Art. 2663 Noul cod civil Legea aplicabilă Prescripţia extinctivă
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IX
Prescripţia extinctivă
Prescripţia extinctivă
Art. 2663
Legea aplicabilă
Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.
| ← Art. 2662 Noul cod civil Situaţiile speciale Fiducia | Art. 2664 Noul cod civil Data intrării în vigoare... → |
|---|
1. Clauza 4 alin. (1) din acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70, este necondiţionată şi suficient de precisă pentru a putea fi invocată în faţa unei instanţe naţionale de funcţionarii temporari împotriva unui stat pentru a li se recunoaşte beneficiul unui spor de vechime, precum sporul de vechime trienal, pentru perioada cuprinsă între data expirării termenului acordat statelor membre pentru transpunerea Directivei 1999/70 şi data intrării în vigoare a legii naţionale prin care se transpune această directivă în dreptul intern al
Citește mai mult
statului membru în cauză, sub rezerva respectării dispoziţiilor relevante din dreptul naţional referitoare la prescripţie [C.J.U.E., Hot. din 22.12.2010, Rosa Maria Gavieiro Gavieiro (C-444/09), Ana Maria Iglesias Torres (C-456/09)/Conselleria de Educacion e Ordenacion Universitaria de la Xunta de Galicia, cauzele conexate C-444/09 şi C-456/09, JO C 55,19.02.2011J.2. Articolul 221 alin. (3) şi (4) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2700/2000, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale în temeiul căreia, atunci când neplata taxelor vamale rezultă dintr-o infracţiune, termenul de prescripţie a datoriei vamale începe să curgă de la data la care decizia sau hotărârea pronunţată în urma procedurii penale a devenit definitivă (C.J.U.E., Hot. din 17.06.2010, Agra Srl/Agenzia Dogane - Ufficio delle Dogane di Alessandria, C-75/09, JO C 221, 14.08.2010).
3. Dreptul Uniunii nu se opune unei reglementări care prevede un termen de prescripţie de trei ani pentru introducerea cererilor de plată a indemnizaţiilor speciale de vechime de care a fost privat un lucrător care şi-a exercitat dreptul la liberă circulaţie, anterior pronunţării Hotărârii din 30.09.2003, Kobler (C-224/01), din cauza aplicării unei reglementări interne incompatibile cu dreptul comunitar (C.J.U.E., Hot. din 15.04.2010, C-542/08, Friedrich G. Barth/Bundesministerium fur Wissenschaft und Forschung, JO C148, 05.06.2010).
4. Articolul 18 alin. (4) din A şasea Directivă 77/388/CEE trebuie interpretat în sensul că nu se opune reglementării unui stat membru care prevede un termen de prescripţie de trei ani pentru introducerea unei cereri de rambursare a excedentelor de taxă pe valoarea adăugată percepute fără a fi datorate de administraţia fiscală a acestui stat (C.J.U.E., Hot. din 21.01.2010, Alstom Power Hydro/Valsts ienemumu dienests, C-472/08, JO C 63,13.03.2010).
5. Articolele 3 şi 4 din Directiva 80/987/CEE nu se opun unei reglementări naţionale care ar permite calificarea drept „prestaţii de securitate socială" a creanţelor salariale ale lucrătorilor atunci când acestea sunt plătite de o instituţie de garantare. Directiva 80/987 nu se opune unei reglementări naţionale care utilizează ca simplu termen de comparaţie creanţa salarială iniţială a lucrătorului salariat pentru a stabili prestaţia care trebuie garantată prin intervenţia unui fond de garantare. în cadrul unei cereri formulate de un lucrător salariat prin care acesta urmăreşte să obţină de la un fond de garantare plata creanţelor care privesc salarizarea. Directiva 80/987 nu se opune aplicării unui termen de prescripţie de un an (principiul echivalenţei). Cu toate acestea, revine instanţei naţionale obligaţia de a examina dacă reglementarea acestuia nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii) [C.J.C.E., Hot. din 16.07.2009, Roffaello Visciano/lstituto nozionale della previdenza sociale (INPS), C-69/08, JOC220,12.09.2009].
6. Articolul 2 alin. (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1593/91 coroborat cu art. 11 alin. (1) din Convenţia vamală privind transportul internaţional de mărfuri sub acoperirea carnetelor TIR, semnată la Geneva la 14.11.1975, trebuie interpretat în sensul că nerespectarea termenului de notificare a nedescărcării carnetului TIR în privinţa titularului acestui carnet nu are drept consecinţă faptul că autorităţile vamale competente sunt decăzute din dreptul de a recupera drepturi şi taxe datorate pentru un transport internaţional de mărfuri efectuat sub acoperirea carnetului menţionat. Articolul 2 alin. (2) şi (3) din Regulamentul nr. 1593/91 coroborat cu art. 11 alin. (1) şi (2) din Convenţia vamală privind transportul internaţional de mărfuri sub acoperirea carnetelor TIR, semnată la Geneva la 14.11.1975, trebuie interpretat în sensul că stabileşte numai termenul privind furnizarea dovezii referitoare la regularitatea transportului, nu şi termenul în care trebuie să se facă dovada locului în care s-a săvârşit încălcarea sau neregula [C.J.C.E., Hot. din 14.05.2009, Internotionaal Verhuis-en Transportsbedrijf Jan de Lely BV/Belgische Staat, C-161/08, JO C153, 04.07.2009).
7. Particularii care au fost vătămaţi prin transpunerea şi prin aplicarea incorecte ale Directivei 64/433/CEE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/497/CEE, şi ale Directivei 89/662/ CEE pot să invoce dreptul la libera circulaţie a mărfurilor pentru a putea angaja răspunderea statului pentru încălcarea dreptului comunitar. Dreptul comunitar nu impune ca, atunci când Comisia Comunităţilor Europene a iniţiat o procedură de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor în temeiul art. 226 CE, termenul de prescripţie a dreptului de angajare a răspunderii statului pentru încălcarea dreptului comunitar prevăzut de reglementarea naţională să fie întrerupt sau suspendat în cursul acestei proceduri. Dreptul comunitar nu se opune ca termenul de prescripţie a unei acţiuni în răspundere împotriva statului pentru transpunerea incorectă a unei directive să înceapă să curgă de la data la care primele consecinţe prejudiciabile ale acestei transpuneri incorecte s-au produs, iar consecinţele prejudiciabile ulterioare ale acesteia sunt previzibile, chiar dacă această dată este anterioară transpunerii corecte a acestei directive [C.J.C.E., Hot. din 24.03.2009, Danske Slagterier/Bundesrepublik Deutschland, C-445/06, JO C113,16.05.2009).
8. în cadrul noţiunii de drept la un proces echitabil. Curtea a reţinut că termenele de prescripţie sunt o limitare implicită a accesului la justiţie; nu există nicio violare a dreptului de acces la justiţie, dat fiind că, potrivit legislaţiei de la momentul confiscării, reclamanta avea posibilitatea să atace în instanţă actul de confiscare, în termenul de prescripţie general de trei ani, ceea ce nu s-a întâmplat (C.E.D.O., Hot. din 06.07.2004, Cucu c. României, în R. Chiriţâ, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Culegere... 2004).
9. în cadrul noţiunii de drept la un proces echitabil, Curtea a reţinut că, atunci când, din cauza autorităţilor, o persoană nu poate introduce o acţiune în termenul de prescripţie, există oîncălcare a art. 6 din Convenţie. în speţă, din cauza unei anchete fiscale, reclamanta a fost împiedicată să depună în termenul de prescripţie o cerere de participare la procedura de faliment a unuia dintre debitorii săi, în consecinţă, art. 6 a fost încălcat (C.E.D.O., Hot. din 14.10.2004, Nordica Leasing S.P.A. c. Italiei, în R. Chiriţâ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere... 2004).
10. La data intentării acţiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiţiei pentru constatarea unor atare situaţii şi de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit. Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripţiei, prin raportare la textele legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, invocate în drept de reclamant, instanţele au stabilit că reclamantul se putea adresa justiţiei pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de trei ani de la data de 22.12.1989. Nu există însă niciun indiciu că un atare demers, odată dovedite susţinerile în fapt ale reclamantului, ar fi avut şanse de câştig, faţă de stadiul legislaţiei naţionale din decembrie 1992 şi de împrejurarea că nici dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului nu erau incidente la acel moment, pe de o parte, pentru că România încă nu devenise membră a Consiliului Europei, iar, pe de altă parte, pentru că dispoziţiile Convenţiei nu pot fi invocate pentru încălcări ale drepturilor omului petrecute anterior ratificării. Pe parcursul judecării apelului, la 02.06.2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06.03.1945-22.12.1989, iar la data de 11.06.2009 legea a fost publicată în M. Of. nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să definească ce seînţelege prin „condamnare cu caracter politic" (art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter (art. 1 alin. (2)], a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege (art. 1 alin. (3)], şi, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4), art. 4). în art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, înalta Curte a constatat că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor reclamantului, inclusiv sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare, fiind expresia voinţei statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârşite în perioada regimului comunist (I.C.C.J., s. civ. şi propr. int., dec. nr. 1500/2010).
1. Dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz. Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de
Citește mai mult
cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripţiei extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor. în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate, în afară de cazul in care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar. Prescripţia nu operează de plin drept. După împlinirea termenului de prescripţie cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei. Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit (sinteza dispoziţiilor ort. 2500-2506 NCC).2. Aspectele privind termenele de prescripţie sunt reglementate exclusiv de actele cu putere de lege în vigoare în statul membru solicitant. în ceea ce priveşte suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie, toate demersurile efectuate în vederea recuperării creanţelor de către autoritatea solicitată sau în numele acesteia, în temeiul unei cereri de asistenţă, care au drept efect suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie, în conformitate cu legislaţia în vigoare în statul membru solicitat, sunt considerate a avea acelaşi efect în statul membru solicitant, cu condiţia ca efectul corespunzător să fie prevăzut în actele cu putere de lege în vigoare în statul membru solicitant. Dacă suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie nu este posibilă în temeiul legislaţiei în vigoare în statul membru solicitat, toate demersurile efectuate în vederea recuperării creanţelor de către autoritatea solicitată sau în numele acesteia în temeiul unei cereri de asistenţă care, dacă ar fi fost efectuate de către autoritatea solicitantă în propriul stat membru sau în numele acesteia, ar fi dus la suspendarea, întreruperea sau prelungirea termenului de prescripţie în conformitate cu legislaţia în vigoare în statul membru solicitant sunt considerate a fi fost efectuate în statul membru solicitant, în ceea ce priveşte efectul respectiv. Primul şi al doilea paragraf nu afectează dreptul autorităţilor competente din statul membru solicitant de a lua măsuri pentru a suspenda, întrerupe sau prelungi termenul de prescripţie în conformitate cu legislaţia în vigoare în statul membru respectiv. Autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată se informează reciproc cu privire la orice acţiune care întrerupe, suspendă sau prelungeşte termenul de prescripţie a creanţei pentru care au fost solicitate măsuri asigurătorii sau de recuperare sau care poate produce acest efect (art. 19 din Directiva 2010/24/UE).
3. Legea aplicabilă contractului în temeiul Regulamentului (CE) nr. 593/2008 reglementează în special diferitele moduri de stingere a obligaţiilor, precum şi prescripţia şi decăderea din drepturi [art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma!)).
4. Pentru a încuraja părţile să recurgă la mediere, statele membre ar trebui să se asigure că normele lor privind decăderea şi prescripţia extinctivă nu împiedică părţile să facă apel la procedurile judiciare sau la arbitraj în caz de eşec al medierii. Statele membre ar trebui să garanteze obţinerea acestui rezultat, chiar dacă directiva nu armonizează normele de drept intern privind termenele de decădere şi de prescripţie. Dispoziţiile privind termenele de decădere şi de prescripţie din acordurile internaţionale, astfel cum au fost puse în aplicare în statele membre, de exemplu, în domeniul dreptului transporturilor, nu ar trebui să fie afectate de dispoziţiile directivei privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială (pct. 24 din Preambulul Directivei 2008/52/CE).
5. Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale în temeiul Regulamentului (CE) nr. 864/2007 reglementează în special modalităţi de stingere a obligaţiilor şi normele care reglementează prescripţia şi decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea şi suspendarea termenelor de prescripţie şi decădere [art. 15 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II)).
6. Statele membre prevăd în legislaţia lor ca acţiunea în despăgubiri stabilită de Directiva de apropiere a actelor cu putere de lege şi actelor administrative ale statelor membre în ceea ce priveşte răspunderea pentru produsele defecte să se prescrie după trei ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască prejudiciul, defectul sau identitatea producătorului. Directiva nu aduce atingere legislaţiei statelor membre care reglementează suspendarea sau întreruperea prescripţiei (art. 10 din Directiva 85/374/CEE).
7. Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale sau referitoare la o contravenţie la acest contract, rezilierea ori nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui anumit interval de timp. Acest interval de timp este desemnat în convenţie prin expresia termen de prescripţie, Convenţia nu se aplică contractelor în care partea preponderentă a obligaţiilor vânzătorului constă într-o furnizare de mână de lucru sau de alte servicii. Sunt asimilate vânzărilor contractele de furnizare de bunuri mobile corporale urmând a fi fabricate sau produse, cu excepţia cazului în care partea care comandă lucrul trebuie să furnizeze o parte esenţială din elementele necesare acestei fabricaţii sau producţii (art. 1 şi art. 6 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţionalâ de mârfuri, semnată Io New York la 14.06.1974).
8. Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri nu se aplică decât dacă, în momentul încheierii contractului, părţile la un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale îşi au sediul în state contractante sau dacă regulile dreptului internaţional privat fac aplicabilă contractului de vânzare legea unui stat contractant (Protocolul din 11.04.1980 de modificare a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri).