Codul de procedură fiscală. măsuri asigurătorii. condiţii
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 1466 din data de 08.11.2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 18.03.2016 reclamantul M.S.M., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și Administrația Județeană a Finanțelor Publice a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 7057/03/15 din data de 29.02.2016, ca nelegală și netemeinică.
Prin sentința nr. 368 din 16.06.2016 Tribunalul Botoșani a admis cererea formulată de reclamantul M.S.M., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și Administrația Județeană a Finanțelor Publice.
A anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 70.../03/15/29.02.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice.
În temeiul art. 453 Cod de procedură civilă a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 650 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice și Administrația Județeană a Finanțelor Publice.
În motivare au arătat că instanța de fond a reținut că în această speță debitoarea este persoana fizica, față de care s-a emis notificarea de atragere a răspunderii solidare si decizia de instituire a masurilor asigurătorii astfel că pericolul trebuie justificat de către organul fiscal în raport cu acest debitor si nu cu persoana juridică, care constituie o entitate juridică diferită, având o calitate distinctă de debitor pentru obligațiile fiscale stabilite în sarcina sa.
Recurentele apreciază că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 213 Cod procedura fiscală, din următoarele considerente:
Astfel, prima obligație a administratorului în contextul funcționării societății comerciale este însăși obligația de a asigura gestiunea activității curente a societății, adică obligația de a administra.
Tot în sarcina administratorului se regăsește, conform legii societăților comerciale, și obligația de a întocmi bilanțul societății și contul de profit și pierderi și de a asigura repartizarea beneficiilor și plata dividendelor în condițiile prevăzute de lege.
În conformitate cu dispozițiile art. 1915 cod civil administratorul răspunde personal fata de societate pentru prejudiciile aduse cu încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societății.
Art. 25 din Codul de procedura fiscala, instituie răspunderea solidară a administratorului cu debitoarea atunci când cu rea- credința a determinat nedeclararea si/sau neachitarea obligațiilor fiscale la scadență.
Organul fiscal a dispus emiterea unei decizii privind instituirea măsurilor asigurătorii bazat pe comportamentul fiscal al reclamantului.
În calitate de administrator împuternicit, acesta avea obligația gestionarii în totalitate a activității agentului economic, inclusiv efectuarea plaților către bugetul consolidat al statului împrejurare ce de altfel s-a petrecut și în fapt prin achitarea în totalitate a prejudiciului stabilit în dosarul penal înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani sub nr. 603/P/2013.
Așa cum rezultă din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, pentru recuperarea creanței bugetare organul fiscal a întocmit si comunicat un număr de 28 de somații începând cu anul 2010 și până în anul 2016, a întocmit si transmis popriri, a notificat debitorul să prezinte actele si documentele contabile pentru clarificarea situației fiscale, însă toate aceste demersuri au rămas fără efect.
Așadar, toate demersurile organului fiscal de a recupera obligațiile fiscale au fost sortite eșecului, atâta timp cat reprezentatul debitoarei a refuzat orice solicitare din partea acestuia de a clarifica situația fiscala a debitoarei.
Situația excepțională rezultă fără echivoc din faptul ca administratorul societății comerciale nu a dat curs invitației organului fiscal de a clarifica situația agentului economic și nu a efectuat plăți decât în vederea stingerii prejudiciului stabilit de organul cercetare penală.
Prin urmare, recurentele apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 213 Cod procedura fiscală privind dispunerea masurilor asigurătorii sub forma popririi asigurătorii pe veniturile din salarii si pe conturile de disponibilități si sub forma popririi asigurătorii.
Administrația Județeană a Finanțelor Publice a depus diligentele legale pentru încasarea debitelor, însă măsurile de executare silita nu au avut finalitatea prevăzută de lege, respectiv recuperarea obligațiilor fiscale, motiv pentru care administratorul debitoarei a fost notificat privind deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare învederează instanței, că de la data confirmării si până la data emiterii deciziei de instituire a masurilor asigurătorii, contestatorul nu a comunicat AJFP înscrisuri doveditoare sau un punct de vedere cu privire la acesta situație, motiv pentru care se identifica o legătura de cauzalitate intre fapta de a nu depune declarații fiscale (în fapt a nu declara obligațiile de plată) si neachitarea acestora la scadență.
Pe cale de consecință, recurentele arată că au fost parcurse toate etapele prevăzute de lege pentru recuperarea creanțelor bugetare .
Potrivit Codului de procedura fiscală, organul fiscal este îndreptățit, să aprecieze în limitele atribuțiilor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.
Potrivit art. 213 din Cod procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Așadar, natura masurilor asigurătorii, care de altfel nu reprezintă măsuri de executare silita ci doar mijloace care au drept scop asigurarea organului fiscal, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale contribuabilului, este asupra posibilității de realizare efectivă a executării silite atunci când va fi emis titlul executoriu.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii nr. 368/16.06.2016, pronunțata de Tribunalul Botoșani și în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată.
În drept au invocat disp. art. 488, pct.8 din Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Având în vedere că organul fiscal nu a emis în termen de 6 luni un titlu de creanță așa cum prevede art. 213 alin. 7 Cod procedură fiscală și nici nu a prelungit termenul de 6 luni pentru emiterea titlului de creanță printr-o decizie comunicată contribuabilului, avea obligația să emită o decizie de ridicare a măsurilor asiguratorii în termen de cel mult 2 zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, termenul împlinit, în cazul de față la data de 29.08.2016.
În această situație solicită a se constata că cererea de recurs formulată de D.G.R.F.P.- AJFP a rămas fără obiect.
Pe fondul cauzei a arătat că necesitatea dispunerii masurilor asigurătorii este justificată de îndeplinirea condițiilor pentru deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare înainte de emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare la plată.
Astfel, pornind de la acest aspect, pentru a se reține răspunderea solidară a administratorului și respectiv pentru a se justifica necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii împotriva reclamantului M.S.M., este necesară reținerea relei-credințe a acestuia în ce privește activitatea desfășurată.
În ceea ce privește reaua-credință, aceasta este o condiție "sine qua non" (indispensabilă, necesară) pentru atragerea răspunderii solidare, fără de care nu se poate stabili răspunderea în cauză și implicit instituirea măsurilor asigurătorii împotriva unei persoane pentru care nu a fost stabilită vinovăția.
Astfel, reaua-credință a administratorilor sau a altor persoane în determinarea nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale trebuie dovedita de către organul fiscal iar nu doar invocată și trebuie să existe la momentul la care obligațiile trebuiau/puteau fi declarate și plătite. Astfel, nu s-a demonstrat în ce constă reaua-credință, motivele invocate de organul fiscal în reținerea acesteia nefiind motive ce pot fi invocate cu privire la Instituirea măsurilor asigurătorii.
În acest caz, suntem în prezența unui comportament al debitorului care trebuie - probat, cu elemente concrete, de natură să permită concluzia necesității instituirii măsurilor asigurătorii. Aceste măsuri sunt, potrivit naturii lor, măsuri preventive, de conservare a patrimoniului debitorului, în scopul creșterii eficienței procesului de colectare a creanțelor fiscale. Prin urmare, simplele alegații referitoare la existența unul pericol ca debitorul să se sustragă de la executare, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul nu sunt suficiente.
În această situație, pericolul trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că numitul M.S.M. urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale acestuia. Or, în cazul de fața, organul fiscal, în motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu a avut în vedere aceste aspecte, ci doar aspecte legate de dezinteresul reclamantului, aspecte care nu pot să atragă instituirea măsurilor asigurătorii.
În ceea ce privește "situația excepțională" reținută în prezenta cauză de către organul fiscal, aceasta nu atrage, în mod vizibil, periclitarea și îngreunarea în mod considerabil a colectării.
În ceea ce privește gestionarea în totalitate a activității agentului economic, inclusiv efectuarea plăților către bugetul consolidat al statului, face precizarea că prin Decizia nr. 1 din data de 20.10.2011, depusă la dosarul cauzei, administratorul statutar al S.C. "X"; S.R.L a limitat aria de activitate a atribuțiilor stabilite prin procura generală autentificată sub nr. 1653/20.10.2011 emisă de B.N.P. I.C.C. doar la activitățile de ridicare a extraselor de cont de la bancă, depunerea declarațiilor și bilanțurilor la Administrația Finanțelor Publice (A.N.A.F.), depunerea documentelor necesare către ITM, depunerea documentației către Primărie în vederea avizării activității firmei.
În acest caz, nu sunt îndeplinite cerințele pentru instituirea măsurilor asigurătorii, întrucât nu există nici o împrejurare pe care să se întemeieze teza faptică a Administrației Județene a Finanțelor Publice în sensul că numitul M.S.M. s-a sustras de la o eventuală executare prin neplata datoriilor către bugetul consolidat al statului.
În decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, Administrația Județeană a Finanțelor Publice a citat steril dispozițiile art. 213 Cod Procedură Fiscală, fără a indica în concret împrejurări care să justifice temerea de sustragere. Astfel, apreciază reclamantul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost motivată, în sensul exigențelor dispozițiilor art. 213 Cod Procedură Fiscală.
Analizând sentința recurată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 213 Cod procedură fiscală măsurile asiguratorii se dispun sub forma "popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare";.
Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede emiterea oricărui titlu de creanță sau orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.
Legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse "în cazuri excepționale";, în continuare explicând ce înseamnă caracterul excepțional: "respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea";. Sintagma în cazuri excepționale, subliniază că măsura asiguratorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun, astfel încât, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale, nu sunt un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii.
Pericolul la care face referire art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor, prin acte de dispoziție apte să îi diminueze patrimoniul. În opțiunea legiuitorului pericolul este extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului altele decât operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal sau al atragerii răspunderii solidare.
Interpretarea contrară nu este permisă, deoarece dacă pericolul ar fi intrinsec și ar rezulta din operațiunile care conduc la emiterea titlului de creanță ar transforma măsurile asiguratorii în regulă, iar nu în excepție, așa cum de altfel impune dispoziția legală.
Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.
Prin urmare, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.
Curtea observă că actul administrativ contestat nu indică nici unul din elementele premisă care ar justifica luarea măsurii asiguratorii, respectiv cazul excepțional sau pericolul ca debitorul să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.
Această modalitate de instituire a măsurii asiguratorii aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, având în vedere că, deși a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al debitorului, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or în analiza respectării dreptului de proprietate de către autoritatea pârâtă, este important a se respecta principiul proporționalității dintre ingerință și motivele care justifică ingerința în dreptul de proprietate.
Contrar susținerilor recurentei și în acord cu opinia instanței de fond, Curtea constată că dispozițiile legale se referă la debitor și proprietatea acestuia astfel că îndeplinirea condițiilor de emitere a deciziei prin care se dispun măsuri asiguratorii se verifică în raport de persoana la care se referă, indiferent de calitatea acesteia.
Împrejurarea, că în termenul de șase luni, calculat de la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, autoritatea pârâtă nu a emis titlul de creanță, este irelevantă deoarece analiza legalității unui act administrativ se face prin raportare la starea de fapt și de drept existentă la data emiterii actului și nu la situații ulterioare cu consecințe juridice distinct reglementate în Codul de procedură fiscală.
Față de aceste considerente, Curtea de Apel Suceava - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a constatat că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile 213 Cod procedură fiscală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă și art. 20 din Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr.1466/08.11.2016 a respins recursul ca nefondat; în baza prevederilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, recurenta a fost obligată să plătească reclamantului-intimat cheltuieli de judecată.
| ← 7. cerere de intervenţie formulată în procedura... | Obligaţie contractată sub condiţie suspensivă pur potestativă → |
|---|
