Art. 70 Noul cod civil Dreptul la libera exprimare Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente

JURISPRUDENŢĂ

1. Libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a-şi manifesta, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel. Libertatea de exprimare are un conţinut complex, cuprinzând libertatea cuvântului sau libertatea presei (C.C., dec. nr. 756/2010, apud T. Toader p. 105).

2. Libertatea de exprimare constituie fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi condiţia esenţială de progres al acesteia. Sub rezerva clauzei justificative din parag. 2 al

Citește mai mult

art. 10, ea acoperă nu numai informaţiile şi ideile favorabile cuiva sau considerate drept inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care lezează, şochează sau irită statul ori o parte a populaţiei. Doar astfel se pot descoperi şi proteja pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există o societate democratică. Aceste principii prezintă o importanţă specială pentru presă. Aceasta nu trebuie să depăşească anumite limite, însă îi revine sarcina de a comunica informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, ce corespunde dreptului publicului de a primi astfel de informaţii. Altfel, presa nu îşi poate exercita rolul său indispensabil de „câine de pază" al democraţiei (C.E.D.O., Observer şi Guardian c. Regatului Unit, 26 noiembrie 1991, www.jurisprudentacedo.com).

3. Curtea a constatat existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, precum şi împrejurarea că textele pe care s-au întemeiat instanţele interne constituie o „lege" în sensul jurisprudenţei Curţii şi că aceasta urmărea un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei altor persoane. în schimb. Curtea a considerat că soluţia de condamnare a fost disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica, ingerinţa suferită de reclamant neputând fi considerată „necesară într-o societate democratică". în aprecierea acestei situaţii. Curtea a observat că articolul litigios aborda subiecte de interes general şi deosebit de actuale pentru societatea românească (şomajul, posibilităţile de a găsi un loc de muncă în străinătate şi pretinsa corupţie din administraţie), iar afirmaţiile reclamantului nu se refereau la aspecte din viaţa privată a persoanei vizate, ci la acţiunile sale în domeniile menţionate. De asemenea. Curtea a reţinut că faptele relatate de reclamant nu erau lipsite de baza factuală suficientă, iar termenii folosiţi de reclamant în articol nu au fost consideraţi de partea lezată sau de instanţele interne ca vădit ofensatorii. Aceste aspecte au îndreptăţit Curtea să conchidă că, aşa cum rezultă din atitudinea reclamantului analizată global, a acţionat cu bună-credinţă şi că afirmaţiile sale se înscriu în doza de exagerare şi de provocare acceptabilă. în temeiul acestui raţionament, Curtea a concluzionat în sensul încălcării art. 10 din Convenţie referitor la libertatea de exprimare (C.E.D.O., Barb c. României, 7 octombrie 2008, în D. Câlin (coord.), Hotărârile C.E.D.O. în cauzele împotriva României din perioada 1994-2001, voi. IV, Ed. Universitară, Bucureşti, 2010, p. 1534].

4. Protejarea surselor jurnalistice este una dintre pietrele unghiulare ale libertăţii presei, aşa cum rezultă din codurile deontologice în vigoare în numeroase state europene şi cum o afirmă numeroase instrumente internaţionale asupra libertăţii jurnaliştilor. Absenţa unei astfel de protecţii poate face să se teamă persoanele care oferă informaţii anonime presei, lipsind-o astfel de un ajutor important în informarea publicului în probleme de interes general. în consecinţă, în lipsa protejării surselor de informaţii ce nu doresc să fie publice, presa ar avea şanse mai reduse să îşi joace eficace rolul de câine de pază al democraţiei şi să îşi exercite rolul de principal informator al publicului în chestiunile ce îl vizează. Ţinând cont de importanţa pe care o prezintă protejarea surselor jurnalistice pentru libertatea presei într-o societate democratică şi de efectele negative asupra exerciţiului acestei libertăţi pe care riscă să le producă o obligaţie de divulgare a sursei, Curtea a considerat că astfel de măsuri nu se pot justifica decât în cazuri excepţionale, pe baza unor imperative preponderente de interes public (C.E.D.O., Goodwin c. Regatului Unit, 27 martie 1996, www.jurisprudentacedo.com).

5. Libertatea de exprimare este consacrată şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. în principiu, o acţiune de publicare a unui articol în ziar constituie o faptă licită, permisă de lege şi protejată. Libertatea de exprimare încetează numai atunci când din cuprinsul articolului rezultă intenţia clară a autorului de a defăima, de a prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară sau imaginea unei persoane, situaţie în care fapta de a publica un asemenea articol de presă intră în sfera ilicitului. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ziariştii trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, în scopul de a prezenta informaţii corecte şi verificate, în acord cu etica profesiei de ziarist (C.A. Timişoara, s. civ., dec. nr. 1257/2006, www.jurisprudentacedo. com).

6. în aplicarea art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că libertatea presei furnizează opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaşte şi de a judeca ideile şi atitudinile conducătorilor. Prin urmare, limitele critice admisibile sunt mult mai întinse în ceea ce priveşte un om politic, vizat în această calitate, decât un simplu particular. Spre deosebire de cel de-al doilea, cel dintâi se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale din partea ziariştilor, cât şi din partea masei de cetăţeni. Fără îndoială, art. 10 parag. 2 din Convenţie permite proteguirea reputaţiei altuia, omul politic beneficiind şi el de aceasta, dar în atare caz cerinţele unei asemenea protecţii trebuie puse în balanţă cu interesele discuţiei libere asupra problemelor politice (C.S.J., s. civ., dec. nr. 1849/2003).

7. Potrivit art. 10 din Convenţia europeană, „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere (...)". Limitarea libertăţii de exprimare în scopul protejării „reputaţiei şi drepturilor altuia" trebuie să fie făcută doar în cazuri concrete, în condiţiile unei atente circumstanţieri a afirmaţiilor făcute faţă de adevăratul obiectiv. Per a contrario, ar însemna că orice afirmaţie făcută prin presă ar putea fi calificată ca defăimătoare. Presa joacă un rol important într-o societate democratică; în considerarea îndatoririi sale de a comunica informaţii şi idei privitoare la toate problemele de interes general, aceasta poate recurge la o oarecare doză de exagerare şi chiar de provocare. Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea sa de expresie îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnologic utilizat. Ea a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor şi responsabilităţilor de care sunt ţinuţi ziariştii. Important de precizat, în acest context, este că art. 10 din Convenţie garantează libertatea de exprimare atunci când este vorba de „acoperirea mediatică" a unor probleme de interes public serios (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5937/2010)

Legislaţie conexă:

Art. 10 CEDO - Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţ i poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege,

Citește mai mult

care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 30 Constituția României - Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.