Condiţii pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Situaţia în care numai unul dintre moştenitorii persoanei condamnate politic a solicitat aceste despăgubiri.
| Comentarii |
|
Potrivit art. 5 alin. (1) Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri.
Secţia I civilă, Decizia nr. 7785 din 3 iulie 2012
La data de 4 februarie 2010, reclamantul O.D. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 euro în echivalent în lei la cursul valutar BNR din ziua plății, din care 50.000 euro reprezintă daune materiale pentru bunuri confiscate - valoarea acestora în echivalent, iar 300.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul mortal suferit de reclamant și tatăl său, cauza de condamnarea acestuia pe nedrept.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin sentința nr. 563/18.12.1957, pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, în dosarul nr. 539/1957, tatăl său, O.O., agricultor de profesie, a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională.
Pedeapsa a fost aplicată pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art.209 pct. 2 lit. a) C.pen., iar conform art. 25 pct. 6 C.pen. s-a dispus confiscarea în întregime a averii personale a inculpatului.
Reclamantul a arătat că sentința a rămas definitivă prin respingerea recursul declarat de inculpat, prin decizia nr. 318/19578, a Tribunalului Militar de Regiune Militară București.
Condamnarea a fost una cu caracter politic, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din aceeași lege, a solicitat acordarea de despăgubiri, atât ca echivalent al valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, cât și pentru prejudiciul moral produs tatălui reclamantului prin efectele suportate datorii condamnării și confiscării averii.
în ceea ce privește bunurile confiscate și nerecuperate, a solicitat contravaloarea unei construcții casă de locuit din cărămidă cu 3 camere, edificată în anul 1928 cu o suprafață de 80 m.p., demolată ulterior confiscării; trei grajduri, unul de cărămidă acoperită cu tablă, celelalte două din paiante acoperită cu țiglă, un cazan de țuică și un butoi de 1500 litri din lemn, doi boi, un car și o căruță, estimând valoarea acestor bunuri la aproximativ 50.000 euro.
Referitor la acordarea de daune morale, reclamantul a arătat că, la momentul confiscării bunurilor, familia trăise din exploatarea terenurilor agricole.
Ca efect al măsurii confiscării averii, au fost luate de reprezentanții Statului toate bunurile, rămânând fără mijloace de subzistență.
Casa în care locuiau a intrat în proprietatea Statului, a devenit grădiniță și familia a continuat să locuiască într-o anexă a fostei case, fiind nevoiți să plătească chirie până în decembrie 1989.
Reclamantul a menționat că toată familia a avut de suferit din punct de vedere social și profesional, suferințele provocate prin imposibilitatea realizării socio-profesionale și prin limitarea accesului la anumite locuri de muncă fiind greu de estimat.
Astfel, în ceea ce îl privește pe reclamant, se afla în efectuarea stagiului militar la U.M. 04762 Constanța și i se propusese ca ulterior terminării armatei să urmeze Școala de Miliție de la Iași. Ca efect al arestării tatălui, dosarul nu a mai fost primit, reclamantul fiind astfel împiedicat să avanseze din punct de vedere profesional și social datorită dosarului politic al tatălui său.
Reclamantul a precizat că după condamnarea tatălui au fost permanent ostracizați și respinși de comunitate datorită situației precare în care ajunsese familia acestuia.
Pe parcursul detenției, tatăl reclamantului a fost încarcerat și dus la mai multe penitenciare din țară, cu regim de temniță grea, Gherla și Aiud, unde se făceau cele mai grele munci forțate; tatăl reclamantului s-a îmbolnăvit de ulcer, boala a avansat, iar în momentul eliberării din închisoare era bolnav de cancer la esofag; pe perioada detenției nu a avut drept la scrisori, la pachete sau la vizite din partea familiei, timp de 6 ani nu au mai știut nimic despre el, fiindu-i interzisă comunicarea de orice fel cu familia; a fost bătut și șicanat.
Reclamantul a solicitat daune pentru prejudiciul moral cauzat tatălui său prin condamnarea pe nedrept care își găsește justificare în consecințele negative fizice și psihice suferite, importanța valorilor morale lezate, de modul în care au fost percepute și suportate consecințele vătămării, de cum a fost afectată situația morală, familială, socială a tatălui său.
A mai arătat reclamantul că nu a beneficiat de alte măsuri reparatorii în raport de condamnarea tatălui său.
La data de 10 martie 2010, pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
în ceea ce privește acordarea de daune morale în cuantum de 300.000 euro, pârâtul a arătat că nu este dovedită, din actele aflate la dosarul cauzei neexistând acte din care să rezulte că atât autorul reclamantului cât și familia sa au fost grav prejudiciați moral ca urmare a măsurii nelegale.
Paguba trebuie să fie consecința condamnării pe nedrept sau a privării de libertate în mod nelegal considerate ca situații susceptibile de a fi generatoare de daune.
Referitor la daunele materiale, pârâtul a menționat că din certificatul eliberat de Arhivele Statului, a rezultat că reclamantul nu a făcut dovada că au fost preluate efectiv de stat, ca în cazul terenurilor, iar la dosarul cauzei nu au fost depuse acte de proprietate în ceea ce privește construcția pentru a face dovada că au aparținut autorului reclamantului.
în ceea ce privește suma solicitată de reclamant reprezentând contravaloarea construcțiilor, aceasta este nedovedită, nefăcând dovada anului construirii, materialele din care era construită, dependințe și utilități, iar referitor la bunurile mobile, reclamantul nu a făcut dovada că au aparținut autorului său și nici a faptului că au fost preluate ca efect al condamnării, la dosarul cauzei neexistând un proces-verbal de preluare.
La data de 12.05.2010, reclamantul a majorat cuantumul pretențiilor reprezentând daune morale la suma de 1.000.000 euro.
La data de 28 mai 2010, reclamantul a precizat acțiunea prin care a arătat că nu mai solicită despăgubiri pentru construcțiile confiscate de la tatăl său ca efect al hotărârii de condamnare.
La data de 1.07.2010, reclamantul a depus precizare la acțiune prin care a micșorat cuantumul daunelor materiale solicitate la suma de 17.374 lei RON.
Prin sentința civilă nr. 61/16.03.2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 1498/63/2010, s-a respins cererea de a se lua act de renunțarea la capetele de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru contravaloarea terenurilor confiscate și a casei.
S-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul O.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1951,5 lei, reprezentând despăgubiri civile.
S-au respins cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru contravaloarea terenurilor confiscate și a casei, ca neîntemeiate și cererea având ca obiect acordarea de daune morale, ca inadmisibilă.
A fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și a fost obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 165 lei, cu acest titlu.
Pentru a pronunța astfel, instanța a constatat următoarele:
în ce privește cererea de a se lua act de renunțarea la capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru construcțiile confiscate de la autor ca efect al hotărârii de condamnare, aceasta a fost depusă la data de 28.05.2010 și a fost semnată, prin apărător.
Potrivit art. 69 alin. (1) C.proc.civ. pentru efectuarea de acte de dispoziție asupra drepturilor procesuale este necesar ca reprezentantul părții să beneficieze de mandat special.
în speța dedusă judecății, cererea menționată prin care se renunța la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile confiscate a fost depusă de către apărătorul reclamantului, fără a fi însușită de aceasta și fără ca apărătorul să beneficieze de mandat special în acest sens.
în ce privește analiza acestui capăt de cerere în fond, instanța a constatat, următoarele:
în fapt, reclamantul este unul din cei 6 moștenitori ai autorului O.O., conform certificatului de moștenitor de la fila 59 dosar.
Autorul acestuia a fost condamnat potrivit înscrisurilor de la filele 34 - 40 dosar la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională și la confiscarea întregii averi.
Potrivit depozițiilor martorilor audiați în cauză, din patrimoniul autorului s-au preluat de către stat și următoarele construcții: casa cu 4 sau 5 camere și trei anexe gospodărești - grajduri.
S-a constatat, însă, atât față de susținerile reclamantului din înscrisul de la fila 58 dosar de fond, cât și din actele depuse la filele 47-52 și 62 dosar, că aceste imobile au fost restituite în natură de unitatea administrativă teritorială unuia din frații reclamantului, ulterior moștenitorii autorului încheind o tranzacție care a cuprins și aceste construcții restituite.
Ca atare, pentru casa și această anexă gospodărească nu se mai pot acorda despăgubiri, fiind deja restituite.
Pentru celelalte două anexe gospodărești menționate în acțiune, de asemenea, nu se pot acorda despăgubiri materiale, deoarece nu a fost posibilă stabilirea valorii acestora, la dosar neexistând elemente probatorii care să poată duce la stabilirea valorii acestor bunuri. Astfel, nu se cunoaște, cu privire la fiecare din cele două anexe, care era compartimentarea acestora, dimensiunile lor, data edificării lor, starea în care se aflau la momentul preluării.
în absența acestor elemente, nu se poate determina valoarea acestor bunuri.
Potrivit art. 1169 C.civ. cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
întrucât reclamantul nu a dovedit în cauză temeinicia pretențiilor sale având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale pentru cele două anexe, neputându-se stabili cuantumul prejudiciului suferit de acesta prin confiscarea celor două bunuri, și, ca atare, respectivul prejudiciu neavând caracter cert, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.
în ce privește terenurile deținute de autor, reclamantul a arătat că acestea au fost toate restituite prin intermediul legilor de reparație.
în ce privește cererea de acordare a despăgubirilor materiale pentru confiscarea bunurilor mobile deținute de autor, instanța a reținut că din depozițiile de martori aflate la filele 44 - 46 s-au confiscat de către stat la momentul condamnării autorului următoarele bunuri mobile: doi boi; o căruță; un cazan de țuică de 300 - 400 litri; un cal; un plug; o grapă.
Martorul C.F. a menționat în depoziție că s-ar fi confiscat „căruțele”, fără însă a da nici un fel de detalii suplimentare - câte căruțe, ce fel de căruțe, etc.
Reclamantul a solicitat a i se acorda despăgubiri pentru confiscarea următoarelor bunuri mobile: un cazan de țuică de 300 - 400 litri; un butoi de 1.500 litri; doi boi; un car; o căruță.
Din actele și lucrările cauzei, așa cum au fost expuse, a reieșit că, din bunurile mobile indicate a fi fost confiscate, doar următoarele bunuri au fost cu adevărat preluate de către stat ca urmare a condamnării autorului, și anume următoarele: un cazan de țuică de 300 - 400 l, doi boi și o căruță.
Din expertiza administrată în cauză și care a avut în vedere bunuri de o calitate medie, așa cum a reieșit din răspunsul expertului la obiecțiuni, a reieșit că valoarea totală a bunurilor evaluate este de 17.347 lei.
Valoarea totală a bunurilor pe care instanța a reținut că statul le-a confiscat de la autorul reclamantului cu ocazia arestării sale este de 12.927 lei.
Instanța a constatat că, potrivit certificatului de moștenitor cu nr. 118/1998 întocmit la BNP Elvira Diaconescu, de pe urma defunctului O.O. au rămas 6 moștenitori, reclamantului revenindu-i cota de 3/20 din masa succesorala rămasă de pe urma acestuia.
Reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri civile în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, exclusiv de pe urma defunctului O.O.
S-a reținut, de asemenea, din analiza prevederilor Legii nr. 221/2009, că acest act normativ nu prevede expres dreptul de acrescământ în favoarea moștenitorilor care formulează cerere de acordare a despăgubirilor, drept de acrescământ care să aibă ca obiect cota moștenitorilor care nu au formulat astfel de cereri de despăgubiri.
Dreptul de acrescământ prevăzut de art. 697 Cod civ., constând în beneficiul pe care îl conferă legea moștenitorilor sau legatarilor cu titlu universal de a culege partea din moștenire ce ar fi revenit moștenitorilor neacceptanți sau legatarilor neacceptanți, a fost prevăzut și de legile de reparație ca o excepție de la prevederile dreptului comun privind devoluțiunea succesorală legală.
în forma prevăzută de aceste legi, conform cu care eredele care a formulat cerere de retrocedare sau despăgubire pentru bunurile retrocedate primește întregul bun, incluzând și partea moștenitorilor acceptanți ai autorului care nu au formulat o astfel de cerere, dreptul de acrescământ trebuie să fie expres prevăzut de lege, în aplicația regulii de drept conform căreia prevederile legale derogatorii sunt de strictă interpretare. Potrivit dreptului comun, bunul succesoral - sau sumele de bani ce se cuvin după autor - revin tuturor moștenitorilor acceptanți ai autorilor în conformitate cu cota din moștenire deținuta.
Ca atare, dreptul de acrescământ nu este presupus ca fiind incident în toate legile de reparație, ci aplicarea sa este de strictă interpretare la prevederile legale care îl instituie.
Legile nr. 18/1991 și respectiv Legea nr. 10/2001 instituie dreptul de acrescământ în mod expres, prevăzând că dreptul de proprietate se restituie, la cerere, pentru întreg terenul/imobilul preluat de către stat, doar acelora dintre moștenitorii autorului care au formulat cerere / notificare de restituire.
Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de reglementare derogatorie, astfel că, în lipsa sa, se aplică dreptul comun în materie.
în acest context, în cauză s-au aplicat prevederile legale de drept comun, prevederi potrivit cu care moștenitorii culeg partea din moștenire ce le revine conform cotei din moștenire ce le revine - art.659 C.civ., art. 669 C.civ., reclamantului urmând a i se acorda doar despăgubiri civile în cuantumul ce corespunde cotei ce îi revenea din moștenirea autorului, și anume cota de 3/20 din masa succesorală a autorului, conform certificatului de moștenitor de la fila 59 dosar, aceste despăgubiri fiind în cuantum total de 1951,5 lei.
în ce privește cererea de acordare a despăgubirilor morale, întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) Legea nr. 221/2009, modificată, s-a constatat că, prin deciziile emise de Curtea Constituțională, cu nr. 1354/2010, cu nr. 1358/2010 și respectiv cu nr. 1360/2010, prevederile textului legal indicat mai sus sunt neconstituționale, Curtea Constituțională considerând în cuprinsul Deciziei sale nr. 1358/2010 că „acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.”
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.”
în aceste condiții, instanța a constatat că nu există temei legal valabil de acordare de despăgubiri reclamantului pentru daunele morale suferite ca urmare a persecuției la care a fost supus tatăl său, astfel că s-a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.
în ce privește cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța, având în vedere dezlegarea dată capetelor de cerere mai sus indicate, precum și prevederile art. 274 C.proc.civ. și art. 276 C.proc.civ., a admis în parte și această cerere și le-a acordat în măsura în care a fost admisă și acțiunea formulată, și anume în considerarea cotei de 3/20 din cheltuielile efectuate în cauză, cota corespunzătoare cotei avută în vedere la admiterea daunelor materiale.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul O.D. și pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului, reclamantul O.D. a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, invocând dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ., art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 49 și următoarele C.proc.civ., privind intervenția voluntară și art. 697 din Vechiul Cod Civil, privind dreptul de acrescământ.
A susținut că, în mod greșit, instanța de fond a admis în parte cererea, considerând că din moment ce îi revine numai cota de 3/20 din masa succesorală a defunctului O.O., potrivit certificatului de moștenitor nr. 118/1998 al BNP Elvira Diaconescu, atunci din echivalentul bunurilor confiscate nu poate să-i fie acordat decât o cotă de 3/20, în temeiul Legii nr. 221/2009, din cuantumul despăgubirilor materiale cuvenite.
Acest punct de vedere l-a considerat inoportun în condițiile speței, față de litera și spiritul Legii nr. 221/2009, în redactarea acordată art. 5 alin. (1), prin sintagma „soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea”, dar și față de termenul de decădere de 3 ani de la data intrării în vigoare a respectivei legi, impus în același alineat.
în condițiile în care legiuitorul a instituit dreptul respectiv în favoarea unor anumite categorii de persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, este evident că în condițiile date calitatea de succesibil este suficientă pentru a solicita dreptul la despăgubiri, iar solicitarea poate fi admisă pentru întreaga valoare a bunurilor confiscate.
în sprijinul celui de-al doilea argument a susținut că niciunul dintre ceilalți frați ai săi nu a făcut cerere de intervenție în acest proces, deși nimeni și nimic nu-i putea împiedica dacă doreau să beneficieze de o cotă din moștenirea defunctului O.O.
Intervenția era una voluntară și ar fi fost conformă cu principiul disponibilității acțiunii civile.
Astfel, din moment ce legiuitorul folosește la art. 5 sintagmele „orice persoană” și „pot solicita instanței”, și numai el a solicitat despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, atunci poate dobândi singur întreaga sumă, fără să fie cazul ca instanța de judecată să aducă în discuție dreptul de acrescământ.
Orice resocotire ulterioară între reclamant și frații săi este o problemă distinctă, care nu poate impieta asupra drepturilor sale legale de a obține despăgubiri materiale în temeiul Legii nr. 221/2009.
în ceea ce privește cererea privind cheltuielile de judecată, a arătat că în mod greșit au fost acordate în cotă de 3/20 din cheltuielile efectuate în cauză, considerând inaplicabile prevederile art. 276 C.proc.civ., deoarece nici plata avocatului și nici plata expertului nu se puteau face în cotă de 3/20 din valorile deja dovedite.
A solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacată, admiterea acțiunii pentru cuantumul de 17.374 lei, precum și acordarea integrală a cheltuielilor de judecată.
în motivarea recursului, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 1951,5 lei reprezentând despăgubiri civile, respectiv cota de 3/20 din masa succesorală a autorului reclamantului.
A învederat instanței de recurs împrejurarea că a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, deoarece expertul a supraevaluat bunurile mobile ce au făcut obiectul expertizei. Cu privire la valoarea stabilită, a apreciat că aceasta corespunde valorii reale a bunurilor în funcție de prețurile practicate pe piața liberă.
Nu au fost atașate raportului de expertiză nici un fel de înscrisuri din care să rezulte care sunt prețurile practicate pe piața liberă la aceste bunuri, cu atât mai mult cu cât aceasta a scăzut considerabil în actualul context social.
La evaluarea bunurilor mobile, prin expertiza efectuată expertul trebuia să aibă în vedere prețurile practicate în prezent în comerțul organizat și neorganizat pentru bunuri identice și similare din punct de vedere al calității și proprietăților, respectiv, gradul de uzură fizică în corelație cu vechimea și utilitatea bunurilor.
De asemenea, evaluatorul trebuia să determine gradul de deteriorare fizică, depreciere funcțională și depreciere economică care afectează elementele bunurilor mobile.
Instanța de fond în mod greșit a apreciat că declarațiile martorilor audiați în cauză sunt relevante în soluționarea cauzei, acestea însă nefiind de natură să convingă instanța cu privire la bunurile mobile a căror contravaloare se solicită.
Un alt motiv se referă la faptul că instanța de fond, în mod greșit, a dispus obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 165 lei.
în acest sens, a arătat că pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispozițiile art. 112 alin. (1) pct. 5, alin. (2), art. 116, art. 138 C.proc.civ.
A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în ceea ce privește obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor materiale și a cheltuielilor de judecată.
în drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 C.proc.civ. și art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
Curtea constată că recursul declarat de pârât este nefondat.
Prin sentința penală 57/1957 a Tribunalului Militar Craiova autorul reclamantului a fost condamnat în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C.pen., ce constituie o condamnare de drept în sensul art.1 alin. (2) Legea nr. 221/2009 și s-a dispus confiscarea în întregime a averii personale a inculpatului.
Așadar se observă că reclamantul este îndreptățit să primească în baza art. 5 alin. (1) lit. b) Legea nr. 221/2009, echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și care nu au fost restituite în temeiul altei legi speciale.
Stabilirea concretă a bunurilor avute de defunct și confiscate s-a realizat de către instanța de fond prin coroborarea declarațiilor testimoniale din care rezultă cu certitudine că au fost preluate ca urmare a condamnări politice a autorului: un cazan de țuică de 300-400 l, 2 boi și o căruță, criticile din recurs referitoare la interpretarea probatoriului pe aceste aspecte fiind nejustificate.
De asemenea nejustificate sunt și criticile vizând raportul de expertiză efectuat în cauză, din concluziile acestuia și din răspunsul la obiecțiuni rezultând că s-a făcut o evaluare a unor bunuri de calitate medie, în funcție de valoarea de piață.
De asemenea în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea art. 274 C.proc.civ., având în vedere că prin soluția pronunțată, pârâtul a căzut în pretenții.
în ceea ce privește recursul reclamantului, acesta este întemeiat.
Potrivit art. 5 alin. (1) Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri.
Rezultă că singura condiție cerută într-o astfel de cerere este aceea ca solicitantul să fie persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau în cazul decesului acestei persoane, să aibă calitatea de soț sau de descendent al acesteia până la gradul II inclusiv.
Cum în cauză nu s-a făcut dovada că ceilalți moștenitori ai autorului au formulat o astfel de cerere, în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantului nu i se cuvin a-i fi acordate despăgubirile solicitate în întregime, acesta îndeplinind singura condiție impusă de lege: aceea de a fi descendent al autorului.
în consecință Curtea a apreciat că recursul formulat se impune a fi admis, a modificat sentința în sensul acordării către reclamant a sumei de 12.927 lei reprezentând valoarea bunurilor care au fost reținute de instanța de fond ca fiind confiscate în baza hotărârii de condamnare politică.
întemeiate sunt și criticile privind cheltuielile de judecată avansate de reclamant care în conformitate cu dispozițiile art. 274 C.proc.civ. trebuie suportate în întregime de către partea căzută în pretenții, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.
| ← Contestaţia deciziei de recalculare a pensiei emise în baza... | Hotărâre casată. Efectele casării → |
|---|
