Ioan Tanoviceanu
| Comentarii |
|
TANOVICEANU, Ioan
(18 ianuarie 1858, Glodu, j. Dolj - 8 aprilie 1917, Odessa)
Studii secundare la Liceul din Craiova. Licentiat al Facultătii de Drept din Bucureşti (1880). Licenţiat al Facultăţii de Drept din Paris (1881). Doctor în drept al Universităţii din Paris cu teza De l'infantia. De l'intervention (1884). Diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice din Paris.
Magistrat supleant la Tribunalul Dolj (1 880). Magistrat la Tribunalul Iaşi (1885-1889). Avocat în Baroul de Ilfov. Deputat de Covurlui (1906). Profesor la catedra de Drept penal, procedură penală şi civilă a Universităţii din Iaşi (1889-1901). Profesor la catedra de Drept penal şi procedură penală a Universităţii din Bucureşti (1901 -191 7). Decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1914-1915,1915-1917).
Opera sa cuprinde mai multe studii şi lucrări juridice, istorice, lingvistice şi genealogice. Fondatorul şi principalul reprezentant al şcolii pozitiviste în doctrina penală românească. Preocupat de fenomenul creşterii criminalităţii în România, a publicat studii şi comentarii prin care a pus bazele statisticii penale: Reforma legislaţiunii penale în România (1892), Un pericol naţional. Creşterea criminalităţii în România. Cauzele şi mijloacele de îndreptare (1896), România sub raportul moral (1902), Criminalitatea în România după ultimele publicaţi uni statistice (1909).
în mai multe broşuri a analizat o serie de probleme controversate din domeniul dreptului penal şi a procedurii penale: Or închisoare pentru datorii, or faliment pentru civili (1903), Interpretarea art. 460 şi 461 din procedura penală (1911), Duelul (1915). în calitate de profesor, a inaugurat studiul ştiinţific al dreptului penal în România, prin publicarea a două mari cursuri universitare: Curs de drept penal, în două volume (1912) şi Curs de procedură penală română (1913). După moartea sa, aceste lucrări au fost retipărite si actualizate sub forma unui monumental tratat în cinci volume:
Tratat de drept şi procedură penală. Doctrina de Vintilă Dongoroz. Referinţe la legislaţiunile din Bucovina şi Ardeal de Corneliu Chiseliţă şi Ştefan Laday. Jurisprudenţă de Eugen C. Decusară (1924-1927). în domeniul istoriei, cercetările sale s-au concretizat în publicarea de documente şi studii de genealogie şi de istorie medievală: Răsturnarea lui Vasile Lupu. Studiu istoric (1901), Formaţiunea proprietăţii funciare în Moldova (1903), Contribuţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni (1905), Apucături vechi ale noii şcoli istorice: Nicolae lorga et comp. Trei răspunsuri conţinând critica vol. V şi VI din Studii şi documente şi a Istoriei lui Ştefan cel Mare pentru poporul român (1905), Marele spătar llie Ţifescu şi omorârea lui Miron şi Velisco Costin (1910). A tradus, adnotat şi comentat Codul Hammurabi (1904). Director al „Revistei penitenciară şi de drept penal" (1912-1915). Membru corespondent al Academiei Române (9 aprilie 1897).
