Art. 83 Noul Cod Penal Condiţiile amânării aplicării pedepsei Amânarea aplicării pedepsei Individualizarea pedepselor
| Comentarii |
|
Individualizarea pedepselor
SECŢIUNEA a 4-a
Amânarea aplicării pedepsei
Art. 83
Condiţiile amânării aplicării pedepsei
(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62.
(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Noul Cod Penal actualizat prin:Legea 187/2012 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal din 24 octombrie 2012, Monitorul Oficial 757/2012;
| ← Art. 82. Noul Cod Penal Anularea şi efectele renunţării la... | Art. 84 Noul Cod Penal Termenul de supraveghere Amânarea... → |
|---|
Citește mai mult
propriu-zisă de individualizare a executării pedepsei, aşa cum este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru că în cazul amânării aplicării pedepsei nu există o pedeapsă aplicată.Pentru a putea fi amânată aplicarea pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii. în primul rând, trebuie ca pedeapsa stabilită de instanţă în cazul concret să fie amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani. în al doilea rând, trebuie ca infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor când a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare ori când condamnarea respectivă a fost pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală [art. 42 lit. a) NCP] sau infracţiunea respectivă a fost amnistiată [art. 42 lit. b) NCP]. Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a noului Cod penal, infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea amânării aplicării pedepsei pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive. în al treilea rând, trebuie ca infractorul să îşi dea acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. în fine, instanţa trebuie ca, pe baza unor criterii de apreciere care ţin de persoana infractorului, să îşi formeze convingerea că nu este necesară aplicarea unei pedepse, ci doar supravegherea acestuia timp de 2 ani.
Prin excepţie, în cazul infracţiunii de abandon de familie, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta [art. 378 alin. (5) NCP]. De asemenea, potrivit 380 alin. (3) NCP, în cazul infracţiunii de împiedicare a accesului la învăţământul general obligatoriu, daci până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Textul de lege analizat exclude posibilitatea amânării aplicării pedepsei \n două situaţii referitoare fie la limitele speciale ale pedepsei, fie la împrejurări care demonstrează o perseverenţă a infractorului în conduita antisocială. Astfel, nu poate fi utilizată această instituţie atunci când legea prevede pentru infracţiunea ce face obiectul judecăţii o pedeapsă de 7 ani sau mai mare. De asemenea, aplicarea pedepsei nu poate fi amânată dacă infractorul s-a sustras de la urmărirea penală sau de la judecată ori a încercat zădărnicirea aflării adevărului sau a încercat împiedicarea identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.
în situaţia amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, dacă instanţa amână aplicarea pedepsei închisorii, este obligată să amâne şi aplicarea pedepsei amenzii.
Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă distinct atât motivele care au determinat instanţa să amâne aplicarea pedepsei, cât şi avertizarea infractorului cu privire la comportamentul său viitor, precum şi la consecinţele pe care le va suporta dacă va mai săvârşi noi infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere şi nu îşi va îndeplini obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Legea penală mai favorabilă. Instituţia amânării aplicării pedepsei este o instituţie nouă în legislaţia penală din România, astfel încât nu are corespondent în Codul penal din 1969. Cu toate acestea, problema legii penale mai favorabile se poate pune în cazul în care comparăm aceste dispoziţii cu cele referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instituţie asemănătoare prevăzută de art. 81 şi urm. CP 1969, dar care nu se mai regăseşte în actuala lege penală. Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, prevăzute în art. 81 CP 1969, sunt mai favorabile decât condiţiile amânării aplicării pedepsei analizate mai sus: pedeapsa aplicată poate fi mai mare, nu există o limită a pedepsei prevăzute de lege, nu există posibilitatea obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, nu există condiţii exprese referitoare la conduita procesuală a infractorului etc. împrejurarea că termenul de încercare prevăzut de art. 82 CP 1969 este mai lung decât termenul de supraveghere prevăzut de art. 84 NCP nu ar trebui să aibă relevanţă prea mare în cadrul acestei comparaţii, întrucât criteriul predominant din acest punct de vedere ar trebui să fie conţinutul obligaţiilor impuse, nu termenul pe care se dispune măsura respectivă. Acest argument este indicat de altfel de către legiuitor în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, atunci când se compară instituţia suspendării pedepsei sub supraveghere în cele două legi penale succesive. Pentru identitate de raţiune, considerăm că el poate fi folosit şi în cazul actualei comparaţii. în plus, în art. 15 din aceeaşi lege se prevede că măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată anterior intrării în vigoare a noului Cod penal se menţine şi după această dată, iar regimul ei, inclusiv sub aspectul revocării sau anularii, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, ceea ce poate conduce la ideea că, în concepţia legiuitorului, vechea modalitate de individualizare a executării pedepsei ar fi mai favorabilă.
Dacă instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, când consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 83 NCP, va stabili pedeapsa
Citește mai mult
pentru infracţiunea dedusă judecăţii, va dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind măsurile de supraveghere şi obligaţiile inculpatului. Conceptual, putem spune că atât vinovăţia, cât şi pedeapsa sunt stabilite, însă legiuitorul acordă instanţei posibilitatea de a nu proceda şi la aplicarea pedepsei stabilite, spre deosebire de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, unde pedeapsa este stabilită şi aplicată, fiind suspendată numai executarea acesteia.Din ansamblul reglementării, putem concluziona că aceasta constituie o individualizare judiciară mai severă decât cea prevăzută la 80 NCP privind renunţarea la aplicarea pedepsei. Astfel, în cazul amânării aplicării pedepsei, instanţa stabileşte în mod concret o pedeapsă a cărei aplicare este amânată, inculpatului fiindu-i stabilite anumite obligaţii pe parcursul unui termen de supraveghere.
Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 80 alin. (1) lit. a) NCP pentru renunţarea la aplicarea pedepsei.
Paleta de infracţiuni pentru care poate fi dispusă această măsură este mai variată decât în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, instanţa putând dispune amânarea aplicării pedepsei în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 7 ani.
Din textul art. 83 alin. (1) lit. a) se deduce că atât pedeapsa stabilită pentru o singură infracţiune, cât şi pedeapsa rezultantă când există mai multe fapte concurente, trebuie să fie de cel mult 2 ani pentru a amâna aplicarea pedepsei.
Referitor la condiţia negativă a condamnării anterioare [alin. (1) lit. b)], observăm că aceasta nu trebuie să întrunească condiţiile primului termen al recidivei, putând fi şi o condamnare la pedeapsa închisorii mai mică de un an. De asemenea, inculpatul condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea unei infracţiuni din culpă, pentru care nu s-a împlinit termenul de reabilitare, nu va putea beneficia de prevederile art. 83 NCP.
Articolul 83 alin. (1) lit. c) condiţionează amânarea aplicării pedepsei de acordul inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Conform art. 85 alin. (2) lit. b), obligaţia de a presta o muncă în folosul comunităţii nu este stabilită de drept în sarcina inculpatului, ci este lăsată la aprecierea instanţei. Totusi, chiar dacă instanţa nu stabileşte această obligaţie, considerăm că, pentru a dispune amânarea aplicării pedepsei, trebuie să existe consimţământul inculpatului pentru prestarea unei munci în folosul comunităţii, legiuitorul impunând această condiţie pentru a observa atitudinea inculpatului faţă de muncă şi faţă de comunitatea în care trăieşte.
Potrivit art. 378 alin. (3) NCPP, în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, dacă va fi găsit vinovat.
dacă nu sunt îndeplinite condiţiile privind amânarea aplicării pedepsei, instanţa poate dispune totuşi această soluţie în condiţiile art. 378 alin. (5) NCP privind săvârşirea infracţiunii de abandon de familie.
în mod firesc, când pe lângă pedeapsa închisorii, instanţa stabileşte şi pedeapsa amenzii, amânarea aplicării pedepsei principale a închisorii va atrage şi amânarea aplicării pedepsei amenzii penale.
Dpdv. procesual, soluţia amânării aplicării pedepsei este diferită de cea a condamnării, având ca temei art. 396 alin. (4) NCPP. Totodată, conform art. 404 alin. (3) NCPP, instanţa va menţiona expres în dispozitiv consecinţele nerespectării obligaţiilor precum şi ale săvârşirii unor noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată, se vor menţiona în dispozitiv două entităţi din comunitate unde urmează să se execute această obligaţie.
Comparaţie între amânarea aplicării pedepsei (NCP) şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei (C. pen. 1969): 1. Amânarea aplicării pedepsei este o soluţie distinctă de soluţia de condamnare la o pedeapsă (a cărei executare putea fi suspendată potrivit codului anterior); 2. Amânarea aplicării pedepsei nu se poate dispune dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare, în vreme ce pentru dispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei nu exista o asemenea condiţie; 3. Pedeapsa închisorii stabilită de instanţă, a cărei executare poate fi amânată, este de maximum doi ani, în vreme ce suspendarea condiţionată putea fi dispusă cu privire la pedepse de maximum trei ani; 4. Amânarea aplicării pedepsei nu poate fi dispusă dacă infractorul a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, în vreme ce suspendarea condiţionată putea fi dispusă şi dacă infractorul fusese condamnat anterior pentru o infracţiune din culpă, ori pentru o infracţiune cu intenţie la pedeapsa închisorii mai mică de 6 luni; 5. Termenul de supraveghere în cazul dispunerii amânării executării pedepsei este un termen fix de doi ani, în vreme ce termenul de încercare al suspendării condiţionate este format dintr-un termen fix de doi ani care, însă, se adaugă la pedeapsa stabilită de instanţă; 6. amânarea aplicării pedepsei nu se poate dispune cu privire la inculpaţii minori, în vreme ce suspendarea condiţionată putea fi dispusă şi cu privire la aceştia.
Art. 9. (2) Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive.