CLAUZE ABUZIVE.CONTRACT DE CREDIT.. Jurisprudență Contracte
| Comentarii |
|
Tribunalul VÂLCEA Decizie nr. 551 din data de 04.04.2013
CLAUZE ABUZIVE.CONTRACT DE CREDIT.
TRIBUNALUL VÂLCEA - SECȚIA A II A CIVILADECIZIE Nr. 551/2013
din data de 04 Aprilie 2013
Prin sentința din data de 18.01.2005 Judecătoria Rm.Vâlcea a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul DA, în contradictoriu pârâta BANCA constatându-se nulitatea clauzei înscrise în art. 5.1.lit a din Convenția de credit nr. din 08.08.2008.
Pârâta a fost obligată să restituie reclamantului suma de 3.631,69 CHF reprezentând comision de risc încasat în perioada februarie 2009-februarie 2012 și la plata dobânzii legale aferente, de la data cererii de chemare în judecată - 20 martie 2012, până la plata efectivă a debitului.
S-a respins cererea privind constatarea nulității clauzei înscrise în art. 3 lit. d din Convenția de credit nr. 0158940 din 08.08.2008, pârâta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în sumă de 500 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut în considerente că prin acțiunea formulată de reclamant a chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d si art. 5.1.lit a din Convenția de credit nr. din 08.08.2008, întrucât sunt abuzive; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc ca urmare a anulării clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. a, în cuantum de 3.631,69 CHF pentru perioada februarie 2009- februarie 2012 și a dobânzii legale, de la data achitării fiecărei rate până la restituirea efectivă.
Motivând în fapt acțiunea a arătat ca în data de 08.08.2008 a încheiat, în calitate de împrumutat, cu pârâta, un contract de credit pentru suma de 47.000 CHF, pe o perioada de 300 luni. Prin art. 3 lit. d s-a prevăzut dreptul băncii de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, clauză apreciată de reclamant ca fiind abuzivă în temeiul art. 4 din Legea 193/2000, întrucât pune sub semnul întrebării echilibru contractual. În legătură cu motivul prevăzut în contract a arătat că trebuie să fie suficient de clar, respectiv clauza să fie previzibilă pentru ca în eventualitatea unui litigiu instanța să poată verifica dacă acea situație a intervenit.
Prin aceeași convenție de credit s-a stabilit, prin art. 5.1. lit. a un comision de risc în procent de 0,22% pentru punerea la dispoziție a creditului, pe care l-a apreciat ca fiind abuziv având în vedere că, pe de o parte pentru acoperirea tuturor riscurilor băncii a constituit în favoarea acesteia o garanție reală imobiliară, iar pe de altă parte a cesionat în favoarea băncii o poliță de asigurare încheiată cu o societate de asigurare agreată de bancă. Acest comision, în opinia reclamantului, nu se justifică nici din perspectiva faptului că împrumutatul nu va plăti la timp ratele scadente, întrucât potrivit prevederilor secțiunii 5, într-o asemenea situație banca aplică un comision de penalizare; în plus, nu se specifică care va fi destinația finală a comisionului de risc, respectiv dacă reprezintă o garanție care se restituie la achitarea integrală a creditului. În prezent, banca încearcă să înlocuiască comisionul de risc cu cel de administrare credit însă a notificat-o în sensul că nu este de acord, întrucât prin art. 36 din OUG 50/2010 se interzice comisionul de risc și prin înlocuirea lui cu un nou comision se încalcă prevederile art. 35 al. 1 lit. b din OUG 50/2010.
În drept a invocat art. 1,2,4,13,14 din Legea 193/2000, art. 948 al. 4 și art. 966 cod civil și OUG 50/2010, iar în probațiune a solicitat înscrisuri.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a arătat următoarele:
Față de conținutul cererii de chemare în judecată a apreciat că se impune precizarea acesteia cu privire la valoarea obiectului pentru determinarea competenței materiale și cu privire la cele două petite, astfel cum impun dispozițiile art. 112 al. 3 Cod procedură civilă și art. 720 indice 3 al 1 Cod procedură civilă; pârâta a invocat excepția netimbrării apreciind că acțiunea nu este scutită de la plata taxei de timbru, prevederile art.15 lit.j din Legea 146/1997 nefiind aplicabile; de asemenea, a invocat excepția inadmisibilității motivat de faptul că au fost nesocotite prevederile art.720 indice 1 Cod procedură civilă, reclamantul neurmând prealabil promovării acțiunii, procedura concilierii.
În ipoteza în care nu va fi precizată acțiunea, conform aspectelor învederate, a solicitat respingerea cererii.
În ședința publică din 12 septembrie 2012 au fost respinse excepțiile netimbrării și inadmisibilității invocate de pârâtă, pentru motivele consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.
Prin cererea depusă de reclamant prin apărător la 11.01.2013 a arătat că prin primul petit solicită să se constate nulitatea celor două clauze înscrise în art. 3 lit.d si art.5.1. lit.a, petitul nefiind evaluabil în bani; în ce privește dobânda a arătat că nu solicită restituirea acesteia, ci doar să se constate nulitatea clauzei privind posibilitatea băncii de a o revizui.
Deliberând, instanța a constatat în fapt și în drept cele ce urmează:
La 08.08.2008 s-a încheiat Convenția de credit nr., între reclamant în calitate de împrumutat, BVD și BM în calitate de garanți și bancă, ce a avut ca obiect acordarea cu titlu de împrumut a sumei de 47.000 CHF pentru o perioada de 300 luni de la încheierea convenției. Prin art. 3 lit. a s-a stabilit o dobândă de 3,99% p.a. iar prin art. 3 lit.d s-a prevăzut dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rata a dobânzii, iar rata astfel modificată se va aplica de la data comunicării. Reclamantul a pretins că această clauză este abuzivă în temeiul art. 4 din Legea 193/2000 întrucât se creează un dezechilibru contractual, banca având dreptul de a revizui rata dobânzii, fără ca noul nivel să fie negociat cu clientul; în plus, reclamantul a apreciat caracterul abuziv prin prisma lipsei unui motiv suficient de clar și previzibil care să justifice această revizuire.
Analizând clauza cuprinsă în art. 3 lit.d în convenție instanța a reținut că nu are caracter abuziv, întrucât în condițiile generale din convenția de credit, în art. 1 - Secțiunea definiții și Secțiunea 10. pct.10.1 s-au definit schimbările semnificative, ca fiind orice variație cu o cotă procentuală de 0,20% p.a. sau mai mare a valorii indicilor de referință ai pieței monetare, față de valoarea acestora la data de referință, modificări ale costurilor de refinanțare ale băncii, orice modificări legislative care ar impune costuri noi, suplimentare ori majorate; prin art. 10.2 s-a prevăzut ca în oricare din cazurile menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris împrumutatul, vor fi plătite sumele suplimentare; prin această clauză banca și-a rezervat într-adevăr dreptul de a revizui în mod unilateral rata dobânzii și nu rezultă că această clauză a fost negociată, sarcina probei în acest revenind băncii, în raport de dispozițiile art. 4 al 3 din Legea 193/2000; însă, prin art.1 din lista cuprinsă în anexa 1 la Legea 192/2000 se prevede posibilitatea furnizorului de servicii financiare de a-și "rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă exista o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.";; prin urmare, legea nu interzice în principiu astfel de clauze, iar condițiile înscrise în norma menționată sunt îndeplinite în speța, întrucât în convenția de credit s-au prevăzut motivele semnificative în care ar interveni, cât și obligația băncii de a notifica în scris împrumutatul. În ce privește caracterul clar al motivelor semnificative, acesta se desprinde din prevederile contractuale menționate, și, în plus, în ipoteza în care, procedând la o revizuire a ratei dobânzii, cu nesocotirea clauzei contractuale înscrise în art. 3 lit.d, reclamantul are posibilitatea de a sesiza instanța pentru nerespectarea acesteia, dacă apreciază că nu a intervenit un motiv semnificativ în sensul convenției.
În ce privește comisionul de risc instanța a reținut că prin art. 5.1. lit.a din condițiile speciale s-a stabilit un comision de risc în procent de 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit; prin art. 3.5. din condițiile generale s-a prevăzut ca, pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toata perioada creditului; acest comision nu se constituie ca o garanție a plății creditului și cu privire la suma stabilită cu acest titlu nu s-a prevăzut ca, la finalul contractului de credit, să fie restituită; din cuprinsul clauzei nu rezultă care este riscul care s-ar fi asigurat prin perceperea comisionului de 0,22% pentru a se putea aprecia asupra cazului când este datorat și, având în vedere ca este plătibil lunar, necondiționat de producerea unui risc, poate fi echivalat sub aspectul efectelor, cu un preț al contractului; pentru punerea la dispoziție a creditului - ca fiind temeiul perceperii acestui comision, conform clauzei din art. 3.4 din condițiile generale - banca, necontestat își asumă un risc, prin aceea ca își execută obligația uno ictu, în timp ce împrumutatul își îndeplinește obligația în perioada convenită, de 300 luni, însă pentru acest risc, banca și-a constituit garanții, prin perceperea unei dobânzi penalizatoare, prin constituirea unei garanții reale și prin valorificarea drepturilor decurgând din polița de asigurare încheiată de asigurat cu o societate de asigurări agreată de bancă- potrivit art. 7 din condițiile speciale.
Prin art. 36 din OUG 50/2010 s-au prevăzut comisioanele ce pot fi percepute în contractele de credit încheiate cu consumatorii și, în rândul acestora nu este înscris comisionul de risc; ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, banca a notificat reclamantul cu privire la modificarea conținutului contractului, în vederea respectării prevederilor OUG 50/2010, în legătură cu comisionul de risc, propunerea băncii fiind în sensul de a fi menținut și redenumit comision de administrare credit. Reclamantul nu a fost de acord cu propunerea băncii și a apreciat că prin aceasta banca urmărește introducerea unui nou comision, cu nesocotirea dispozițiilor art. 35 din OUG 50/2010. Într-adevăr potrivit art. 36 din OUG 50/2010 banca poate percepe un comision de administrare însă pentru "monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului";- temei care este diferit de cel menționat în art. 5.1.lit a din convenție, astfel că în discuție nu este doar o schimbare a denumirii comisionului.
În consecință, s-a reținut de instanță că, prin comisionul de risc se creează un dezechilibru contractual, acest comision având caracter abuziv. Întrucât clauza ce cuprinde comisionul de risc a fost stabilită cu încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, este lovită de nulitate, iar efectul nulității constă în restituirea prestațiilor executate în baza clauzei constatate nule.
Pentru aceste motive a fost constatată nulitatea clauzei contractuale cuprinsă în art. 5.1.a din convenția de credit ce cuprinde comisionul de risc și, pe cale de consecință, s-a dispus restituirea către reclamant a sumei plătite cu acest titlu, în cuantum de 3631,39 CHF în perioada februarie 2009- februarie 2012, cu privire la care pârâta nu a contestat că a încasat-o.
Pentru această sumă reclamantul a solicitat plata dobânzii legale, de la data efectuării fiecărei plăți. Privitor la acest petit, instanța a reținut că, în temeiul art. 1088 Cod civil, aplicabil în cauză în raport de data încheierii convenției de credit și de prevederile tranzitorii înscrise în art. 102 din Legea 71/2011 - reclamantul este îndreptățit la dobândă legală doar de la data cererii de chemare în judecată.
Prin concluziile scrise, pârâta a invocat excepții și apărări noi în legătură cu acțiunea reclamantului, însă având în vedere data depunerii acestora, respectiv după terminarea cercetării judecătorești, instanța nu s-a pronunțat asupra acestora.
Făcând aplicarea art. 274 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată către reclamant în sumă de 500 lei, reprezentând onorariu avocat. În acest sens instanța a reținut că reclamantul a efectuat cheltuieli cu procesul în sumă de 1.000 lei - reprezentând onorariu avocat și acțiunea acestuia a fi admisă în parte, în sensul celor arătate.
Împotriva sentinței a formulat recurs pârâta care a arătat că prezenta cauză ar fi trebuit să fie soluționată în conformitate cu dispozițiile dreptului comun, deci cu cele reglementate de Codul civil și codul de procedură civilă și nu în conformitate cu dispozițiile legii speciale, respectiv Legea 193/2000.
În conformitate cu regula specialul derogă de la general ar rezulta că cele două temeiuri de drept se exclud unul pe celălalt, astfel încât cădea în sarcina instanței de fond să stabilească în baza cărui temei de drept ar fi trebuit soluționată cauza.
Se arată că reclamantul a ales calea dreptului comun, iar în conformitate cu principiul electa una via, nu sunt aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr.193/2000.
Pe de o parte, în conformitate cu dispozițiile art.8-12 și art 13,consumatorul se poate adresa cu o plângere ANPC, care are obligația de a controla agentul economic, iar în împrejurarea în care decide că ar exista anumite clauze ce ar putea avea un caracter abuziv, învestește instanța de judecată să se pronunțe asupra acestora. În cadrul acestei prime situații, consumatorul poate interveni în proces prin formularea unei cereri de intervenție, deci dreptul consumatorului, accesul sau la justiție nu este încălcat.
Pe de altă parte însă, în art.141 din Legea nr 193/2000, același legiuitor a stabilit și posibilitatea consumatorului de a se adresa direct instanței de judecată, fără deci ca în prealabil să mai sesizeze ANPC.
În acest din urmă caz, în mod expres și imperativ, legiuitorul a menționat că soluționarea cauzei nu se va mai putea realiza în temeiul dispozițiilor speciale, ci ale dreptului comun, respectiv Codul civil și Codul de procedură civilă.
Sintagma "dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil, reprezintă o regulă imperativă reglementată de către legiuitor.
Pe lângă dispozițiile art.14 din Legea 193/2000, acțiunea se va soluționa în baza dispozițiilor dreptului comun, Curtea Constituțională statuând acest aspect în considerentele Deciziei nr. 1535/17.11.2009.
În consecință, pentru ca instanța de judecată să fi putut constata nulitatea clauzei regăsită în art. 5 lit.a, art.3 lit.d și art. 8 și art. 10 din convențiile de credit ar fi trebuit să constate elemente reglementate de codul civil (lipsă consimțământ- dacă se apreciază că suntem în fața unei răspunderi civile contractuale) sau faptă ilicită, cauză ilicită-dacă răspunderea este delictuală.
Se arată că în cauză, nu au fost administrate probe în acest sens, astfel încât instanța nu ar fi putut admite cererea de chemare în judecată din prisma acestor considerente.
Cu privire la incidența dispozițiilor Legii nr.193/2000, recurenta apreciază că hotărârea instanței de fond este nelegală, din prisma interpretării si aplicării eronate a acestor dispoziții.
În opinia recurentei, instanța ar fi trebuit să soluționeze această cauză, în aceleași condiții respectiv în conformitate cu dispozițiile reglementate de art. 13 din Legea nr. 193/2000.
Concluzia situațiilor identice ale actelor de sesizare, sau mai exact al scopului final urmărit, denota chiar din conținutului Deciziei nr. 1535/2009, pronunțată de Curtea Constituțională, diferind doar procedura de soluționare în funcție de calea aleasă.
Astfel, instanța de judecată analizează aceeași clauză contractuală, același caracter abuziv, nefiind diferite nici probele în baza cărora își justifică acțiunea și nici temeiul de drept.
În plus, se subliniază faptul că în temeiul dispozițiilor art. 132 din Legea 193/2000- în vigoare la data când reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată, instanța de judecata ar fi putut doar a modifica anumite clauze contractuale, împrejurare în care contractul continuă în această formă, sau elimina/anula clauzele, însă în această împrejurare era necesară anularea întregului contract.
Din prisma acestor dispoziții exprese, reglementate de către legiuitor în ceea ce privește competența limitată a instanței de judecată, denotă nelegalitatea hotărârii, întrucât se apreciază că instanța ar fi trebuit să respingă ca fiind inadmisibilă cererea de chemare în judecată, având în vedere obiectul acțiunii astfel cum acesta a fost stabilit de către reclamant.
Distincția făcută de legiuitor între modificare și anulare este clară, strict determinată, neputându-se face confuzie între acești doi termeni și efectele juridice pe care le-ar crea.
Ca atare, dacă instanța de judecată ar fi apreciat că în prezenta cauză, art. 5 lit.a din convenția de credit ar fi avut un caracter abuziv, dar că în continuare ar trebui ca efectele juridice ale convenției de credit să se producă, ar fi trebuit să indice o soluție privind modificarea clauzelor.
Anulând clauzele contractuale, implicit acestea nu mai există, ceea ce echivalează cu o anulare parțială a contractului, aspect care însă nu este reglementat de legiuitor.
Pe fond, recurenta a arătat că reclamantul a avut posibilitatea la data semnării convenției de credit de a lua cunoștință de termenii contractuali - comunicându-i-se acestuia PLANUL DE RAMBURSARE.
În cadrul acestui înscris, există o rubrică expresă ce menționează valoarea lunară a comisionului de risc ce ar trebui achitat, cât și valoarea sa totală, calculată pentru întreaga perioada de creditare.
Comisionul de risc a fost cunoscut de părți în momentul încheierii fiecărei convenții. A fost prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual în fiecare convenție de credit, cât și suma totală (planul de rambursare ) pentru fiecare.
Pentru a încadra de asemenea aceasta clauze în conținutul literei b din Anexă și deci pentru a reține caracterul abuziv al clauzelor, reclamantul ar fi trebuit « să fi fost obligat », ori din probatoriul administrat nu rezultă acest aspect.
Clauza comisionului de risc a fost introdusă pentru a preîntâmpina imposibilitatea reclamantului de a rambursa suma împrumutată.
Dovada în acest sens este valoarea invers proporțională cu perioada de creditare, fiind logic ca spre sfârșitul perioadei de creditare, nu mai exista același grad de risc de la începutul contractării, deci implicit valoarea comisionului este mai mică.
În cazul în care reclamantul nu și-ar mai putea achita ratele de credit, contractul ar deveni scadent și de la această dată, în conformitate cu art. 4 lit. b din Condițiile Speciale se adaugă dobânda penalizatoare, astfel încât se majorează costul contractului ca o sancțiune a faptului neîndeplinirii obligației de către client.
Toate aceste penalități de întârziere sunt suplimentare costului stabilit de părți în contract și deci nu pot fi acoperite de asigurări ( acoperă strict suma împrumutată).
În continuare, se subliniază faptul că acest comision de risc plătit de către reclamant va compensa eventualele neîndepliniri ale obligației contractuale.
Scopul unei instituții bancare nu este acela de a executa bunurile clienților, ci din contră de a-și recupera la finalul contractului suma împrumutată și profitul său reprezentat de costul contractului ( DAE).
Redactarea contractelor de credit ale BĂNCII a avut la bază Directivele Comunității Europene, respectiv Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE.Din conținutul acestor două acte rezultă cerințele ce trebuie a fi regăsite în conținutul clauzelor unui contract de credit.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile regăsite în Capitolul V -denumit « INFORMAȚII ȘI DREPTURI PRIVIND CONTRACTELE DE CREDIT »din Directiva 2008/48/CE, respectiv dispozițiile art.10 lit g prevăd obligativitatea menționării dobânzii anuale efective precum și a valorii totale plătibile de către consumator, calculate la momentul încheierii contractului.
În speță, se contestă de către reclamant comisionul de risc, deși în conformitate cu dispozițiile directivei sus-menționate, valoarea totala de plată ce ar fi revenit clienților era regăsita în PLANUL DE RAMBURSARE, în cadrul acesteia fiind inclus alături de dobândă și comisionul de risc.
Planul de rambursare emis pentru fiecare contract în parte, cuprinde întocmai dispozițiile regăsite la art. 10 lit i și k din Directivă :
Art. 10 I « Tabelul de amortizare indică ratele scadente, precum și perioadele și condițiile privind plata acestor sume; tabelul conține o detaliere a fiecărei rambursări care să indice amortizarea de capital, dobânda calculată pe baza ratei dobânzii aferente creditului și, dacă este cazul, costurile suplimentare; în cazul în care rata dobânzii nu este fixă sau costurile suplimentare pot fi modificate în baza contractului de credit, tabelul de amortizare indică în mod clar și concis că datele cuprinse în tabel vor rămâne valabile numai până la schimbarea următoare a ratei dobânzii aferente creditului sau a costurilor suplimentare în conformitate cu contractul de credit ».
Art. 10 k « unde este cazul, costurile de administrare ale unuia sau mai multor conturi care înregistrează atât operațiunile de plată, cât și tragerile din credit, cu excepția cazului în care deschiderea unui cont este opțională, costurile pentru utilizarea unui mijloc de plată atât pentru operațiuni de plată, cât și pentru trageri ».
Includerea în prețul contractului atât a comisionului de risc, cât și a dobânzii este în conformitate cu dispozițiile art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE :
Art.3 lit.g « costul total al creditului pentru consumatori" înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de service ».
Art. 3 lit.i « dobânda anuală efectivă" înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului-inclusiv costurile menționate la articolul 19 alineatul (2), dacă este cazul ».
Prin urmare, în opinia recurentei nu poate fi deci admisă opinia intimatului și implicit a instanței de fond, privind nelegalitatea perceperii comisionului de risc, din pricina faptului că acesta nu ar fi fost cunoscut, dar și pentru că reprezintă un cost prea mare pe care îl suportă clientul.
Tocmai datorită faptului că reprezintă un cost, deci un preț al contractului, se susține că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000 care transpun dispozițiile art.4 alin.2 ale Directivei 93/13/CEE, instanța de judecată nu poate constata caracterul abuziv al clauzelor, dispozițiile legale anterior menționate interzicând în mod expres acest aspect.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului - astfel cum a statuat cu putere de lucru judecat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr.4685/27.11.2012, precum și practica judiciară.
Faptul că timp de aproximativ 5 ani, intimatul-reclamant a înțeles să își execute în totalitate contractul, achitând lună de lună comisionul de risc a creat o situație de legalitate în percepția băncii.
Dezinteresul reclamantului cel puțin de a notifica în perioada de 5 ani de la data semnării convențiilor caracterul abuziv al clauzelor, denotă în opinia recurentei lipsa vreunei vătămări în această perioadă.
Bazându-se pe această situație de legalitate, în toată această perioadă, banca a plătit impozit la stat pe acele venituri, a dat salarii, a dat dividende etc.
Dacă se reconsideră valabilitatea clauzelor de la momentul încheierii lor, ar trebui ca banca să ceară impozitul pe profit înapoi, să ceară salariile înapoi sau chiar dividendele înapoi, pentru că toate acestea se bazau pe rezultate financiare care astăzi sunt afectate de o măsura retroactivă abuzivă.
În continuare s-a arătat că banca era obligată să facă provizioane pentru litigii în conformitate cu standardele internaționale de raportare financiară, aplicabile instituțiilor de credit- Banca Națională a Românie-Reglementare clin 16/12/2010 Publicată în Monitorul Oficial. Partea 1 nr.890bis din 30/12/2010, art.146 alineat 2 lit.c.
Provizioanele sunt grupate în contabilitate pe categorii și se constituie pentru:
a)angajamente de creditare, garanții financiare și alte angajamente date;
b)beneficiile angajaților;
c)litigii;
d)restructurare;
e)dezafectarea imobilizărilor corporale și alte acțiuni similare legate de
acestea;
f)alte provizioane.
Un provizion reprezintă, în general, o sumă recunoscută în contabilitate pentru cheltuieli viitoare care vor fi angajate în mod sigur sau probabil, dar pentru care există o incertitudine privind suma care va fi plătită și/sau momentul plății. Cheltuielile viitoare trebuie să rezulte din tranzacții și evenimente anterioare.
În consecință, se învederează că dacă banca anticipa de la momentul semnării, ca anumite clauze ar fi putut fi interpretate ca fiind abuzive, ar fi trebuit sa facă provizioane și astfel să nu plătească impozite, dividende etc.
Recurenta subliniază faptul că nu numai că nu a avut posibilitatea anticipării acestor aspecte, ci dimpotrivă, prin faptul că intimatul-reclamant a înțeles până în anul 2012 să plătească comisionul de risc, au creat o situație total opusa celei anterior menționate. Rezultă deci că în situația în care s-ar constata caracterul abuziv al clauzei, și deci anularea sa, cu consecința obligării băncii la returnarea comisionului de risc, această situație ar putea fi dispusă, cel mult de la data notificării băncii, deci de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât în conformitate cu normele BNR de la acea dată, SC VOLKSBANK ROMÂNIA SA ar fi avut obligația constituirii de provizioane.
În final, sunt exemplificate decizii pronunțate de Curtea Supremă a Marii Britanii și a Germaniei, precum și decizii pronunțate de instanțele din România.
Analizând actele dosarului raportate la criticile din dosar ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, instanța de recurs a constatat următoarele:
Acțiunea este formulată conform dispozițiilor art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, raportat la dispozițiile art.966 și art.948 alin.4) Cod civil referitoare la cauza ilicită.
Conform prevederilor art.14 "Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.";
Reclamanții au solicitat să se constate nulitatea clauzelor privind comisionul de risc, cuprinse în art.3 lit.d) și art.5.1 lit.a) din Convenția de credit 0158940/08.08.2008, întrucât sunt abuzive.
Cu privire la sancțiunea ce se aplică acestor clauze abuzive din perspectiva dispozițiilor Legii nr.193/2000, instanța constată că, în afara de dispozițiilor exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000, mai poate fi reținut faptul că stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază cu lipsa elementelor bunei-credințe, care poate fi calificată drept cauză ilicită, sancționată cu nulitatea absolută.
Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive stabilește cadrul general cu privire la drepturile consumatorilor împotriva riscurilor de a achiziționa un produs sau serviciu care să le afecteze drepturile și interesele legitime, asigurând astfel ocrotirea interesul general al tuturor consumatorilor, adică un interes public.
Intervenirea nulității conduce la restabilirea situației anterioare, susținerile recurentei referitoare la inadmisibilitatea formulării unei asemenea cereri pe calea dreptului comun neputând fi primite.
În susținerea acestei concluzii vin și dispozițiile art.7 din Legea nr.193/2000, în care se prevede posibilitatea consumatorului de a obține în fața instanței daune-interese, daune ce reprezintă tocmai prejudiciul suferit de parte ca urmare a executării contractului, în condițiile existenței clauzei abuzive.
Prin urmare, reclamantul a înțeles să invoce nulitatea absolută a unei clauze contractuale pentru cauză ilicită, solicitând restituirea comisionului încasat abuziv, conform principiului restitutio in integrum.
Astfel, prin desființarea contractului dispare temeiul juridic al executării prestațiilor, ceea ce înseamnă că temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea contractului de credit nu mai poate fi contractul încheiat de părți, ci îmbogățirea fără justă cauză.
În consecință, criticile referitoare la încălcarea principiului electa una via non datur recursus al alteram(Aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia) apar ca nefondate, întrucât nu ne aflăm în situația premisă a aplicării acestui principiu(reclamantul nu a ales nici acțiunea delictuală, nici acțiunea contractuală).
Într-adevăr, în ceea ce privește Decizia nr.1535/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Curtea Constituțională a statuat că "Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi au dreptul de a opta între a se adresa direct organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă și a sesiza organele competente să controleze respectarea dispozițiilor legii, și anume reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și specialiștii autorizați ai altor organe ale administrației publice.(…)
Așa fiind, în ambele situații, fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiștii autorizați ai organelor administrației publice, instanța este unica autoritate care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive dintr-un contract. Curtea reține că, în prima ipoteză, răspunderea comerciantului are natură civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile Codului civil, în vreme ce, în cea de-a doua ipoteză, potrivit dispozițiilor art. 13 coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 193/2000, răspunderea are natură contravențională, fapta fiind sancționată cu amendă contravențională(…) "
Prin decizia sus-menționată, Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea dispozițiilor art.13 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000.
În consecință, dispozițiile legii își mențin prezumția de constituționalitate și, prin urmare, ele trebuie să fie aplicate de instanțele de judecată și de celelalte autorități publice, acesta fiind efectul juridic al caracterul general obligatoriu al deciziei menționate în criticile din recurs.
Într-adevăr, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art.147 alin.(4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, însă numai în măsura în care considerentele explică dispozitivul și se reflectă în acesta, făcând corp comun cu el, dobândind astfel putere de lucru judecat.
Cu privire la competența limitată a instanței de judecată fie de a modifica, fie de a anula în totalitate contractul de credit, instanța a constatat că potrivit dispozițiilor art.14 din lege "Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.";, dispoziții care nu limitează controlul judiciar asupra clauzelor contractuale abuzive, așa cum greșit se arată în criticile din recurs.
În legătură cu prevederile contractuale cuprinse în art.5.1 lit.a) Condiții Speciale privind comisionul de risc, instanța a reținut următoarele:
Conform art.4 alin.1) din Legea nr.193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Conform alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Prin urmare, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, clauza să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
Sub aspectul primei dintre condițiile enumerate, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului.
Simplul fapt că acea clauză ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condițiile generale ale convenției, ci în cele speciale, invocat de către recurentă, nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul.
Din acest punct de vedere, este esențial este ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale.
Instanța a reținut că recurenta nu a făcut însă dovada existenței concretizării unei asemenea posibilități. În același sens, trimiterea făcută în cuprinsul condițiilor generale la condițiile speciale, în ceea ce privește modul de calcul al comisionului de risc, mod de calcul aparent negociat de către părți, este pur formală, din faptul că acest mod de calcul este prevăzut în condițiile speciale nerezultând negocierea.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției recurentei exprimată în cuprinsul recursului rezultă faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul.
Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Potrivit art.3.5 din Condițiile generale din contract pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la valoarea creditului, care se plătește lunar, ca atare, rezultă explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstractă de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul, nedovedindu-se în niciun mod că acesta a putut influența aceste elemente ale contractului prin exprimarea poziției sale în această privință și luarea în considerare a acestei poziții.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre existența unei negocieri în sensul legii.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită.
Astfel, comisionul de risc a fost perceput de către bancă "pentru punerea la dispoziție a creditului";, așa cum arată art.3.5 din Condițiile generale, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Prin urmare, nu este vorba despre un comision de administrare credit, așa cum subliniază recurenta, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziție împrumutatului, comision de altfel reglementat separat prin art.3.6 din Condițiile generale, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției.
Din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii, o serie întreagă de alte obligații și de contraprestații, condițiile prevăzute în convenție, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului-art.7 lit.a) Condiții speciale, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare-art.7 lit.b) Condiții speciale.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului.
În aceste condiții, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă niciunul.
Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Cu privire la nesocotirea cerințelor bunei-credințe, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului.
Instanța constată că practic comisionul de risc nu reprezintă decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară.
În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de pret și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Sub acest aspect, recurenta a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că această clauză nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.6 din lege.
Instanța a apreciat că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, că banca, la încheierea contractului de credit, a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
O altă interpretare ar conduce la concluzia că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă.
În realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însuși scopul perceperii acestuia, rezultă că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Având în vedere cele arătate, susținerile recurentei cu privire la existența unui Plan de rambursare raportat la dispozițiile Directivelor CE-87/102/CE și respectiv 2008/48/CE nu pot fi primite, atâta timp cât acestea privesc modalitatea de amortizare a capitalului și costurile de administrare a conturilor bancare, aspecte ce nu au relevanță juridică în cauza de față.
De asemenea, raportarea caracterului abuziv la clauzei referitoare la comisionul de risc la reglementarea legală în materie de provizioane ce trebuie constituite pentru litigii în conformitate cu standardele internaționale nu poate fi primită.
În speță, litigiul de față nu poate constitui obiect al constituirii provizioanelor, întrucât ne aflăm în fața unei clauze contractuale abuzive, cheltuielile viitoare avute în vedere la momentul constituirii acestor provizioane trebuind să rezulte numai din tranzacții și evenimente viitoare cu o baza legală.
Față de cele arătate instanța de recurs a constatat întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei ce a impus reclamantului achitarea comisionului de risc.
Prin urmare, recursul formulat a fost calificat ca nefondat, astfel că, potrivit dispozițiilor art.312 alin.1Cod procedură civilă, acesta a fost respins.
| ← Faliment: Contestaţie formulată de către debitoare împotriva... | OBLIGAŢIE DE A FACE . Jurisprudență Cereri → |
|---|
