Cazurile şi condiţiile în care pot fi formulate acţiuni în temeiul art. 50 indice 1 din legea 10/2001. Persoanele care justifică în asemenea pricini calitate procesuală pasivă

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Conform art. 501din legea nr. 10/2001 (articol introdus prin Legea nr. 1/2009) „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”, în alin. (2) stipulându-se că valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză. Sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul textului de lege mai sus menţionat „contracte de vânzare-cumpărare …desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” are în vedere nu numai situaţia în care aceste acte au fost anulate, ci şi împrejurarea în care efectele acestora au fost înlăturate. O atare împrejurare, rezultă nu numai din trimiterea făcută de art. 201 din Legea nr. 10/2001 atunci cânt explică cazurile în care se consideră contractele ca fiind desfiinţate, dar şi din înţelesul pe care cuvântul „a desfiinţa” îl are în mod obişnuit. În condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din cauza de faţă a fost lipsit de efecte, ca urmare a comparării acestuia cu titlul fostului proprietar, în mod evident aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege. Pe de altă parte, sub aspectul calităţii procesuale pasive în cazul unor asemenea acţiuni, art. 50 alin. (3) din acest act normativ prevede că restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Este evident că reglementarea din art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind dreptul proprietarilor ale căror contracte au fost desfiinţate, de a li se restitui preţul de piaţă al imobilelor, reprezintă o transpunere, în domeniul de aplicare a imobilelor preluate abuziv, a garanţiei de evicţiune din dreptul comun, prevăzut de art. 1337 Cod civil. Conform textului de lege mai sus menţionat, pentru a exista o obligaţie de garanţie trebuie să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, iar aceasta să nu fi fost cunoscută de cumpărător. În situaţia în care aceste condiţii erau îndeplinite în cauză în mod corect instanţa a admis acţiunea formulată.

Secţia I civilă, Decizia nr. 1376 din 30 noiembrie 2011

Prin decizia civilă nr. 1376/30 noiembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat, recursul formulat de D.G.F.P. Prahova în numele M.F.P. împotriva deciziei civile nr.383 pronunțată la 28.06. 2011 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții C.D. și C. A. reținând că una din criticile formulate de recurentă a vizat împrejurarea că, în cauză, nu ar fi îndeplinite condițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Este de observat că reclamanții, în calitate de chiriași ai imobilului situat în Sinaia, str. Republicii, nr. 18, compus din 2 camere, baie, bucătărie, logie și debara au procedat la cumpărarea acestuia în baza Legii 112/1995 încheind în acest sens contractul de vânzare-cumpărare nr. 392N/26.11.1996 cu SC Conti SA.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 996/7.10.2002 pronunțată de Judecătoria Sinaia (sentință rămasă definitivă și irevocabilă), deși s-a respins cererea formulată de foștii proprietari privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a numiților C.D. și C.A., s-a admis acțiunea în revendicare formulată și, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți, s-a dat eficiență celui al reclamantei N.M.A., fiind obligată familia C.D. să-i lase acesteia, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul în litigiu.

Sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul textului de lege mai sus menționat „contracte de vânzare-cumpărare …desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” are în vedere nu numai situația în care aceste acte au fost anulate, ci și împrejurarea în care efectele acestora au fost înlăturate.

O atare împrejurare, rezultă nu numai din trimiterea făcută de art. 201 din Legea nr. 10/2001 atunci cânt explică cazurile în care se consideră contractele ca fiind desființate, dar și din înțelesul pe care cuvântul „a desființa” îl are în mod obișnuit.

în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților din cauza de față a fost lipsit de efecte, ca urmare a comparării acestuia cu titlul fostului proprietar, în mod evident aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului, în condițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege.

Pe de altă parte, sub aspectul calității procesuale pasive în cazul unor asemenea acțiuni, art. 50 alin. (3) din acest act normativ prevede că restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

în cauză, promovarea de către reclamanți a acțiunii având ca obiectiv restituirea prețului reactualizat al imobilului s-a realizat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, iar Judecătoria Sinaia, prin sentința civilă nr. 1375/12.11.2010 (sentință menținută în faza apelului) a admis acțiunea împotriva Ministerului Finanțelor, dispunând obligarea acestuia, la plata, către reclamanți, a sumei de 2225.633,69 lei.

Tribunalul Prahova a respins apelul, ca nefondat, iar mențiunea făcută în considerentele deciziei, în sensul că „reclamanții sunt îndreptățiți să fie despăgubiți de Statul Român” nu înseamnă că a stabilit obligația de plată a despăgubirilor în sarcina acestuia, ci doar a încercat să explice că această despăgubire este achitată de Ministerul Finanțelor, în calitatea sa de reprezentant al statului, de la care fusese cumpărat inițial bunul în litigiu.

Din moment ce cadrul legal, sub aspectul obiectului și participanților la proces, a fost stabilit cu respectarea dispozițiilor legale, iar soluționarea pricinii a fost realizată în mod corect în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, criticile recurentei sub acest aspect urmează să fie înlăturate.

Este evident că reglementarea din art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind dreptul proprietarilor ale căror contracte au fost desființate, de a li se restitui prețul de piață al imobilelor, reprezintă o transpunere, în domeniul de aplicare a imobilelor preluate abuziv, a garanției de evicțiune din dreptul comun, prevăzut de art. 1337 Cod civil.

Conform textului de lege mai sus menționat, pentru a exista o obligație de garanție trebuie să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, iar aceasta să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Deși s-a susținut de către recurentă că această din urmă condiție nu era îndeplinită, întrucât reclamanții au fost de rea-credință, ei având cunoștință de faptul că imobilul a fost revendicat, o atare afirmație urmează a fi înlăturată de instanță.

Din considerentele sentinței civile nr. 996/7.10.2002 a Judecătoriei Sinaia (sentință definitivă și irevocabilă) rezultă că s-a reținut buna-credință a familiei C.D., pe considerentul că ei au făcut cercetările legate de modalitatea preluării imobilului, momentul preluării, titlul statului, dacă imobilul a fost revendicat, iar prin diligențele întreprinse au constatat că statul avea un titlu asupra imobilului.

în acest sens, s-a apreciat că nu există nicio dovadă care să infirme prezumția de bună-credință ce opera în favoarea lor, fiind certă împrejurarea că ei au cumpărat apartamentul după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, în condițiile în care bunul nu fusese revendicat, iar statul apărea, în aprecierea lor, ca proprietar al imobilului. Prin urmare nemulțumirile recurentei sub acest aspect apar ca lipsite de temei legal, situație în care se va proceda la respingerea lor.

în raport de argumentele expuse în precedent, Curtea a apreciat că recursul formulat de pârât este nefondat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., l-a respins, menținând ca legală decizia atacată.

(Judecător Veronica Grozescu)

← Compensarea legală a unei creanţe deţinută de o societate...		Neanalizarea cererii, pe fond, din perspectiva temeiului de... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Cazurile şi condiţiile în care pot fi formulate acţiuni în temeiul art. 50 indice 1 din legea 10/2001. Persoanele care justifică în asemenea pricini calitate procesuală pasivă