Obligaţie contractată sub condiţie suspensivă pur potestativă
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 980 din data de 09.11.2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 25 septembrie 2015, sub nr. 6568/99/2015, reclamantul AA, în contradictoriu cu pârâta SNTFC CFR Călători SA București - Sucursala Regională de Transport Feroviar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei să îi plătească:
- drepturile bănești reprezentând ajutorul material pentru Ziua Ceferistului, aferente anului 2015, echivalente la nivelul salariului minim în plată;
- drepturile bănești reprezentând plata primei de Paște pe anul 2015;
- actualizarea acestor plăți cu rata inflației la data plății efective;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
În motivare a arătat că, potrivit cărții de muncă depuse la dosar, este salariat al CFR si a solicitat, prin cererea cu care a investit prezenta instanța, obligarea pârâtei la plata următoarelor drepturi:
- plata primei de Ziua Ceferistului pentru anul 2015
- plata primei de Paste pe anul 2015
În ceea ce privește plata drepturilor bănești reprezentând ajutorul material pentru Ziua Ceferistului, aferente anului 2015, cererea este întemeiată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 105 alin. 4 litera b din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate pentru anul 2015, pentru Ziua Ceferistului se va acorda salariaților o premiere stabilită de Consiliul Administrației cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul salariului minim în plată. Acest contract colectiv de muncă a fost încheiat pentru perioada 01.04.2015 până la 30.09.2015, fiind valabil și la momentul deschiderii acțiunii.
Prin același contract se prevede că "salariații vor mai beneficia de, .... cu ocazia sărbătorilor de Paști se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul salariului minim garantat în plată".
Deși dispozițiile contractuale sunt clare, nici până în prezent nu au fost acordate drepturile bănești mai sus menționate, deși sunt prevăzute în acordul (CCM) nr. 1/2259/01.04.2015 încheiat de pârâtă cu reprezentanții sindicatelor.
Or, potrivit art. 236 Codul muncii "(1) Contractul colectiv de munca este convenția încheiata in forma scrisa intre angajator sau organizație patronala, de o parte, si salariați, reprezentați prin sindicate ori in alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raportul de muncă. (...) (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea pârtilor".
Existenta dreptului rezultă din clauza contractuală în discuție, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia și nicidecum acordarea sau neacordarea lui. De altfel, cuantumul minim al acestui drept a fost negociat de părți prin clauza contractuală în discuție, așa încât în lipsa unei atare hotărâri se va acorda acest cuantum. În fine, fiind un drept care își are o deplină reglementare legală și contractuală, exercițiul lui nu poate fi îngrădit de dificultățile financiare ale societății, care și-a asumat prin negocierea și semnarea CCM această obligație ( corelativă dreptului la litigiu).
Limitarea acordării drepturilor prevăzute de Contractul colectiv de munca, în raport de bugetul aprobat, presupune încălcarea dispozițiilor legale care garantează respectarea convențiilor colective dintre părți și obligațiile salariale între angajați; totodată, în acest fel, s-ar accepta în mod nelegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativă, prin aprobarea de bugete de venituri și cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres în Contractul colectiv de muncă, contrar principiilor dreptului muncii.
Astfel, contractele colective de muncă încheiate de părți au forță obligatorie, așa încât, cererea generică referitoare la respectarea obligațiilor asumate prin acest contract este întemeiată, deoarece efectul obligativității respectării acestuia, rezultă chiar din dispozițiile legale, mai exact, art. 969 Cod civil, art. 243 cod civil si art. 30 din Legea nr. 130/1996.
Pârâta SNTFC CFR Călători SA București - Sucursala Regională de Transport Feroviar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
În motivare au arătat că, în fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită acordarea drepturilor bănești reprezentând premierea, pentru Ziua Ceferistului și ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Paște aferente anului 2015.
În mod cu totul evident, aceste drepturi revendicate de reclamant nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art. 155 din Codul muncii respectiv nu constituie salariul de bază, indemnizație, spor sau adaos.
Împrejurarea că aceste ajutoare materiale au fixate un cuantum egal cu un salariu de baza, nu determină schimbarea naturii juridice a acestora, referirea la salariu fiind făcută de părți doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material.
Astfel, drepturile revendicate de reclamant sunt definite în contractul colectiv de muncă ca fiind "ajutor material" (prima de Paște), așadar se face o distincție clară față de noțiunile de salariu de bază, indemnizație, etc.
Premierea de ziua "Ceferistului" nu reprezintă contraprestația unei munci depuse de salariat, ci o recompensă acordată în considerarea calității de "ceferist", în temeiul unei prevederi a contractului colectiv de muncă.
Prin urmare, drepturile revendicate de reclamant nu sunt drepturi de natura salarială, nu se acordă lunar, în raport de munca prestata, așa cum se acordă drepturile salariale.
Art. 105 din acordul nr. 1/2259/01.04.2015 arată că "prevederile mai jos menționate se aplică în funcție de aprobarea sumelor necesare cu această destinație prin bugetul de venituri și cheltuieli,,.
Aplicarea prevederilor art. 105 din Acordul nr. 1/2259/01.04.2015, se putea face sub condiția ca organul decizional al societății, respectiv Consiliul de Administrație, cu consultarea părților semnatare ale Acordului, să aprobe premierea pentru « Ziua Ceferistului».
În nici o ședință a Consiliului de Administrație ce a avut loc în perioada 01.04.2015 - 30.09.2015, reprezentanții în calitatea de apărători ai drepturilor membrilor de sindicat nu au solicitat acordarea premierii la nivelul salariului minim garantat în plată.
Au mai solicitat a se avea în vedere că societatea, conform prevederilor legale, trebuia să se încadreze în fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli, precum și a situației financiare precare traversată de aceasta, consiliul de administrație al societății, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor care participă la ședințele de consiliu de administrație, a aprobat acordarea acestei premieri numai în anul 2015.
Societatea fiind agent economic monitorizat în baza prev. OUG nr. 79/2001 și ale OUG nr. 79/2008 a avut obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut in bugetele de venituri și cheltuieli aprobate și a respectării prevederilor acestor acte normative conform cărora «indicele câștigului salarial mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii, calculat în unități fizice sau după caz, în unități valorice in condiții comparabile, în funcție de specificul activității».
Circumstanțele economice din ultimii ani au creat un dezechilibru de o asemenea gravitate încât situează unitatea într-o postura economică foarte dificilă. Au mai arătat că fondul de salarii al societății a fost și este limitat și din aceasta cauză au fost și sunt în imposibilitatea de a acorda pentru anul 2015 alte ajutoare decât cele acordate anterior, ajutoare care au fost efectiv plătite salariaților.
Pe acest aspect, obligația angajatorului de a achita drepturile pretinse de reclamant era și este condiționată de încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, fondul alocat drepturilor salariale fiind limitat.
În concluzie, fondul de salarii fiind deja depășit, societatea nu a avut alte fonduri alocate pentru acordarea primei de Ziua Ceferistului și a ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paște.
Este nevoie nu numai ca în contractul colectiv de muncă să se prevadă acordarea unor drepturi suplimentare, de natura celor aflate în litigiu în prezenta cauză, ci trebuie să existe și resurse financiare pentru alocarea efectivă a acestora, condiție care în cauza de față nu este îndeplinită.
În drept, au invocat dispozițiile art. 205 și urm. din Codul de procedură civilă.
La data de 26 ianuarie 2016 reclamantul a depus la dosar precizări prin care a arătat că a solicitat în contradictoriu cu pârâta și acordarea drepturilor bănești reprezentând prima de Ziua Feroviarului, prima de Paști și Prima de Crăciun aferentă anilor 2013-2014 precum și a Primei de Crăciun pentru anul 2015 conform articolului 109 alineatul 1 punctul 6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2011-2012, articolul 104 alineatul 1 punctul 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2012-2014 precum și a acordului pe 2015 prelungit ulterior
A mai cerut actualizarea acestor sume cu rata inflației la data plății efective (la 102 dosar Tribunalul Iași).
La data de 22 februarie 2016 pârâta a invocat excepția tardivității completării acțiunii conform art. 204 alineatul 1 din noul Cod de procedură civilă apreciind că reclamantul a formulat tardiv completările la acțiune atâta timp cât acestea puteau fi făcute numai până la primul termen de judecată. În ceea ce privește drepturile revendicate pentru 2013-2014 respectiv 2015 a menționat că primele nu pot fi considerate componente ale salariului. Ele nu sunt drepturi care se acordă lunar în raport de munca prestată ci acestea reprezintă o recompensă acordată în considerarea calității de ceferist. În consecință a apreciat că este dată excepția prescrierii dreptului la acțiune reglementată de articolul 283 alineatul 1 litera e din Codul muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni. Referitor la plata primei de Crăciun aferentă anului 2015 a adus la cunoștință că reclamantul a beneficiat de acest ajutor material în cuantum de 300 de lei, conform art. 104 indice 1 din acordul 17789 din 18 decembrie 2015. La dosarul cauzei au fost depuse în copie contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012, 2012-2014 și 2015.
Prin sentința civilă nr. 336 pronunțată la data de 24 februarie 2016 în dosarul nr. 6568/99/2015 s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Botoșani.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Botoșani sub nr. 6568/99/2015 la data de 14 martie 2016.
Prin sentința civilă nr. 478 din 6 mai 2016, Tribunalul Botoșani a respins excepția tardivității completării acțiunii și a excepției prescrierii dreptului material la acțiune.
A respins ca nefondată acțiunea în pretenții bănești formulată de reclamantul AA, în contradictoriu cu pârâta SNTFC CFR Călători SA București - Sucursala Regională de Transport Feroviar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a stabilit că potrivit art. 268 lit. c din Codul Muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Nu sunt aplicabile prevederile art. 268 lit. e din Codul Muncii deoarece premiile erau incluse de Codul fiscal în vigoare în anii 2013-2015 (art. 55 din Legea 571/2003) în categoria drepturilor salariale. Pentru premiul pentru Ziua Ceferistului aferent anului 2013, prima pentru Paști aferentă 2013 și prima pentru Crăciun, dreptul la acțiune s-a născut cel mai devreme la 23.04.2013. În raport cu data introducerii cererii 28.09.2015 rezultă că pentru toate drepturile solicitate nu s-a împlinit termenul de prescripție de trei ani.
În privința excepției tardivității completării acțiunii a observat Tribunalul Botoșani că potrivit articolului 204 din codul de procedură civilă orice modificare a cererii de chemare în judecată poate fi făcută până la primul termen. Conform actelor si lucrărilor din dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Iași rezultă că primul termen de judecată a fost acordat la data de 27 ianuarie 2016. Din înscrisurile aflate la filele 99-101 dosar rezultă că reclamantul a depus cererea de modificare a acțiunii la data de 26 ianuarie 2016. În consecință au fost respectate prevederile art. 204 din noul Cod de procedură civilă astfel că cererea de modificare a acțiunii a fost formulată în termenul legal.
Pe fondul cauzei a reținut instanța că în primii doi ani au fost în vigoare prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate SNTFC CFR Călători SA înregistrat sub numărul 109 din 20 martie 2012. Potrivit capitolului 11 dispoziții finale, art. 104 părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă au stabilit că în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații mai beneficiază de o primă stabilită de consiliul de administrație pentru ziua Ceferiștilor respectiv un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun. În primul alineat al articolului 104 din CCM s-a stabilit că prevederile menționate se aplică începând cu data de 27 martie 2014 în funcție de aprobarea sumelor necesare cu această destinație prin bugetul de venituri și cheltuieli și prin încheierea unui act adițional la contractul colectiv de muncă. Într-adevăr contractul colectiv de muncă este aplicabil si este obligatoriu pentru părțile semnatare care trebuie să respecte prevederile acestuia însă primele de Paști și Crăciun respectiv pentru ziua Ceferistului din intervalul 1 ianuarie 2013-31 decembrie 2014 puteau fi acordate dacă ar fi fost prevăzute sumele necesare cu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli și ar fi fost încheiat un act adițional la contractul colectiv de muncă. În acest sens voința părților a fost în mod clar exprimată în sensul că primele de Paști, Crăciun și ziua Ceferiștilor se pot acorda salariaților numai în măsura în care au fost aprobate sume cu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli. Cum pârâtă a adus la cunoștință că nu au fost prevăzute asemenea sume în bugetul de venituri și cheltuieli al companiei iar reclamanții nu au făcut dovada contrară a rezultat că este nefondată solicitarea reclamantului privind acordarea primelor pentru anii 2013-2014 .
La solicitarea reclamantului la dosarul cauzei a fost depus și contractul colectiv de muncă aplicabil în anii 2011-2012. Ca și pentru intervalul 2013-2014, în contractul pentru anii 2011-2012 în capitolul nr. 11 la alineatul 6 se prevedea că în afara ajutoarelor care au dreptul potrivit legii salariații vor beneficia de o primă de Paști, Crăciun și ziua Ceferiștilor. Erau stabilite anumite condiții referitoare la absența nemotivată de la serviciu, în legătură cu acordarea primelor două prime. Precum s-a observat în acordul colectiv anterior părțile au stabilit pur și simplu că se acordă acele drepturi de natură salarială fără a specifica că mai este necesară condiția suplimentară privind existența fondurilor necesare. În consecință, Tribunalul a observat că pentru anii 2013-2014 părțile au înțeles să stabilească în mod expres că aceste prime se acordă doar în măsura în care există fondurile necesare în bugetul de venituri și cheltuieli al companiei.
În ceea ce privește anul 2015 în acordul colectiv încheiat sub numărul 12259 din 01.04. 2015 la capitolul 11 articolul 105 părțile au stabilit că în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun la nivelul salariului minim garantat în plată și respectiv o primă pentru Ziua Ceferiștilor cu consultarea părților semnatare ale acordului cel puțin la nivelul salariului minim garantat în plată.
Așa cum a arătat pârâta în ceea ce privește prima de Crăciun a fost acordată deja reclamantului suma de 300 de lei stabilită de către consiliul de administrație. Din acest acord din anul 2015 rezultă că potrivit alineatul 1 al articolului 105 prevederile privind primele se aplică în funcție de aprobarea sumelor necesare cu această destinație prin bugetul de venituri și cheltuieli.
Cum s-a adus la cunoștință că nu au fost prevăzute sume în bugetul de venituri și cheltuieli cu excepția celei de 300 de lei acordată de angajator pentru Crăciun instanța a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele legale privind acordarea drepturilor solicitate de reclamant atâta timp cât nu a fost îndeplinită una dintre condițiile negociate de părți conform contractului colectiv încheiat pentru anul 2015.
În aceste condiții tribunalul a respins ca nefondată acțiunea în pretenții bănești formulată de reclamantul AA.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul AA.
Apelantul arată că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică.
Astfel, potrivit art. 272 Codul Muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărare până la prima zi de înfățișare.
Se poate constata prin interpretare că sensul art. 272 Codul muncii este acela de a răsturna sarcina probei în cadrul conflictelor de muncă, aceasta nemaicăzând în sarcina reclamantului, așa cum este în dreptul comun, ci în sarcina angajatorului, indiferent de calitatea procesuală a acestuia de reclamant sau pârât.
Neîndoielnic, legiuitorul a avut în vedere, prin această dispoziție de favoare dată în considerarea angajaților, poziția dominantă pe care angajatorul o are în cadrul raportului de muncă, ce îi permite să își constituie probe pentru fiecare din aspectele derulării raporturilor juridice cu angajații săi și care poziție poate constitui o piedică în calea obținerii de probe pertinente de către angajați.
Soluția instanței este absurdă și încalcă orice normă de drept în condițiile în care instanța fără a avea dovezi sau probe depuse de către pârâtă, acceptă simpla susținere a acesteia că nu ar fi fost prevăzute fonduri, dându-i valoare de prezumție infailibilă. Este pentru prima dată când o instanță acceptă ca probă simpla susținere a unei părți ca fiind certă și definitivă.
Apreciază că față de dispozițiile Codului Muncii, sarcina probei revenea în exclusivitate pârâtei. Mai mult, pârâta ar fi trebuit să dovedească două aspecte diferite :
- în primul rând, nu s-au făcut dovezi în sensul că ar fi existat o solicitare din partea angajatorului de a fi trecute în buget și plătite sumele de bani ce fac obiectul acțiunii;
- în al doilea rând că o asemenea solicitare ar fi fost respinsă sau nu ar fi fost aprobată.
Cum orice contract trebuie privit ca exprimând voința părților și în sensul de a produce efecte, apreciază că, abia în măsura în care ar fi făcut dovada demersurilor, a cererii de acordare a acestor prime și a refuzului de a fi trecute în bugetul de venituri, abia atunci se poate vorbi de o îndeplinire a condiției suspensive.
Chiar și pe linia dreptului comun cu privire la sarcina probei, în cauză este vorba despre o condiție suspensivă, iar spre deosebire de art. 1017 Cod civil 1864, în actuala reglementare, condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației, nu și însăși existența raportului obligațional.
Susținerea pârâtei că în lipsa fondurilor alocate în bugetul societății aceste drepturi salariale nu se cuvin reclamantului este lipsită de justificare întrucât contravine însuși principiului forței obligatorii a contractelor în sensul că, potrivit acestei opinii eronate, ar însemna că angajatorul, ca parte a contractului individual de muncă, ar putea să se exonereze de obligațiile asumate prin voința sa unilaterală.
O dispoziție legală aplicabilă este însă și cea cuprinsă în art. 161 din Codul Muncii potrivit cu care "salariile se plătesc înaintea oricăror obligații bănești a angajatorilor"; în timp ce art. 160 din Codul Muncii stabilește că "salariul cuprinde salariul de bază, îndemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri";.
Ca urmare, obligația stabilită în sarcina angajatorului în contractul colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea de a constitui fondul necesar în condițiile lipsei dovezilor contrare.
Dimpotrivă, în temeiul prevederilor contractuale și legale indicate anterior, pârâta avea obligația de a aloca în propriul buget sumele necesare executării obligațiilor asumate. Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă instrumentul prin care se asigură executarea obligațiilor asumate prin acte juridice - contractul colectiv de muncă - sau stabilite de lege, neputând fi folosit ca un instrument de negare a unor obligații corelative unor drepturi salariale asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, întrucât, în acest mod, drepturile salariaților ar fi întotdeauna incerte iar contractul colectiv de muncă și contractul individual de muncă ar fi în mod evident golite de conținut și forță juridică ceea ce contravine prevederilor legale enunțate deja.
În cauză, pârâta invocă norme privind execuția bugetară pornind de la premisa inexistenței unor alocări bugetare pentru executarea obligației asumate prin contractul colectiv de muncă, însă situația premisă invocată îi este imputabilă, întrucât trebuia să cuprindă în propriul buget sumele necesare și, astfel, nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligația asumată sau, cel puțin, ar fi trebuit să facă dovada minimelor diligențe în a obține aceste sume.
Faptul că bugetul său este aprobat de alte instituții este de asemenea lipsit de relevanță întrucât executarea asumată de pârâtă în calitate de persoană juridică, raportat la prevederile necondiționate din contractul individual de muncă, nu este condiționată de capacitatea acesteia de a obține fondurile necesare. În plus, obligațiile asumate de aceasta prin contractul colectiv de muncă trebuie respectate și de instituțiile care aprobă bugetul societății. În caz contrar, acordul de voință exprimat de pârâtă la încheierea contractului colectiv de muncă ar fi lipsit de orice valoare dacă, în realitate, s-ar considera că pentru a produce efecte este nevoie de aprobarea de către instituții ale statului, prin buget, a veniturilor necesare pentru executarea obligațiilor asumate, iar contractul individual de muncă ar rămâne lipsit de efecte juridice ceea ce contravine art. 40 al. 2 lit. c din Codul muncii.
Bugetul societății, indiferent în ce procedură este fundamentat și aprobat, trebuie să asigure în primul rând executarea obligațiilor de plată a drepturilor salariale datorate, astfel cum impune art. 161 din Codul Muncii, ceea ce constituie o obligație legală opozabilă inclusiv instituțiilor care aprobă bugetul angajatorului.
Ca urmare, nu se poate reține motivul neincluderii sumelor necesare în bugetul pârâtei, mai ales în condițiile lipsei dovezilor de diligență în a obține aceste sume și a refuzului expres de inserare în buget a acestor sume.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele celor două părți. Clauzele fiecărui contract colectiv de muncă au valoare normativă; ele alcătuiesc un "drept al muncii"; propriu al celor care îl încheie.
Potrivit legii, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte și salariați, de cealaltă parte potrivit art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 și art. 14 din Legea nr. 130/1996, în urma unei negocieri colective.
Această negociere presupune ample discuții și tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care angajatorul trebuia să aibă în vedere și să pună în discuție tocmai aceste dificultăți economico - financiare invocate în apărare. După încheiere aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (art. 236 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate.
Art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați. Acestea sunt dispozițiile ce reglementează sfera de executare și aplicare a contractului colectiv de muncă și nu dispozițiile generale invocate de pârâtă referitoare la disciplina financiar-bugetară. Normele specificate se aplică în cazurile ce intră sub incidența prevederilor sale, cum este cazul în speța de față, în baza principiului de drept specialia generalibus derogant. (decizia nr. 194/2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava la data de 24.03.2015 în dosarul nr. 4757/86/2014).
De altfel, și practica judiciară este unanimă în acest sens.
Solicită admiterea apelului și a acțiunii cu plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta intimată a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea a reținut următoarele:
În contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate "SNTFC CFR CĂLĂTORI"; SA, pentru perioada 2012 - 2014, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale sub nr. 109/20.03.2012, la art. 104 alin. 4 lit. a și b s-a stabilit că, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun, precum și de o premiere stabilită de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, pentru "Ziua ceferiștilor";, stabilită cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare (art. 69 dosar fond).
Aceste drepturi bănești nu se stabilește însă a fi acordate necondiționat, ci, așa cum se prevede în mod clar și neechivoc în art. 104, dispoziția se aplică începând cu 27 martie 2014, în funcție de aprobarea sumelor necesare cu această destinație prin bugetul de venituri și cheltuieli și prin încheierea unui act adițional la contractul colectiv de muncă (fila 69 dosar fond).
Acordul înregistrat sub nr. 1/2539/30.04.2014, încheiat pentru perioada 1 mai 2014 - 31 august 2014, așa cum dispune art. 2 alin.2, a reluat în art. 104 posibilitatea ca salariații să beneficieze de drepturile bănești mai sus indicate, însă cu reglementarea aceleiași condiționări și anume: în funcție de aprobarea sumelor necesare cu această destinație prin bugetul de venituri și cheltuieli.
În același sens au negociat părțile contractante și la încheierea Acordurilor nr. 1/5324/30.09.2014, valabil în perioada 1 octombrie 2014 - 31 martie 2015, în art. 104 alin.4 lit. a și b și nr. 1/2259/1.04.2015, valabil pentru perioada 1 aprilie 2015 - 30 septembrie 2015, în art. 105 alin.4 lit. a și b.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 272 din Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului.
Pârâta intimată a susținut în fața instanței de fond faptul că nu a avut în buget alocate sume pentru plata drepturilor bănești solicitate de partea reclamantă.
Reclamantul nu a formulat nici un fel de apărări în fața instanței de fond, în sensul că, de fapt, în bugetul de venituri și cheltuieli al angajatorului ar fi fost cuprinse sume cu această destinație, sume care nu ar fi fost plătite, ci, în notele pe care le-a adresat instanței de fond, depuse la filele 154 - 158 dosar fond, a explicat pe larg de ce inexistența unor alocații bugetare pentru executarea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă nu îi poate fi imputabilă părții salariate și nu exonerează angajatorul de obligația asumată, confirmând practic susținerile pârâtei în legătură cu faptul că în bugetul de venituri și cheltuieli nu au fost cuprinse sume cu această destinație.
Potrivit dispozițiilor art. 255 alin.2 Cod procedură civilă, dacă un anumit fapt este necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
Astfel, incontestabilitatea neincluderii în alocațiile bugetare a sumelor necesare pentru plata drepturilor bănești solicitate provine de la reclamant într-o manieră neechivocă, astfel încât, sub acest aspect, susținerile părților sunt pe deplin concordante.
Mergând mai departe la analiza prevederilor din contractul colectiv de muncă și din acordurile mai sus enunțate, trebuie să observăm, încă o dată, că acordarea drepturilor bănești solicitate în prezentul litigiu a fost condiționată de aprobarea sumelor respective cu această destinație, în bugetul de venituri și cheltuieli.
Prin urmare, vorbim de o obligație afectată de o condiție suspensivă, aspect invocat și de reclamant prin memoriul de apel.
Potrivit dispozițiilor art. 1400 din Codul civil, condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.
Includerea în bugetul de venituri și cheltuieli a sumelor necesare plății drepturilor solicitate de reclamant este o condiție a cărei realizare depinde practic exclusiv de voința angajatorului, în calitate de debitor al respectivelor drepturi bănești.
Vorbim practic de o condiție pur potestativă, în condițiile în care realizarea evenimentului depinde exclusiv de voința uneia dintre părți, parte care trebuie să facă toate demersurile pentru includerea și aprobarea sumelor necesare în buget.
În această situație devin incidente prevederile art. 1403 Cod civil, potrivit cu care obligația contractată sub o condiție suspensivă, ce depinde exclusiv de voința debitorului, nu produce nici un efect.
Prin urmare, nu putem vorbi în cauză de existența unei obligații pure și simple a angajatorului, de plată a unor drepturi bănești către salariat, pentru a deveni incidente prevederile art. 148 din Legea nr. 62/2011, legea dialogului social, în vigoare la data negocierii și încheierii contractului colectiv de muncă și a acordurilor mai sus enunțate, prevederi care reglementează asupra obligativității executării unui contract colectiv de muncă și asupra efectelor neîndeplinirii obligațiilor asumate prin contract, întrucât dispozițiile contractului colectiv de muncă și ale acordurilor, dispoziții ce prevăd plata drepturilor bănești solicitate, devin aplicabile și obligatorii pentru angajator, după includerea și aprobarea sumelor necesare în bugetul de venituri și cheltuieli.
Aceștia sunt termenii în care au negociat și contractat cele două părți ale raportului juridic de muncă, iar angajatorul nu s-a obligat să facă demersuri pentru includerea în buget a sumelor necesare plății, ci s-a obligat la plată, numai cu condiția aprobării acestor sume în buget.
Alte negocieri, care să limiteze efectele acestei condiționări sau să o înlăture, nu au existat între părți.
Această posibilitate exista, raportat la prevederile art. 149 și art. 150 alin.1 din Legea nr. 62/2011, potrivit cu care, clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori toate părțile îndreptățite să negocieze contractul colectiv de muncă convin acest lucru, iar modificările aduse contractului colectiv de muncă se consemnează într-un act adițional semnat de toate părțile care au încheiat contractul.
Mai mult, prin acordurile ulterioare, părțile au impus aceeași condiționare expresă pentru plata drepturilor și anume includerea sumelor necesare în bugetul de venituri și cheltuieli.
În speță, nu se poate pune problema că angajatorul, semnatar al contractului colectiv de muncă, își invocă propria culpă în neexecutarea obligației asumate, în condițiile în care vorbim de o obligație pe care chiar părțile, în urma negocierilor, au stabilit-o ca depinzând exclusiv de voința debitorului, fără a cenzura în vreun fel conduita acestuia prin convenția colectivă încheiată și nici prin acordurile ulterioare, în legătură cu care mai sus am dezvoltat.
Faptul că pârâta intimată a inclus în buget sume pentru plata altor drepturi stabilite prin convenția colectivă de muncă , nu impune stabilirea în buget și a sumelor pentru plata drepturilor bănești care fac obiectul prezentului litigiu, întrucât termenii în care s-a negociat sunt clari și exclud orice echivoc.
Prin urmare, ne întoarcem la dispozițiile art. 1403 Cod civil, pe care mai sus le-am enunțat, potrivit cu care, obligația asumată sub condiție pur potestativă din partea celui care se obligă nu produce nici un efect, deoarece o asemenea condiție echivalează practic cu lipsa intenției debitorului de a se obliga, prin prisma lipsei voinței de a se obliga.
În ceea ce privește motivele de apel indicate la pct.3 în memoriul cu care a fost investită instanța de control judiciar, Curtea a reținut următoarele:
În primul rând respectivele susțineri sunt preluate într-adevăr din cuprinsul considerentelor unei decizii a Curții de Apel Suceava, decizie prin care au fost analizate însă prevederile altor convenții colective, față de cele supuse controlului judecătoresc în prezentul litigiu, prevederi care nu cuprindeau vreo condiționare la plată de includerea sumelor în buget, cum este cazul în speța de față.
În al doilea rând, dispozițiile invocate, din Legea nr.130/1996 și din Codul muncii, nu mai erau în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă și a acordurilor care dispun asupra drepturilor bănești solicitate în prezentul litigiu, la datele respective fiind în vigoare dispozițiile Legii nr. 62/2011, legea dialogului social.
În al treilea rând trebuie să subliniem faptul că practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc. O interpretare contrară ar face ca actul de justiție să cadă în derizoriu, câtă vreme orice instanță de drept comun ar putea să înlăture dispozițiile unor convenții colective, supuse negocierii între partenerii sociali, prin reținerea a ceea ce s-a stabilit ca urmare a unei hotărâri pronunțate de altă instanță, într-un altă litigiu, care nu este opozabil reclamantului din prezentul litigiu.
Față de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a respins apelul ca nefondat.
| ← Codul de procedură fiscală. măsuri asigurătorii. condiţii | Partaj judiciar. regimul juridic aplicabil bunurilor... → |
|---|
