Art. 69 Noul cod civil Sesizarea instanţei judecătoreşti Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente

JURISPRUDENŢĂ

1. Problemele legate de integritatea fizică şi morală a persoanelor, precum şi cele legate de consimţământul lor asupra actelor medicale la care sunt supuse intră în câmpul de aplicabilitate al noţiunii de viaţă privată la care face referire art. 8 din Convenţie. Statele au obligaţia de a adopta un cadru legal care să impună spitalelor, indiferent dacă acestea sunt publice ori private, adoptarea unor măsuri necesare pentru a proteja integritatea fizică a pacienţilor. Orice pacient trebuie informat despre consecinţele posibile ale unui intervenţii medicale şi trebuie să îşi dea

Citește mai mult

consimţământul de a se supuse la un anume tratament în cunoştinţă de cauză. în lipsa unei astfel de informări, în măsura în care intervenţia medicală se realizează într-un spital public, statele pot fi ţinute responsabile de consecinţele produse. în speţă. Curtea a constatat că reclamanta a avut, formal, acces la o procedură care i-a permis să obţină atât recunoaşterea culpei medicului care a operat-o, cât şi obligarea acestuia la plata unor despăgubiri. în schimb, această sumă nu a fost niciodată încasată de către reclamantă din cauza insolvabilităţii medicului şi a absenţei, în dreptul român de la acel moment, a unui mecanism de asigurări pentru responsabilitatea civilă a medicului. în plus, instanţele române au refuzat să admită responsabilitatea civilă a spitalului pentru fapta prepusului său. în consecinţă, a existat o violare a art. 8 din Convenţie din cauza imposibilităţii reclamantei de a obţine o reparaţie efectivă a prejudiciului pe care l-a suferit, imposibilitate echivalentă cu încălcarea obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia dreptului reclamantei la viaţă privată (C.E.D.O., Codarcea c. României, 2 iunie 2009, www. jurisprudentacedo. com).

2. Articolul 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 condiţionează răspunderea civilă a cadrelor medicale pentru malpraxis de atitudinea neadecvată a personalului medical, care are ca urmare prejudicierea pacientului, chiar dacă nu poate fi imputată şi intenţia. Lipsa oricărei culpe a medicului este un factor care înlătură această răspundere, situaţia fiind detaliată în cuprinsul art. 643 din aceeaşi lege (C.C., dec. nr. 346/2011, M. Of. nr. 364/2011).

3. Prezenţa culpei ca formă a vinovăţiei este indispensabilă pentru tragerea la răspundere civilă a medicului care a cauzat prin fapta sa un prejudiciu. însă, în reglementarea Legii nr. 95/2006, este acceptată şi posibilitatea răspunderii profesionale a medicului independent de culpa sa. Dovada culpei medicale esteînsă deosebit de dificilă, deoarece implică efectuarea unor expertize medico-legale complexe, care să poată stabili legătura de cauzalitate între actul medical şi prejudiciul vătămător produs (C.A. laşi, s. civ., min. şi fam., dec. nr. 58/2010, înJurindex).

4. într-o cauză în care se solicită constatarea unei situaţii de malpraxis. Ministerul Sănătăţii Publice şi Colegiul Medicilor nu au calitate procesuală pasivă, ci acţiunea trebuie îndreptată împotriva medicului şi a Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis (C.A. Bucureşti, s. o Vlll-a cont. adm. şi fisc., dec. nr. 647/2009, înJurindex).

5. Din punct de vedere material, competentă să soluţioneze pricinile ce se referă la malpraxis este judecătoria (C.A. Timişoara, s. civ., dec. nr. 6/2008, în Jurindex).