia centrală a persoanei juridice şi locul sau locurile unde desfăşoară activitatea propriu-zisă persoana juridică prin prepuşii acesteia, însărcinaţi să intre în raporturi juridice cu terţii, în numele şi pe seama subiectului de drept.
4. în înţelesul dat de unele acte normative europene, „sediul administrativ centrar este echivalent domiciliului principal şi statornic al persoanei fizice, în acelaşi context legislativ noţiunea de reşedinţă (care pentru persoana fizică este locuinţa temporară) având semnificaţia domiciliului: „reşedinţa obişnuită a societăţilor comerciale sau a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, se stabileşte la sediul lor administrativ central" (Regulamentul CE nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale - Roma II, J.O. L 337/2007).
5. Sediul statutar (real) sau sediul central ori sediul permanent al persoanei juridice este cel menţionat în registrul persoanelor fără scop patrimonial sau în registrul persoanelor cu scop patrimonial şi permite participarea persoanei juridice la circuitul civil, constituind criteriul de incidenţă a legii, de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor ce revin persoanei juridice în calitatea sa de subiect de drept şi de stabilire a competenţei instanţei judecătoreşti în cazul unor litigii în care este implicată [Codul de procedură civilă, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, J.O. L 12/2001 etc.J.
6. în actul constitutiv al oricărei persoane juridice de drept privat şi în actul de înfiinţare a persoanelor juridice de drept public, cu excepţia statului, judeţului, municipiului, oraşului şi comunei, menţionarea sediului este obligatorie.
7. Persoanele juridice de drept public sau de drept privat nu pot conveni cu terţii parteneri contractuali asupra sediului lor central sau secundar, întrucât nu pot avea decât acele sedii înscrise în actele de constituire şi înregistrate/menţionate în registrele persoanelor juridice şi în certificatele eliberate, după caz, de judecătorie, tribunal, oficiul registrului comerţului, în acest profil, părţile pot să stipuleze în contract sau într-un înscris separat locul ales pentru executarea unui contract, dar, şi în acest caz, alegerea este admisibilă numai dacă prin lege nu se prevede altfel.
8. Regimul juridic aplicabil sediului secundar (sucursala) este cel al statului în care este situat, chiar dacă aparţine unei persoane juridice cu sediul central într-un alt stat (art. 2580 NCC).
9. La data transformării unei societăţi pe acţiuni într-o societate europeană (SE), sediul social nu poate fi transferat dintr-un stat membru în altul, transferul se poate face anterior sau ulterior înregistrării operaţiunii [Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 privind statutul societăţii cooperative europene).
10. Sucursala unui grup european de interes economic (GEIE) situată într-un stat membru, altul decât cel în care grupul are sediul social, face obiectul obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului sau, după caz, în registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial de la locul sucursalei [art. 10 din Regulamentul (CEE) nr. 2137/85 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind grupul european de interes economic (GEIE)].
11. Adeverinţa privind înregistrarea documentului care atestă dreptul de folosinţă asupra spaţiului cu destinaţie de sediu social şi certificatul pentru spaţiul cu destinaţie de sediu social se emit de Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice în a cărei rază de competenţă societatea are sediul (Ordinul ANAF nr. 2112/2010 pentru aprobarea Procedurii de solicitare şi eliberare a certificatului pentru spaţiul cu destinaţie de sediu social şi de înregistrare a documentului care atestă dreptul de folosinţă a spaţiului cu destinaţie de sediu social, M. Of. nr. 443/2010).