Proces de divorţ. Aplicabilitatea în speţă a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti
| Comentarii |
|
Sesizarea anterioară a instanţelor din Spania. Declararea competenţei de către acesta. Consecinţe cu privire la cererea ulterioară înregistrată pe rolul instanţelor române.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2824 din 15 octombrie 2013
Prin decizia nr. 2824/15.10.2013 Curtea de Apel Ploieşti. Secţia I civilă, a fost admis recursul formulat de pârâta P.V., prin procurator C.D. împotriva deciziei civile nr. 136/11.03.2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, Secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P.M., modificată în tot hotărârea atacată şi pe fond menţinută sentinţa civilă nr. 1177/08.11.2012 pronunţată de Judecătoria Mizil.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a avut în vedere că, deşi în mod corect a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, a dat o interpretare eronată reglementării comunitare prin prisma situaţiei juridice a părţilor din cauza pendinte. Astfel, este real că art. 3 din Regulament instituie în materia problemelor privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei mai multe norme de competenţă, iar acestea au caracter alternativ, ceea ce presupune că nu există o ierarhie între instanţele competente, soţii având posibilitatea de desfacere a căsătoriei la oricare dintre acestea.
Numai că, potrivit art. 17, instanţa este obligată să îşi verifice din oficiu competenţa. Pe de altă parte, în lumina art. 19 în cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi în faţa unor instanţe judecătoreşti din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate. Alin. (3) al aceleiaşi reglementări comunitare dispune că, în cazul în care se stabileşte competenţa instanţei mai întâi sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea primei instanţe. Această declinare de competenţă internaţională echivalează în fapt cu declararea necompetenţei generale a instanţelor din statul membru în faţa cărora a fost introdusă cea de a doua cerere.
Raportând aceste consideraţii generale la speţa pendinte, Curtea a constatat că, anterior sesizării instanţelor din România, instanţele din Spania au fost sesizate cu o cerere de divorţ de către recurenta-pârâtă în prezenta cauză. Acestea s-au declarat competente, fiind pronunţată în acest sens sentinţa din 16.07.2012 de către Judecătoria de instanţă şi instrucţie nr. 5 Talavera de la Reina. Curtea nu a putut avea în vedere reţinerile tribunalului în sensul că nu s-a făcut dovada unei procedurii concurente în Spania de vreme ce prin sentinţa amintită au fost luate doar măsuri provizorii. În realitate, luarea unor astfel de măsuri este, potrivit legii spaniole, o fază premergătoare pronunţării divorţului. Într-o atare situaţie, de vreme ce instanţa spaniolă şi-a declarat competenţa, aceasta fiind îndrituită, în lumina art. 12 alin. (1) şi (2) din reglementarea comunitară să se pronunţe şi cu privire la problemele de răspundere părintească, instanţa română, chiar dacă în favoarea sa ar fi pledat o normă de competenţă din cele instituite de art. 3 din Regulament devine necompetentă în lumina art. 19 alin. (3) din aceeaşi reglementare comunitară.
Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ. a admis recursul, a modificat în tot decizia atacată, iar pe fond a menţinut sentinţa primei instanţe.
(Judecător Adriana Maria Radu)
| ← Reconstituirea vechimii în muncă pe cale judecătorească.... | Condiţia repunerii în termenul de acceptare a succesiunii → |
|---|
