Condiţia repunerii în termenul de acceptare a succesiunii
| Comentarii |
|
Actele de acceptare expresă sau tacită a unei succesiuni săvârşite după împlinirea termenului prevăzut de art. 700 C.civ. sunt lipsite de orice eficienţă juridică în lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se confirme împrejurarea mai presus de voinţa succesibilului care a fost împiedicat să accepte succesiunea în termen.
Secţia I civilă, Decizia nr. 3224 din 8 octombrie 2013
Constată că, prin sentinţa civilă nr. 924/11.07.2012, Judecătoria Curtea de Argeş a admis excepţia tardivităţii invocată de reclamanţii-pârâţi P.C. şi G.N.E., constatând prescris dreptul de a formula cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii defunctei P.A., decedată la data de 4.10.2010, de către pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P.M.E.
A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P.M.E. şi s-a admis acţiunea. S-a constatat că reclamanţii-pârâţii P.C. şi G.N.E. sunt unicii moştenitori ai defunctei P.A., decedată la data de 4.10.2010, cu ultimul domiciliul în municipiul Curtea de Argeş, judeţul Argeş, iar pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P.M.E. nu au calitatea de moştenitori ai acestei defuncte, obligând, în solidar, pe pârâţii-reclamanţi să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 1.019,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivare, s-a reţinut în fapt că la decesul autoarei P.A. aveau vocaţie succesorală asupra averii lăsată de aceasta reclamanţii P.C., nepot de frate predecedat, şi G.E., nepoată de soră predecedată, pârâtul P.E., nepot de frate predecedat, pârâta P.D., nepoată de soră predecedată, şi pârâtele P.D.I., P.M.E., strănepoate de frate predecedat. Între aceste persoane cu vocaţie succesorală, reclamanţii P.D., P.E. şi pârâţii P.D.I. şi P.E.D., neacceptând în termen succesiunea, au formulat cerere de repunere în acest termen, cu motivarea că nu au cunoscut de survenirea decesului până la data la care au formulat cererea din dosar.
Instanţa, după ce, mai întâi constatând că decesul a survenit anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, fiind avute în vedere normelor privitoare la deschiderea, dezbaterea şi devoluţiunea succesorală prevăzută în Codul civil de la 1864, dar şi celor ale Noului Cod civil, cât priveşte instituţia repunerii în termenul de prescripţie extinctivă, a respins cererea sub acest din urmă aspect, ca tardiv formulată. În fapt, s-a avut în vedere că, cel mai târziu, despre deschiderea succesiunii, aceştia au aflat la momentul cererii de chemare în judecată, în vreme ce repunerea în termen a fost solicitată peste termenul de 30 zile prevăzut de art. 2522 alin. (2) NCC. Cât priveşte fondul judecăţii, instanţa a considerat că, în lumina unei decizii de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 7/1963, termenul de 6 luni în care poate fi exercitat dreptul de opţiune succesorală este unul de prescripţie a dreptului la acţiune, iar nu unul de prescripţie a dreptului material, motiv pentru care ar fi susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere în termen. În atare condiţii, singurii care au acceptat expres succesiunea în interesul termenului prevăzut de art. 700 alin. (1) C.civ., sunt reclamanţii P.C. şi G.E., în vreme ce manifestările de voinţă ale celorlalţi s-au exprimat după împlinirea acestui termen, respectiv P.D. la 25.08.2010 şi P.E. la 30.08.2010. În acelaşi sens, s-a reţinut şi în ceea ce le priveşte pe pârâtele P.D.I. şi P.M.E.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că singurii moştenitori ai autoarei sunt P.C. şi G.E., fiind străini de succesiunea acestora ceilalţi pârâţi-reclamanţi în cererea de succesiune.
Apelul declarat împotriva sentinţei de către pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P.M.E. a fost respins prin decizia civilă nr. 27/20.02.2013, ca nefondat, fiind obligaţi apelanţii la plata sumei de 1.240 lei, cheltuieli de judecată către intimaţi.
În motivare, s-a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii de faţă, prima critică adusă soluţiei, este nefondată, întrucât reclamanţii nu ar putea fi obligaţi, între ei, să iasă din indiviziune pe calea acţiunii de faţă, singurul interes valorificabil fiind acela de a-şi clarifica raporturile faţă de celelalte persoane ce aveau vocaţie însă nu şi-au valorificat-o, respectiv ceilalţi reclamanţi şi pârâţi din proces. Pe de altă parte, nici inadmisibilitatea cererii în constatare, prin raportare la o eventuală acţiune în realizare a dreptului, respectiv cea de revendicare a imobilelor, nu s-a constatat fondată, câtă vreme în lipsa unei confirmări a calităţii de unici proprietari ai reclamanţilor aceştia nu puteau uza de acţiunea în revendicare în contra celorlalţi coproprietari prin moştenire.
Cea de-a doua critică, vizând greşita aplicare a legii cât priveşte termenul de opţiune succesorală s-a constatat şi ea nefondată, ca urmare a efectului dispoziţiilor art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, text potrivit căruia succesiunile deschise anterior intrării în vigoare a Noului cod civil rămân supuse legii sub imperiul căruia decesul a intervenit. Or, Legea nr. 134/2009 a intrat în vigoare numai la 1.10.2011, aşa încât succesiunii deschise la data de 4.02.2010 nu-i este aplicabil Noul Cod civil. De aceea, cât priveşte durata termenului de opţiune succesorală, el rămâne cel prevăzut de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, respectiv de Decretul nr. 167/1958, fiind deci cel de 6 luni, iar nu de 1 an, cum susţin apelanţii.
Totodată, asupra cererii de repunere în termen critica s-a constatat nefondată chiar dacă în mod greşit instanţa de fond a considerat aplicabile dispoziţiile art. 2252 NCC. În temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a acestuia rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Aşadar, prescripţia începută anterior datei de 1.10.2011 rămâne supusă Decretul nr. 167/1958, inclusiv în ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, situaţia din dosarul de faţă necăzând sub incidenţa derogării lor de la art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011. În plus, s-a mai arătat că termenul de 1 lună privind repunerea în termenul de prescripţie vizează atât procedura acestei repuneri, cât şi cererea însăşi privind pretenţia pe fond. Or, din probele dosarului rezultă că, în mod indiscutabil, P.D. avea cunoştinţă de intervenirea decesului, întocmind procura autentică din data de 4.05.2011, cel puţin la această dată, aşa încât, de la acest moment începea să curgă termenul de 1 lună de formulare a cererii de repunere în termen.
La fel în ceea ce le priveşte pe apelantele P.M.E. şi P.D.I., acestea au întocmit procură la data de 12.09.2011, iar P.E. a participat chiar la înmormântare locuind în aproprierea casei defunctei. Nici cererile formulate la datele de 30.08.2010 şi 25.08.2010 de către P.E. şi P.D. nu au valoare de acte de acceptare expresă, ele fiind formulate după expirarea termenului de 6 luni de opţiune succesorală. De altfel, nici aceste două date nu au caracterul de „cert” în sensul art. 1182 şi 1864 C.civ., pentru a putea fi luate în considerare.
Cât priveşte motivele de repunere în termen, au fost şi ele examinate de instanţă, chiar dacă s-a constatat tardivitatea adresării către instanţă, reţinându-se că aflarea domiciliului succesibilului într-un alt loc decât cel al defunctului nu este suficient pentru a justifica necunoaşterea decesului şi de a cere repunerea în termenul de prescripţie, cauza obiectivă de natură a atrage o asemenea protecţie legală fiind necesar să fie neimputabilă părţii. La fel, nici susţinerea că reclamanţii-intimaţi ar fi pretins calitatea de legatar universal nu este de natură a justifica pierderea neimputabilă a termenului de opţiune succesorală, întrucât actele de acceptare a succesiunii trebuie realizate în interiorul termenului pentru ca, ulterior, în caz de neînţelegere, să fie stabilite drepturile cuvenite fiecăruia dintre comoştenitori.
Împotriva deciziei, în termen, au formulat recurs P.E., P.D., P.A.D.I., P.A.M.E., criticând soluţia pentru motive arătate a se încadra în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în sinteză după cum urmează:
Greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii formulată prin întâmpinare, cererea în constatarea calităţii de proprietar în calitate de unic moştenitor exclusiv fiind una subsidiară celei în realizare, respectiv acţiunii în partaj sau revendicare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 111 C.proc.civ. Instanţa se contrazice în argumentele date acestei critici, aşa încât, soluţia adoptată este una greşită. Într-o a doua critică, se arată greşită fundamentarea soluţiei pe dispoziţiile vechi ale Codului civil, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost introdusă după 1.10.2011, data de intrare în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, sens în care şi judecătoria s-a raportat la dispoziţiile art. 2522 NCC. De aceea, instanţa trebuia să observe că termenul de opţiune succesorală era de 1 an de zile, iar nu de 6 luni, şi, pe cale de consecinţă, să admită cererea reconvenţională a pârâţilor care au, la rândul lor, calitatea de moştenitori. În sfârşit, într-o a treia critică, se arată că în mod greşit tribunalul nu a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor Noului Cod civil, cât priveşte cererea de repunere în termen, termen care începea să curgă nu de la data deschiderii succesiunii, ci de la aceea a aflării, de către persoanele cu vocaţie la succesiune, despre deschiderea acesteia.
În mod contradictoriu soluţia este motivată, arată recurenţii, sub aspectul stării de fapt, atunci când s-a reţinut că cererea de repunere în termen s-a formulat la data de 26.01.2012, deci cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de legiuitor, după ce s-a observat, totuşi, că în realitate repunerea în termen a avut loc cu câteva zile peste încheierea termenului de 6 luni de opţiune succesorală prin declaraţiile date în faţa notarului de aceşti pârâţi la datele de 30 şi 25.08.2010. Acestea trebuiau să fie considerate de către magistrat momentele la care se raportau pentru a verifica acceptarea succesiunii, iar nu la data formulării cererii reconvenţionale de către pârâţi. În acelaşi fel, şi ceilalţi recurenţi prezenţi în faţa notarului au arătat că înţeleg să accepte succesiunea prin mandatara lor P.G., la data de 12.09.2011, sens în care notarul a consemnat afirmaţiile celor doi intimaţi-reclamanţi, în sensul că pretind un legat universal urmând a prezenta înscrisul.
De aceea, trebuia să se constate ca verosimilă apărarea potrivit căreia recurenţii nu au făcut acte de acceptare a succesiunii în interiorul termenului prevăzut de lege, fiind împiedicaţi de pretenţia intimaţilor de a o culege în totalitate. În momentul în care un asemenea înscris nu a fost prezentat, intimaţii au arătat că înţeleg să accepte şi ei moştenirea, aşa încât situaţia a fost consemnată în încheierea întocmită de notar la data de 20.04.2011. Nici chiar participarea, de către pârâtul P.E. la înmormântare, stare real consemnată de instanţă, nu putea fi avută în vedere în condiţiile în care reclamanţii s-au pretins unici moştenitori, în baza unui legat inexistent. În considerarea faptului că dispoziţiile Noului Cod civil sunt de aplicare imediată, tribunalul trebuia să constate că moştenirii îi era aplicabil termenul de acceptare de 1 an, potrivit art. 1103, aşa încât, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, ulterioară celei de 1.10.2011, acceptarea a fost făcută în interiorul termenului de 1 an. Prin întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect în cauză s-a făcut aplicarea vechilor dispoziţii ale Codului civil, cât priveşte succesiunea în discuţie, faţă de dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. La fel, sub aspectul admisibilităţii acţiunii, corect tribunalul a constatat că cea de faţă este singura potrivit căreia dreptul putea fi apărat, intimaţii exercitând posesiunea bunurilor succesorale, aşa încât acţiunea în revendicare era lipsită de sens, iar cei doi comoştenitori nu pot fi obligaţi să iasă din indiviziune pe cale judecătorească, între ei, ci numai faţă de persoanele cu care ar avea interese contrarii, în cauză, pârâţii, însă împotriva acestora s-a invocat lipsa calităţii de moştenitori. Cum succesiunii îi sunt aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la data deschiderii sale, corect tribunalul a aplicat termenul de 6 luni opţiunii succesorale, potrivit art. 700 C.civ. din 1864, la fel ca şi termenul de 30 de zile de repunere în termenul de acceptare prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la acelaşi moment. Chiar şi sub imperiul legii noi, momentul la care ar fi încetat împiedicarea a fost cel la care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv data de 27.10.2011, motiv pentru care, însăşi cererea de repunere în termen este făcută cu depăşirea termenului de 30 zile ce începea să curgă de la această dată.
Curtea, examinând decizia prin prisma criticilor ce-i sunt aduse, constată recursul ca nefiind fondat, pentru cele ce se vor arăta:
Recurenţii îşi fondează apărarea privind inadmisibilitatea acţiunii promovată împotriva lor, pe dispoziţiile art. 111 C.proc.civ. Acest text nu permite formularea unei acţiuni în constatare, ori de câte ori partea ce invocă dreptul a cărui constatare o cere are la îndemână o acţiune în realizare. Recurenţii pretind că acţiunea în realizare aflată la îndemâna reclamanţilor ar fi cea de partaj succesoral sau, eventual, cea în revendicare. Aceştia însă, pe de o parte, nu pretind niciun moment că ar exercita posesia bunurilor rămase în patrimoniul succesoral. De aceea, nu se poate discuta despre acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, aşa cum o pretinde acţiunea în revendicare. Cât despre cererea de partaj, ea trebuie făcută de către comoştenitorii aflaţi în bună relaţie împotriva celorlalţi comoştenitori cu care nu se poate ajunge pe cale de bună înţelegere la repartizarea bunurilor succesorale. În cauza de faţă, reclamanţii nu au între dânşii neînţelegeri sub aspectul exercitării în comun a proprietăţii ca să se impună ieşirea lor din indiviziune, singura neînţelegere dedusă soluţionării în instanţă fiind aceea cu privire la calitatea de moştenitori pe care o pretind şi pârâţii. Or, această calitate este o componentă a unei acţiuni în constatare, fără să atragă în mod necesar şi realizarea dreptului în sensul partajării, aşa încât nici sub acest aspect cerinţa de inadmisibilitate prevăzută de art. 111 C.proc.civ., nu este îndeplinită.
Nici cea de-a doua critică nu se constată fondată. Pentru a pretinde greşita aplicare a legii vechi, pentru motivul formulării cererii de chemare în judecată după intrarea în vigoare a noilor dispoziţii ale Codului civil, recurenţii arată că, în opinia lor, legea de drept material ar fi cea din momentul judecării, iar nu cea din momentul deschiderii succesiunii. Afirmaţia nu este fondată pe vreo dispoziţie legală care să o îndreptăţească, în vreme ce, aşa cum corect a arătat prima instanţă de fond, Legea nr. 71/2011 cuprinde dispoziţii exprese în materie succesorală, lăsând moştenirile deschise mai înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, supuse legii sub imperiul căreia acesta a avut loc, prin dispoziţiile art. 91. Ca atare, corect tribunalul a constatat aplicabile raporturilor părţilor, dispoziţiile privitoare transmiterea succesorală a patrimoniilor, aşa cum erau ele reglementate de Codul civil din 1864.
De asemenea, în ceea ce priveşte cea de-a treia critică se constată lipsa de fundament a acesteia. Examinarea existenţei unor motive ce ar justifica neformularea unor acte de acceptare exprese sau tacite a succesiunii în termenul de 6 luni prevăzut de legea materială, Codul civil, este subsidiară constatării existenţei unei cereri de repunere în termen formulată cu respectarea regulilor de procedură, respectiv formulată la o distanţă de cel mult 30 de zile de momentul la care împiedicarea pretinsă a încetat. Or, aşa cum prima instanţă de fond a constatat, cel mai târziu, pentru unii dintre cei ce s-au pretins împiedicaţi a accepta succesiunea, o atare împiedicare a pierit în momentul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată. În mod indiscutabil, cererea s-a adresat instanţei la data de 27.10.2011, aşa încât cele 30 de zile în interiorul cărora repunerea în termen putea fi cerută a început să curgă de la această dată. Prima dată când recurenţii au solicitat repunerea în termenul de acceptare o reprezintă cea de 26.01.2012, în mod evident, cu mult peste termenul prevăzut de dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Cele două declaraţii consemnate de notar însă, pretinse de către recurenţi a constitui ele însele acte de acceptare, urmează a se observa că sunt făcute după încheierea termenului de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, aşa încât, în mod necesar, ele trebuiau însoţite de o cerere de repunere în termenul de acceptare succesorală, spre a fi eficiente. Demersul efectuat după încheierea termenului prevăzut de art. 700 C.civ. din 1864 este ineficient, fără o intervenţie jurisdicţională care să constate existenţa unor împiedicări apte de a atrage instituţia repunerii în termen.
Toate celelalte critici care se referă, într-adevăr, la soluţia tribunalului sunt însă superflue, câtă vreme nu se impune cercetarea temeiniciei cererii de repunere în termen, formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, prima instanţă de fond respingând ca tardivă însăşi cererea de repunere în termen, iar nu ca nefondată. Este adevărat, însă, instanţa apelului a explicat în hotărârea sa şi pentru care motive o atare cerere nu ar putea fi primită din punctul de vedere al argumentelor pe care părţile s-au întemeiat, respectiv aflarea cu întârziere despre survenirea decesului sau inducerea în eroare cu privire la existenţa unui act de voinţă al defunctului de a înlătura pe o parte dintre moştenitorii săi nerezervatari de la succesiune. Din acest punct de vedere, întrucât instanţa apelului a intrat şi în fondul examinării cereri de repunere în termen, urmează ca şi Curtea să constate că în cauză nu se formulează critici la adresa nelegalităţii statuării, din acest punct de vedere, în instanţa de apel, ci doar critici cu privire la stabilirea în fapt a momentului începerii curgerii termenului de repunere în termen, precum şi la stabilirea caracterului de impediment insurmontabil al evenimentelor invocate, pentru formularea unor asemenea cereri. Or, asemenea critici nu pot fi primite în condiţiile în care, potrivit art. 312 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de recurs nu poate examina soluţia dată în apel decât prin prisma criticilor de nelegalitate, iar nu a celor de netemeinicie, prevăzute de fostele dispoziţii ale pct. 9 şi 10 ale acestui articol, abrogate.
Faţă de toate acestea, în temeiul art. 312 C.proc.civ., a fost respins recursul ca nefondat, cu aplicarea art. 274 C.proc.civ., în sensul obligării recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată către intimatul P.C. care le-a dovedit că le-a făcut.
| ← Proces de divorţ. Aplicabilitatea în speţă a Regulamentului... | Expropriere. Concursul dintre legea specială şi legea generală → |
|---|
