CONSTATARE CARACTER ABUZIV. CLAUZE CONTRACTUALE.. Jurisprudență Contracte

Comentarii

0

Tribunalul BUCUREŞTI Decizie nr. **** din data de 04.08.2016

Dosar nr. X

R o m â n i a

Tribunalul București Secția a VI-a Civilă

Decizia civilă nr X

Ședința publică de la X

Tribunalul constituit din :

Președinte: X

Judecător: X

Judecător: X

Grefier: X

Pe rol soluționarea cererii de apel formulate de apelanții-reclamanți X și X, împotriva sentinței civile nr. X pronunțate de Judecătoria Sectorului X București, în dosarul nr. X, în contradictoriu cu intimatele-pârâte X.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanții-reclamanți, prin avocat X, cu delegație la fila 9 dosarul primei instanțe și intimatele-pârâte, prin avocat X, cu delegație la fila 64 din dosarul de apel.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Tribunalul acordă cuvântul în dezbaterea chestiunilor rămase în divergență, respectiv soluția pronunțată la judecata în primă instanță cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.5 lit. b și c din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție.

Apelanții-reclamanți , prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, cu consecința modificării în tot a sentinței atacate. Solicită să se aibă în vedere faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, cu încălcarea art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, prin includerea comisioanelor de acordare și administrare în obiectul principal al contractului. Arată că obiectul principal al contractului poate să fie constituit exclusiv de acordarea împrumutului, cu obligația corelativă din partea consumatorului de al restitui cu dobândă. Consideră că aceste comisioane pot să fie numai accesorii ca obiect principal al contractului, având în vedere faptul că ele nu pot să fie contractate separat de acest contract de credit, nefiind semnat un contract diferit față de acest contract de împrumut. De asemenea, solicită să se aibă în vedere faptul că în mod greșit prima instanță a considerat că reclamanții trebuiau să facă dovada imposibilității, negocierii acestor clauze, astfel cum art. 2 al. 3 din Legea nr. 193/2000 statuează, iar dovada posibilității de negociere trebuia să fie făcută de profesionist. Arată că și din răspunsul la interogatoriul a rezultat faptul că reclamanții au solicitat modificarea acestor clauze și eliminarea lor, însă li s-a spus că este un contract standard și nu poate să fie modificat. Solicită să se aibă în vedere faptul că prima instanță a făcut aplicabilitatea art. 8 pct.16 din Condițiile speciale ale contractului, considerând că aceasta ar reprezenta o declarație expresă, o recunoaștere a negocierii. Solicită să se aibă în vedere că această clauză face parte dintr-un contract standard preformulat, această clauză neputând să fie modificată de către reclamanți, în consecință, să se constate că nu este aplicabilă. În ceea ce privește comisionul de acordare și comisionului de administrare, solicită să se aibă în vedere faptul că prima instanță a presupus peste limita contractuală expresă, de ce sunt achitate aceste comisioane, care este activitatea care o desfășoară pârâtele pentru plata acestor sume de bani. În ceea ce privește comisionul de acordare, prima instanță în mod greșit a considerat că acesta a fost achitat pentru verificarea bonității clienților, iar în ceea ce privește comisionul de administrare s-a reținut că el ar fi achitat pentru o operațiune de administrare a contului de credit, aceste două sintagme nu se regăsesc în cuprinsul contractului și în consecință, nici părțile contractante, nici instanțele de judecată nu pot adăuga la contract. Nu rezultă din prevederile contractului și nici din probele administrate în fața primei instanțe, niciun fel de activitate, în sensul reținut prin sentința atacată. De asemenea, solicită să se aibă în vedere în cazul comisionului de acordare că a fost achitat și un comision de analiză în cuantum de 100 lei, plătit la data depunerii cererii de credit. Arată că această bonitate a verificării clienților s-a făcut anterior semnării contractului și consideră că ea ar fi trebuit să fie plătită exclusiv prin acest comision de 100 lei. În cazul admiterii apelului, solicită să se respingă cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată pentru fond, să se admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitată de apelanții-reclamanți pentru fond, conform dovezilor depuse la dosar, precum și la plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Intimatele-pârâte, prin avocat, solicită respingerea apelului, menținerea sentinței criticate, ca fiind legală și temeinică. Arată că prima instanță în mod corect a analizat textele legale incidente în cauză și probele administrate și a constatat că nu sunt îndeplinit în mod cumulativ condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate. În ceea ce privește negocierea prevederilor contractuale solicită să se aibă în vedere dispozițiile art. 5 din Legea 193 /2000, în raport de care se poate înțelege foarte clar că banca are obligația de a le oferi posibilitate negocierii prevederilor contractuale, pentru că banca prezintă o ofertă contractuală, prezintă un contract, iar consumatorul la rândul său pentru a-și proteja propriile sale interese are posibilitatea de a veni cu o contraofertă. În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 190/1999 și ale O.G. 50/2010 banca a prezentat a apelantei o ofertă de credit care a avut o valabilitate de 30 de zile. În cadrul ofertei de credit erau menționate pe scurt principalele obligații contractuale, în special cele cu privire la suma împrumutată, la durata contractului și la cele două comisioane contestate. În mod corect prima instanță a constat că acele clauze referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare sunt excluse de la controlul judecătoresc în temeiul art.4 al.6 din Legea nr. 193/2000. Arată că există două ipoteze, fie ca aceste clauze să facă parte din obiectul contractului, fie ele se referă la contravaloarea unui serviciu prestat de către bancă. Mai arată că dacă nu se acceptă prima teorie că nu fac parte din obiectul principal al contractului, în mod clar acesta se referă la contravaloarea unui serviciu prestat de către bancă, cu privire la suma de acordare a sumei împrumutate și de administrare a creditului pe o perioadă de 30 de ani. Totodată, arată că a depus la dosar dovezi pentru prestarea acestor servicii în fața primei instanțe și faptul că nu erau interzise de lege comisioanele. Art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 definește și recunoaște posibilitatea perceperii comisionului de administrare și a depus la dosar modele de contracte din care rezultă faptul că în nenumărate situații, într-un contract nu s-au perceput comisioane de acordare și de administrare, prin urmare era vorba despre modul în care și consumatorul ca persoană diligentă se preocupă de propriile sale interese, care vine cu o contraofertă și își negociează contractul, pentru că negocierea vine din partea ambelor părți, nu numai din partea băncii. Solicită să se aibă în vedere toate motivele expuse pe larg prin întâmpinare. De asemenea, solicită obligarea apelanților-reclamnați la plata cheltuielilor, reprezentând onorariul de avocat fond și apel.

Apelanții-reclamanți, prin avocat, solicită să se constate că nu s-a făcut dovada diferențierii acestor onorarii. În cazul în care se va respinge apelul, având în vedere faptul că nu există o dovadă a onorariului strict pentru apel, solicită respingerea acestei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată. Consideră că nu se poate formula o cerere în apel de acordare a unor cheltuieli atât pentru fond, cât și pentru apel, în condițiile în care deja în fața primei instanțe s-a acordat un onorariu diminuat față de factură.

Tribunalul constată dezbaterile închise și reține dosarul în pronunțare.

T R I B U N A L U L,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:

Prin cererea formulată la data de X, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului X București sub nr. X, reclamanții X și X au chemat în judecată pe pârâtele X. solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b și c din Condițiile generale din Contractul de facilitate de credit și garanție nr. 104303/14.03.2008 și să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării sumelor nedatorate și până la achitarea integrală a acestora.

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 15 din Legea nr. 190/1990, art. 992, art. 994 și urm., art. 998 din Codul civil din anul 1864, art. 453 din Codul civil din anul 2010.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 08.06.2015, pârâtele au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei de interes, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. X pronunțată de Judecătoria Sectorului X București, în dosarul nr. X, a fost respinsă excepția lipsei procesuale pasive a pârâtelor X și X., fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, a fost respinsă excepția lipsei de interes și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții X și X, în contradictoriu cu pârâtele X și X, ca neîntemeiată și au fost obligați reclamanții să achite pârâtelor suma de 3000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a X și X., apreciază că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 36 din Codul procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesual activă, cât și calitatea procesual pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.

Instanța a reținut că la data de 14.03.2008, între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâta X a fost încheiat Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104303 (filele 10-30).

Prin contractul de cesiune de creanțe încheiat la data de 31.03.2009 între X în calitate de cedent și X, în calitate de cesionar, calitatea de creditor al reclamantului a fost transferată de la pârâta X, către pârâta X. Ulterior, cu privire la creanța rezultată din contractul de credit, s-a încheiat un nou contract de cesiune la data de 06.10.2011 între pârâta X, în calitate de cedent și pârâta X, în calitate de cesionar.

Ca urmare a cesiunilor de creanțe intervenite între cele trei pârâte, X, ulterior X. au dobândit calitatea de titulare al creanței decurgând din contractul de credit mai sus menționat astfel cum aceasta este determinată de ansamblul clauzelor contractului, fiind astfel cesionate creanțele și drepturile accesorii aferente ce urmau a fi încasate în viitor.

În speță, nu a operat o novație cu privire la raportul juridic obligațional, având în vedere că una din condițiile esențiale pentru intervenirea acestui mod de transformare a obligațiilor este ca voința părților de a nova să fie clar exprimată. Or, instanța reține că în cauză nu s-a făcut dovada acordului expres al reclamantului pentru operarea novației.

În concluzie, orice acțiune demarată având ca fundament juridic contractul de credit în cauză, indiferent că este vorba de o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a actului juridic, urmează să se soluționeze în contradictoriu cu părțile care justifică legitimitatea în cadrul raportului juridic de împrumut, fie calitatea de creditor, fie pe cea de debitor.

Prin cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile debitorului.

În consecință, cesiunea de creanță nu poate determina lipsa calității procesuale pasive a celor două pârâte într-o cauză privind nulitatea absolută parțială a contractului, întrucât cauzele de nulitate sunt anterioare cesiunii (contemporane semnării contractului) și izvorăsc din fapte proprii ale acesteia.

Întrucât reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor X. și X și la restituirea sumelor plătite în contul comisionului de acordare și administrare ca urmare a constatării acestor clauzele ca fiind abuzive, prima instanță a apreciat că aceste aspecte țin de fondul cauzei, astfel încât a constatat că cele două pârâte au calitate procesuală pasivă în cauză cu privire la restituirea sumelor, întrunirea condițiilor pentru obligarea acestei pârâte la restituirea sumelor pretinse de reclamant urmând a fi analizate pe fondul cauzei.

În consecință, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a X. și X.

Analizând excepția prescripției, prima instanță o apreciat-o ca fiind neîntemeiată, reținând că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, lege care instituie un regim special derogatoriu de la cel de drept comun în ceea ce privește nulitatea clauzelor abuzive.

Legea 193/2000 constituie transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE, directivă ce cuprinde dispoziții de ordine publică astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel în Cauza C-168/05 Elisa Maria Mostaza Claro pct. 38, Curtea a reținut că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, demers ce este justificat prin raportare la natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directivă consumatorului. Obligația instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze abuzive este subliniată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în Cauza C-243/08 Pannon pct. 32 în care se precizează că rolul instanței naționale nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de fapt și de drept necesare în acest sens.

În același sens al reținerii interesului public ocrotit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat și în Cauza C-76/10 Pohotovost la pct. 50 precizând faptul că, dată fiind natura și importanța interesului public ocrotit pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 193/2000 ocrotesc un interes public general și nu unul individual, motiv pentru care regimul nulității clauzelor abuzive este unul specific nulității absolute. În consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958 care prevăd un termen de prescripție de 3 ani, nulitatea absolută putând fi invocată oricând potrivit art. 2 din același act normativ.

Având în vedere cele anterior menționate, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte ca neîntemeiată.

Analizând excepția lipsei de interes, prima instanță a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, reținând că existența unui interes legitim, născut și actul, personal și direct este o condiție distinctă și care nu are a fi legată de intervenirea prescripției dreptului material la acțiune, condiție îndeplinită în cauză.

Condiția interesului determinat vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de reclamant în concret în eventualitatea admiterii acțiunii, condiția interesului legitim implică faptul ca acesta să nu contravină normelor imperative ale legii sau regulilor de conviețuire socială, condiția interesului personal se referă la faptul că cel ce introduce acțiunea urmărește să obțină, direct sau indirect, un folos practic pentru sine, iar ultima condiție a interesului născut și actual vizează faptul că interesul trebuie să existe în momentul exercitării acțiunii.

Prima instanță a constatat îndeplinite aceste condiții având în vedere faptul că reclamanții urmăresc prin introducerea acțiunii constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale ale unui contract aflat în derulare și restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare în baza acestor clauze, de la data încheierii contractului și până la zi.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 14.03.2008, pârâta X a emis o ofertă de credit cu termen de valabilitate de 30 de zile (f. 124) pentru reclamanți având ca obiect acordarea unui credit ipotecar în valoare de 119.700 Euro, destinația creditului fiind de achiziție imobil.

Conform acestei oferte, creditul presupunea plata de către împrumutați a unui comision de acordare în cuantum de 2.394 Euro, reprezentând 1% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din credit și a unui comision de administrare lunar de 0.15% aplicat la soldul creditului, plătibil începând cu scadența a 13-a.

În aceeași zi, reclamanții au acceptat prin semnătură oferta prezentată și s-a încheiat Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104303/14.03.2008 (f. 10-30) între reclamanta X, în calitate de împrumutat, reclamantul X, în calitate de codebitor și pârâta X., în condițiile prevăzute în oferta de credit, obligația reclamanților de plată a celor două comisioane anterior menționate fiind prevăzută în art.5.1 lit. b și c din contract (f. 12).

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanții având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâtele având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din aceeași lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din lege au fost inspirate de dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE în varianta sa în limba franceză care a reprezentat punctul de plecare al transpunerii în limba română. Așa cum se poate observa, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă o traducere a dispozițiilor 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.

Cu privire la aceste dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare "Curtea";) a stabilit faptul că "trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede doar că "aprecierea caracterului abuziv"; nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil."; (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.

De asemenea, Curtea a stabilit faptul că "întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc "obiectul principal al contractului";, iar în al doilea rând, clauzele care privesc "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte"; sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele "care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate"; (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C 26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio "remunerație"; al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Având în vedere această jurisprudență a Curții rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care (i) sunt redactate în mod clar și previzibil și care (ii) reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiții trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.

În ceea ce privește prima condiție, respectiv redactarea în mod clar și previzibil a clauzelor, instanța reține că înțelesul acestei cerințe a fost clarificat prin pct. 75 din Hotărârea Kasler, anterior citată. Potrivit Curții, "având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește."; Așa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.

De asemenea, a reținut prima instanță că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamanților este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.

Analizând din această perspectivă clauzele art. 5. 1 lit. b) și lit. c) din contractul de credit, prima instanță a constat că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit. Astfel, clauza care stabilește comisionul de acordare arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta are un cuantum de 2.394 Euro, ceea ce reprezintă 2 % din valoarea totală a Creditului și este plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat. Prin urmare, de la momentul acceptării ofertei și a semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 2.394 Euro care devine scadentă la data semnării contractul sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Cu privire la clauza care stabilește comisionul de administrare prima instanță a constat că, într-adevăr, din cuprinsul art. 5.1 lit. c al contractului rezultă că acest comision lunar de administrare este de 0,15% și este plătibil începând cu scadența a 13-a, fără a se menționa însă, în acest articol al contractului, în mod precis la ce se aplică procentul și ce înseamnă scadența a 13-a. Sub acest aspect, însă, prima instanță a reținut că în oferta de credit este menționat faptul că acest comision este aplicabil la soldul creditului, iar articolul 6.7 din contract (f. 13), prevede faptul că respectivul comision de administrare, se calculează la soldul creditului. Mai mult, prima instanță a reținut că, potrivit prevederilor convenției dintre părți, contractul de credit se completează cu condițiile generale de creditare prezentate în anexa nr. 1 și cu graficul de rambursare semnat de către părți. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reclamanții au achitat cu regularitate comisionul de administrare, fapt ce denotă cunoașterea cu exactitate de către reclamanți a cuantumului lunar al acestuia. Prin urmare, simpla lecturare a contractului, precum și a graficului de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat și care începe a fi perceput odată cu scadența celei de a 13-a rate.

În ceea ce privește necesitatea existenței unei contraprestații, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul,prima instanță a reținut, cu privire la comisionul de acordare a creditului faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâtă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul. Prima instanță a reținut, prin urmare, că nu este vorba despre lipsa contraprestației din partea creditoarei, deoarece, deși demersurile creditoarei au avut loc anterior acordării creditului, această împrejurare nu echivalează cu inexistența unei contraprestații din partea creditoarei, din moment ce ea a efectuat, în concret, aceste verificări.

Cu privire la comisionul de administrare, prima instanță a reținut că și în acest caz există o contraprestație din partea pârâtei, respectiv operațiunile de administrare a contului de credit. Deși O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, prima instanță a reținut, ca argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art. 36), ceea ce întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. Această concluzie se impune și în cazul legiuitorului european în ceea ce privește Directiva 93/13/CEE, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 reprezintă tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa care constă în operațiunile de administrare a contului de credit.

În aceste condiții, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare și al comisionului de administrare (art. 5. 1 lit. b și lit. c din contract) criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat și reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă.

În ce privește argumentul reclamanților în sensul în care comisionul de acordare ar fi interzis de lege, prima instanță a reținut că art.15 din Legea 190/1999 se referă doar la cheltuielile care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu și la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului.

În cazul în care s-ar accepta teza avansată de către reclamanți în sensul că nu fac parte din prețul contractului comisionul de acordare și de administrare, prima instanță a constatat că, potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Astfel cum art. 4 alin. 3 din lege stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, acest fapt nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că "orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate";.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) creditoarea să fi fost de rea-credință.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard, preformulat) al unui contract, prima instanță a reținut că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Prima instanță a constatat că reclamanții au luat cunoștință de clauzele esențiale ale contractului. Sub acest aspect, a reținut prima instanță că reclamantul X, absolvent al Academiei de Studii Economice (întrebarea 11 din interogatoriu - f. 160) și reclamanta X, absolvent al Universității Politehnica și student în anul IV la Facultatea de Drept la momentul încheierii contractului (întrebarea 11 din interogatoriu - f. 164) au optat pentru contractarea acestui credit în cunoștință de cauză, după studierea celorlalte oferte existente pe piață la acel moment (răspunsul la întrebarea 1 din interogatoriu - f. 158, 162) și concluzionarea în sensul că produsul bancar respectiv corespunde intereselor lor, la formarea acestei opțiuni contând faptul că avansul era doar de 5% din prețul imobilului.

Prima instanță a constatat că în răspunsul la interogatoriu reclamanții au învederat că au solicitat eliminarea comisioanelor ce fac obiectul prezentei cauze, fără însă a dovedi cum au motivat solicitarea și nici ce soluții au propus pentru reconfigurarea contractului, elemente specifice negocierii, care, în concret putea fi inițiată doar de către reclamanți, ca beneficiari ai ofertei emise de către bancă. În măsura în care reclamanții nu au dovedit inițierea unei negocieri în acest sens, instanța nu poate reține culpa pârâtei în semnarea unui contract în forma agreată, de către reclamanți, conduita contractuală a acestora denotând faptul că la momentul semnării contractului, au apreciat că ansamblul clauzelor contractului de credit încheiat cu pârâta servește intereselor lor.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că atâta vreme cât reclamanții nu au dovedit formularea unei propuneri concrete de modificare a contractului și refuzul exprimat de pârâtă față de propunerea concretă a reclamantelor, simplele afirmații în acest sens nu pot fi reținute.

Mai mult, raportat și la declarația expresă a împrumutatului și a codebitorului cuprinsă la art. 8.16 din contract, potrivit căreia "împrumutatul/codebitorul declară că cu citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare";, clauză necontestată în prezenta cauză, prima instanță a apreciat că în speță prezumția de nenegociere a clauzelor contractuale instituită de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, a fost răsturnată.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că negocierea în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu echivalează cu obligația băncii de a accepta orice propunere din partea clienților, ci presupune existența unui dialog între părți cu posibilitatea existenței unor concesii reciproce.

Referitor la condiția existenței unei inegalități economice între părți la încheierea unui contract de adeziune, prima instanță a constatat că poziția presupus superioară a creditoarei și cea presupus inferioară a consumatorului au a fi analizate și prin prisma existenței și analizării de către consumator și a altor oferte pe piață. În acest sens, prima instanță a apreciat că, în condițiile în care consumatorul are libertatea contractuală de a alege oferta bancară care îi este cea mai favorabilă, cu posibilitatea reală de refuzare, în mod implicit, a unei alte oferte bancare, deci a pierderii de clienți de către creditoare ca efect al concurenței libere în piață, poziția de negociere a părților devine una mai echilibrată, cu obligația pentru ambele părți de a-și exprima punctul de vedere cu privire la viitoarele clauzele contractuale.

În consecință, standardizarea unei oferte nu echivalează cu standardizarea unui contract și cu lipsa de negociere deoarece clientul are la alegere mai multe bănci pentru a alege cu cine dorește să încheie condițiile, alegând astfel condițiile cele mai avantajoase, iar acordarea termenului de 30 zile de valabilitate a ofertei, termen prevăzut în favoarea celui care se obligă și la beneficiul căruia acesta poate renunța, precum s-a întâmplat în speță, presupune posibilitatea de a lua cunoștință de toate clauzele esențiale contractuale.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, nu poate fi reținută susținerea reclamanților în acest sens în condițiile în care cuantumul comisionului de administrare a rămas unul fix de la momentul încheierii contractului (0,15 %) și în care îi incumbă reclamanților sarcina probei sub aspectul existenței unui dezechilibru, avându-se în vedere și argumentele anterior expuse privind justificarea unui atare comision.

În consecință, în lipsa unor probe clare în acest sens, faptul că reclamanții sunt ținuți a plăti comisioane nu echivalează cu existența de plano a unui dezechilibru.

În analiza dezechilibrului contractual trebuie avut în vedere produsul bancar în ansamblu, nu doar obligația de plată a comisionului de administrare. Sub acest aspect sunt relevante faptul că 12 luni reclamanții nu au fost obligați să achite acest comision, că la contractarea creditului au beneficiat de un avans de 5% (mai mic decât cel solicitat pentru accesarea altor produse bancare).

Totodată, instanța a constatat că, în cauză, reclamanții nu au făcut dovada relei-credințe a pârâtei în condițiile în care acesta nu au făcut dovada că societatea creditoare a exercitat presiuni asupra sa pentru a-l determina să încheie contractul (deși sarcina probei îi incumba și sub acest aspect). Reclamanții au precizat că au fost presați de avansul dat vânzătorului, fiindu-le teamă să nu îl piardă, aspect care nu poate fi imputat pârâtelor, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat anterior, reclamanții au beneficiat de un termen rezonabil în care puteau să analizeze consecințele încheierii contractului de credit și să opteze, pentru alte condiții de creditare, dacă apreciau că sunt mai avantajoase.

Ca atare, a apreciat prima instanță că nu pot fi reținute susținerile reclamanților cu privire la existența unor clauze abuzive în contractul încheiat.

Având în vedere valabilitatea clauzelor contestate de către reclamanți, prima instanță a constatat că nu sunt îndreptățit nici la recuperarea sumelor plătite băncii în temeiul acestora și nici dobânda legală aferentă.

Astfel fiind, având în vedere cele reținute mai sus, prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea formulată de către reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, prima instanță a constatat că aceștia sunt cei căzuți în pretenții, nefiind, astfel, îndreptățiți la recuperarea cheltuielile de judecată față de dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă.

Referitor la cererea formulată de pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța, în baza art. 453 din Codul de procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamanților, a dispus obligarea acestora din urmă la plata în favoarea pârâtelor a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariului avocațial.

În acest sens, prima instanță a reținut că pârâtele au depus dovada achitări unui onorariu de 6.607,76 lei (filele 264-265), din cuprinsul facturii fiscale rezultând că acest onorariu este aferent serviciilor de asistență juridică și reprezentare, atât în fața instanței de fond, cât și în apel. Or, în lipsa unei mențiuni exprese din partea pârâtelor cu privire la suma aferentă judecării în prezenta fază procesuală, prima instanță a reținut că suma de 3000 de lei, cu titlu de onorariu de avocat, este corespunzătoare având în vedere complexitatea și durata cauzei, prin raportare și la dispozițiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

Împotriva sentinței civile nr. X pronunțate de Judecătoria Sectorului X București, în dosarul nr. X, au formulat apel reclamanții X, și X, la data de 08.02.2016, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a Civilă la data de X, sub nr. X.

Apelanții-reclamanți au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței criticate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii de apel, apelanții-reclamanți au arătat în esență că prima instanță și-a fundamentat soluția, în mod direct pe legislația europeană (Directiva nr. 93/13/CEE), deși aceasta nu este direct aplicabilă, iar prezentul litigiu s-a ivit între particulari, care nu sunt în culpă pentru pretinsa transpunere incorectă. Raportat la caracterul cumulativ al condițiilor, analiza celorlalte cerințe nu se mai impune.

De asemenea, au arătat apelanții-reclamanți că prima instanță a avut în vedere soluția pronunță în cauza C-26/13 Arpăd Kâsler si HaJMilka Kâslerne Riibai împotriva OTP, omițând să analizeze, dacă în cuprinsul clauzelor contestate este prezentat mecanismul de funcționare al acestor comisioane

Totodată, au arătat apelanții-reclamanți că prima instanță a interpretat, în mod nelegal, înțelesul termenului de consumator, neraportându-se la prevederile exprese ale Legii nr. 193/2000

Au mai arătat apelanții-reclamanți că prima instanță a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, care a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin includerea celor două comisioane în obiectul principal al contractului

Contractul de credit bancar este o variantă de împrumut, el nu are preț (pentru că banii nu sunt marfă) și nici tarif (pentru că împrumutul nu este un serviciu prestat clientului) și, în consecință, nu se poate susține excluderea acestuia de la aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prima instanță a încadrat în mod greșit cele două comisioane în obiectul principal al contractului. În cazul unui contract complex, cum este contractul de credit, definirea obiectului contractului (și cu atât mai puțin definirea obiectului principal al contractului) nu se poate referi la toate serviciile auxiliare împrumutului, prestate de bancă (în cazul apelanților-reclamanți neexistând oricum astfel de servicii) și la costurile corelative acestora, întrucât toate aceste clauze constituie conținutul (obiectul) lato sensul al contractului, iar intenția legiuitorului nu a fost să le excepteze de la aprecierea caracterului abuziv. Aceasta întrucât, aceste servicii auxiliare nu sunt de sine stătătoare, ele nu ar fi contractate de consumator din proprie inițiativă, iar acesta nu are posibilitatea de a alege să nu îi fie prestate.

Au arătat apelanții-reclamanți că prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile Legii nr. 193/2000, privitoare la negociere, statuând că dovada imposibilității acesteia trebuia făcută de către reclamanți. Astfel, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenției de credit încheiate între părți, au arătat apelanții-reclamanți că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu apelanții-reclamanți, ci au fost preformulate de către bancă. Nu se poate considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestui tip de contract (negociat) părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat, astfel cum este cazul aici.

Din răspunsurile la interogatoriul administrat a rezultat că reclamanții au solicitat eliminarea comisioanelor, iar acestea se coroborează și cu răspunsul reprezentanților băncii, în sensul că nu pot fi eliminate aceste comisioane deoarece este vorba despre un contract standard.

De asemenea, au arătat apelanții-reclamanți că în mod greșit a reținut prima instanță că art. 15 din Legea nr. 190/1999 se referă doar la cheltuieli care pot fi puse în sarcina împrumutatului și nu la eventuale comisioane.

Totodată, au arătat apelanții-reclamanți că prima instanță a reținut aplicabilitatea unei clauze din contractul standard (art. 8.16 din contract), deși aceasta trebuia analizata mai întâi sub aspectul posibilității negocierii.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din Condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. 104303 din 14.03.2008, referitoare la comisionul de acordare au arătat apelanții-reclamanți că prima instanță nu a analizat caracterul limbajului clar și inteligibil, raportat la clauza referitoare la comisionul de acordare, trecând direct la caracterul previzibil. Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca apelanții-reclamanți să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fară niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți. Negocierea nu se rezumă la luarea la cunoștință a existenței comisionului. Perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) din Condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. 104303 din 14.03.2008, referitoare la comisionul de administrare au arătat apelanții-reclamanți că prima instanță nu a analizat caracterul limbajului clar si inteligibil, raportat la clauza referitoare la comisionul de administrare, trecând direct la caracterul previzibil.

Au arătat apelanții-reclamanți că a fost negociat între părți comisionul de administrare și negocierea nu se rezumă la "luarea la cunoștință" a existenței comisionului.

Perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani.

De asemenea, au arătat apelanții-reclamanți că prima instanță nu a făcut distincție între semnificația lingvistică a termenului "administrare" și lipsa unei astfel de definiții contractuale, apreciind/presupunând/definind acest "comision de administrare" peste prevederile contractuale care fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, au arătat apelanții-reclamanți că s-a apreciat greșit de prima instanță că ar exista o contraprestație din partea pârâtei, respectiv operațiunile de administrare a contului de credit, având în vedere că nicăieri în contractul supus analizei nu se regăsește noțiunea de operațiunile de administrare a contului de credit.

Au mai arătat apelanții-reclamați că prima instanță sa raportat la acte normative inaplicabile contractului analizat, care nu erau în vigoare la momentul semnării acestuia, ceea ce face ca soluția sentința atacată să fie lipsită de temei legal.

De asemenea, au arătat apelanții-reclamanți că urmează a se constata că au făcut dovada relei credințe a pârâtelor.

Cu privire la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată, au arătat că în cazul în care va fi admis apelul urmează să se respingă cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 466 și urm. din Codul de procedură civilă.

Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 29 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat și obligarea apelanților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a întâmpinării, intimatele-pârâte au arătat în esență că este nefondată critica potrivit căreia prima instanță și-ar fi întemeiat soluția doar pe dispozițiile Directivei CEE 93/13 și soluțiile date de C.J.U.E. în cadrul cauzelor ce au fost soluționate de acest for superior, când, în realitate, în cadrul considerentelor hotărârii apelate prima instanța face, în primul rând, trimitere la dispozițiile legale naționale specifice domeniului protecției consumatorilor, respectiv prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive in contractele încheiate între profesioniști si consumatori ("Legea nr. 193/2000").

Au arătat intimatele-pârâte că prima instanța s-a raportat, în principal, la prevederile Legii nr. 193/2000 pentru a verifica îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor contestate, iar ulterior, a avut în vedere și textul legal care identifică clauzele contractuale care sunt excluse de la controlul judecătoresc.

Totodată, au arătat intimatele-pârâte că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelanții-reclamanți sub aspectul interpretării pe care a făcut-o prima instanța soluției oferite de C.J.U.E. în cauza C 26/13

Cu privire la comisionul de administrare, au arătat intimatele-pârâte că în mod corect a reținut prima instanță că există o contraprestație din partea pârâtei, respectiv operațiunile de administrate a contului de credit (...)".

Comisionul de acordare au arătat intimatele-pârâte că a fost perceput pentru toate demersurile efectuate de Bancă pana la momentul încheierii Contractului și care nu s-au limitat la verificarea bonității clientului, iar în ceea ce privește comisionul de administrare acesta se percepe pentru serviciile prestate de Bancă pe întreaga durată contractuală, dovada acestor servicii fiind atașată întâmpinării.

Au arătat intimatele-pârâte că banca și-a îndeplinit obligația legală de informare a apelanților-reclamanți anterior semnării Contractului, aceștia cunoscând conținutul clauzelor contractuale, cât și întinderea obligațiilor pe care și le asumă.

Oferta contractuală a avut o valabilitate de 30 de zile, peste termenul minim prevăzut de Legea nr. 190/1999, însă, împrejurarea apelații-reclamanți au ales să renunțe la beneficiul acestui termen nu poate fi imputat Băncii, care nu are obligația de a se asigura apelanții-reclamanți au studiat oferta timp de 30 de zile, textul legal stabilind în sarcina profesionistul doar obligația de a oferi posibilitatea studierii, informării.

Clauzele contractuale contestate au fost exprimate în termeni clari, Banca indicând, atât valoarea comisionului de administrare, al cărui cuantum fix rezultă și din graficul de rambursare și valoarea comisionului de acordare si rațiunea pentru care au fost acestea percepute.

Au arătat intimatele-pârâte că urmează a se constata că în mod corect prima instanță a încadrat clauzele contestate în categoria celor care se referă la contravaloarea unor servicii prestate de către bancă și care trebuie să fie remunerate.

Au arătat intimatele-pârâte că sunt nefondate și criticile aduse hotărârii primei instanțe în ceea ce privește analiza făcuta clauzelor privitoare la comisionul de acordare și comisionului de administrare, întrucât prima instanța a analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor prevăzute de art. 5 lit. b) si c) din Contract și a reținut în mod corect că exprimarea îndeplinește prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, atât din punct de vedere gramatical, cât și din punct de vedere al mecanismului ce a stat la baza perceperii comisioanelor.

În drept, s-au invocat prevederile art. 471 alin.5 din Codul de procedură civilă, art. 4 și urm. din Legea nr. 193/2000, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

În apel părțile au depus la dosar dovezi privind plata cheltuielilor de judecată, constând în onorarii avocațiale.

Analizând apelul declarat de apelanții-reclamanți X și X, tribunalul reține următoarele:

a. Situația de fapt:

La data de X între intimata-pârâtă X, în calitate de creditor ipotecar, și apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, și apelanta-reclamantă, în calitate de codebitor, s-a încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104303, prin care s-a acordat apelantului-reclamant un credit ipotecar pentru achiziție imobil în valoare de 119.700 Euro, pentru o perioada de 360 luni, calculată de la data primei trageri de credit.

Prin acest contract s-a stabilit un comision de acordare de 2394 Euro reprezentând 2% din valoarea totală a creditului (art. 5.1 lit. b din contract) și un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a (art. 5.1 lit. c din contract), aplicat la soldul creditului, aceste clauze fiind contestate prin cererea de față.

b. Dreptul aplicabil:

În principal, apelanții-reclamanți și-au întemeiat cererea de chemare în judecată și apelul pe prevederile Legii nr. 193/2000.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de apelanții-reclamanți, în analiza sa, tribunalul se va raporta la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți (profesioniști) și consumatori, în varianta sa în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de 14.03.2008 în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Tribunalul constată că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că apelanții-reclamanți au calitatea de consumatori, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. 1, iar intimatele-pârâte de comercianți (profesioniști), perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit prevederilor art. 2 alin. 2 din această lege.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/ 2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În continuare, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/ 2000 în cazul contractului de credit dedus judecății, tribunalul constată indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu apelanții-reclamanți, ci au fost preformulate de către bancă. Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat de părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestora părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Prin urmare, instanța va înlătura susținerea intimatelor-pârâte vizând aspectul că actul juridic încheiat a fost negociat.

Intimata-pârâtă X nu a furnizat nicio explicație plauzibilă, din care să rezulte că părțile au negociat înainte de încheierea contractului.

Raportat la art. 4 din Legea nr. 193/ 2000, tribunalul constată că trebuie să verifice următoarele condiții:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată;

2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Pe de altă parte, potrivit art. 15 din Legea nr. 190/ 1999, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente; creditorul ipotecar are obligația de a insera în conținutul contractului de credit clauze prin care să aducă la cunoștința împrumutatului toate garanțiile pe care înțelege să le încheie în numele și pe seama împrumutatului, precum și condițiile de angajare a acestora.

c. Pe fondul apelului

Cu privire la comisionul de acordare, tribunalul reține următoarele:

Așa cum s-a reținut anterior, intimata-pârâtă X. a perceput un comision de acordare, care este prevăzut la art. 5.1 lit. b din contract. Potrivit acestei clauze, comisionul de acordare este de 2394 Euro, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Totodată, potrivit art. 5.1 lit. a din contract, intimata-pârâtă X. a perceput și un comision de analiză de 100 de lei, plătibil la data depunerii cererii de credit.

Cu prioritate, tribunalul reține că poate analiza clauzele ce instituie comisioane datorate de consumator deoarece nu fac parte din obiectul principal al contractului. În cazul contractelor de credit bancar obiectul principal al contractului este limitat la obligația de restituire a creditului și de plată a dobânzii și/ sau penalităților prevăzute în contract pentru nerespectarea scadenței.

Tribunalul apreciază că acest comision este abuziv perceput de către intimata-pârâtă X, încălcând prevederile art. 4 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 193/ 2000.

Astfel, potrivit acestor texte legale, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, conform art. 1 din acest act normativ, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g) din Anexa la lege, este considerată abuzivă clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare tribunalul reține că prezentul contract de credit este un contract de adeziune, apelanții-reclamanți fiind obligați să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influența în niciun mod vreuna dintre prevederile din acestuia, inclusiv prevederile referitoare la clauzele ce reglementează comisionul de acordare. Trebuie subliniat că în momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul (adică, apelanți-reclamanți) a acționat de pe o poziție inegală, inferioară, în raport cu banca, respectiv intimata-pârâtă X. Contractul încheiat este de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Apelanții-reclamanți nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-le impuse, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/ 2000 coroborat cu art. 249 din Codul de procedură civilă, intimatei-pârâte X. îi revine obligația de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze, ceea ce nu s-a întâmplat.

Mai mult, tribunalul constată că intimata-pârâtă X nu a înțeles să definească și cuvântul "acordare";, atâta timp cât aceasta a perceput și un comision de analiză.

Astfel, tribunalul apreciază că apelanții-reclamanți - în lipsa definirii acestor comisioane într-un limbaj inteligibil - nu au avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care banca a perceput atât un comision de analiză, cât și un comision de acordare. În alte cuvinte, trebuie constatat că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul Condițiilor generale de creditare pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către intimata-pârâtă aceste sume.

De asemenea, în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput, astfel încât consumatorul nu poate înțelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă, independent de garanțiile pe care clientul le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.

Perceperea comisionului de acordare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, apelanții-reclamanți fiind obligați să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute.

Comisionul de acordare nu este un echivalent al folosinței sumei împrumutate astfel cum este dobânda percepută pentru acordarea creditului, iar perceperea comisionului de acordare înseamnă practic că pentru aceeași prestație, respectiv acordarea creditului banca percepe o dublă contraprestație: dobândă și comision de acordare. Comisionul de acordare nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv.

Pe de altă parte, raportat la tipul creditului acordat apelanților-reclamanți, respectiv credit ipotecar în sensul prevăzut la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/ 1999, instanța de apel apreciază că raportului juridic stabilit între părțile litigante îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 190/ 1999.

Art. 15 din Legea nr. 190/ 1999 prevede că în sarcina împrumutatului pot fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. Prevederile acestui text legal au un caracter imperativ, astfel cum rezultă din chiar formularea sa. În cuprinsul articolului nu se face nicio distincție între cheltuielile puse în sarcina împrumutatului în funcție de momentul în care acestea devin exigibile. Drept urmare, deoarece legiuitorul nu a dorit să realizeze o astfel de distincție, ea nu trebuie să apară nici în procesul de aplicare a actului normativ.

Întrucât stipularea unui comision de acordare într-un contract de credit ipotecar, cum este și cel perfectat de apelanții-reclamanți, contravine art. 15 din Legea nr. 190/1999, instanța de apel apreciază că are caracter abuziv clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b din contractul dedus judecății.

Contrar celor reținute de prima instanță, tribunalul apreciază că nu prezintă nicio relevanță juridică în cauză faptul că apelanții-reclamanți la data încheierii contractului de credit absolviseră Academia de Studii Economice, respectiv Universitatea Politehnică, iar apelanta-reclamantă era studentă în anul IV la Facultatea de Drept, întrucât nici Legea nr. 193/ 2000, nici Directiva 93/ 13/ CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu fac nicio distincție cu privire la anumite calități ale consumatorului. Astfel, cum legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Ceea ce este relevant în speță pentru ca apelanții-reclamanți să aibă calitatea de consumatori este numai faptul că acești sunt persoane fizice și că au contractat cu un comerciant/ un profesionist (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/ 2000).

În privința sancțiunii ce intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, tribunalul reține următoarele:

Deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, așa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu unul individual.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs. Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat că "dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/ 98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere "se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele";.

Așa după cum se poate constata din examinarea cererii de chemare în judecată aceasta se referă la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei menționate mai sus, plata de către apelanții-reclamanți a unor sume cu titlu de comision de acordare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, va dispune obligarea pârâtei X la restituirea către apelanții-reclamanți a sumelor plătite cu acest titlu.

Cererea de restituire a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației, prin declararea nulității clauzei contractuale în baza căreia apelanții-reclamanți și-au executat obligațiile.

Raportând situația de fapt la dispozițiile 1341 și art. 1344 din Codul civil din anul 2009 (aplicabile în speță în raport de data rămânerii definitive a hotărârii privind constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei privind plata comisionului de acordare) ce reglementează instituția plății nedatorate, tribunalul constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de apelanții-reclamanți - solvens cu privire la comisionul de acordare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective ca urmare a constatării caracterului ei abuziv, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației.

Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă intimatei-pârâte X - accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractul de credit preredactat de aceasta, neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/ 2000, având în vedere și prevederile O.G. nr. 9/2000 și O.G. 13/2011, tribunalul va obliga intimata-pârâtă X la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, precum și la plata dobânzii legale de la data încasării acestei sume și până la achitarea integrală a debitului.

Cu privire la comisionul de administrare, tribunalul, cu majoritate, reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104303 din data de 14.03.2008, împrumutatul și codebitorul datorează Băncii un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începînd cu scadența a 13-a.

Cuantumul comisionului de administrare aferent fiecăreia din ratele în care trebuia rambursat împrumutul a fost menționat în planul de rambursare a creditului (vol. I, f. 31 - 39, dosar JS 6).

Astfel cum rezultă din interpretarea art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, acest comision este o parte componentă a costului (total al) creditului acordat de Bancă. Faptul că dobânda reprezintă prin definiție prețul creditului, nu exclude eo ipso posibilitatea includerii altor elemente în structura costului. Clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit este asociată obiectului principal al contractului deoarece stabilesc prestații esențiale ale consumatorului, în absența cărora acesta nu ar fi putut beneficia de suma de bani pe care Banca i-a pus-o la dispoziție în conformitate cu clauzele contractului de împrumut.

În hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C - 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit următoarele:

" (…) cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește";.

Din considerentele acestei hotărâri rezultă că este lipsit de relevanță pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al modului de redactare al unei clauze care instituie în sarcina consumatorului obligația de plată a unor comisioane, dacă în cuprinsul contractului sunt explicate ori numai indicate și motivele perceperii lor.

Nici o dispoziție legală din materia dreptului consumatorului ori din dreptul comun nu impune profesionistului obligația de a arăta în contractul încheiat cu un consumator motivele pentru care îi pretinde acestuia plata unui anumit comision. Mai mult decât atât, în conformitate cu dispozițiile 981 C.civ., clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt indicate expres.

Clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, nu doar din punct de vedere gramatical, ci și din punctul de vedere al conținutului întrucât întinderea sumelor datorate de împrumutat și codebitor în temeiul ei a fost precizată atât în termeni relativi, prin arătarea procentului folosit la determinarea sa (0,15%), cât și în termeni absoluți, în graficul de rambursare fiind evidențiată într-o coloană aparte valoarea comisionului de administrare. Faptul că în cuprinsul clauzei contestate nu s-a indicat expres că baza de calcul o reprezintă soldul creditului nu constituie un impediment de natură a face clauza dificil de înțeles, de vreme ce folosirea acestei baze de calcul este evidentă dacă se consultă graficul de rambursare a creditului în cuprinsul căruia se observă diminuarea lunară a acestuia, direct proporțională cu soldul creditului. În plus, în graficul de rambursare s-a arătat expres, în valoare nominală, cât din rata lunară reprezintă comision de administrare

Drept urmare, în raport cu prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanța nu poate verifica dacă prevederea de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, prin care se instituie în sarcina consumatorilor obligația de plată a unui comision de administrare are sau nu caracter abuziv, câtă vreme această clauză reglementează o obligație de plată în sarcina debitorilor ce se încadrează în obiectul principal al contractului. De asemenea, în raport cu prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, nu revine instanțelor judecătorești sarcina de a aprecia dacă valoarea comisioanelor percepute de Bancă este adecvată ori proporțională conținutului serviciilor prestate de aceasta, în calitate de profesionist.

Argumentele apelanților-reclamanți bazate pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu sunt întemeiate. Astfel cum a reținut prima instanță în motivarea sentinței apelate și cum rezultă din termenii folosiți în redactarea acestei dispoziții legale, obiectul de reglementare al acestui articol îl reprezintă numai cheltuielile ocazionate de încheierea contractului (spezele contractului), legiuitorul indicînd expres care din aceste costuri pot fi puse ori transferate în sarcina împrumutatului.

Textul de lege nu se referă sub nici o formă la comisioanele pe care Banca le poate percepe în executarea contractului de împrumut, comisioanele neintrînd în obiectul de reglementare al acestuia.

Drept urmare, motivele de apel invocate de apelanții-reclamanți cu privire la soluția dată cererii lor de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit și cererilor accesorii, nu sunt întemeiate și urmează să fie respinse, cu majoritate.

Relativ la cheltuielile de judecată, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, tribunalul - având în vedere că prin admiterea apelului declarat de către apelanții-reclamanți s-a admis în parte cererea de chemare în judecată a acesteia - va face aplicarea prevederilor art. 453 alin. 1 și 2 și art. 455 din codul de procedură civilă din anul 2010, urmând a obliga reclamanții la plata către pârâte a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, a obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și a compensa cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea cauzei în primă instanță

Pentru aceste considerente, tribunalul urmează a admite apelul formulate de apelanții-reclamanți X și X, împotriva sentinței civile nr. X pronunțate de Judecătoria Sectorului X București, în dosarul nr. X, în contradictoriu cu intimatele-pârâte X, X și X.

Ca atare, va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va admite în parte cererea, va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție nr. X, va obliga pârâta X la plata către reclamanți a sumei de 2394 Euro, în echivalent în lei la data plății, achitate cu titlu de comision de acordare, precum și la plata dobânzii legale de la data încasării sumei nedatorate, 14.03.2008, și până la achitarea integrală a debitului, va obliga reclamanții la plata către pârâte a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și va compensa cheltuielile de judecată.

În temeiul art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă din anul 20120, reținând culpa procesuală a intimatei-pârâte X în soluționarea apelului, cu aceasta fiind încheiat contractul și aceasta percepând comisionul de acordare în raport de care a fost admis apelul, tribunalul va obliga această intimată-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate:

Admite apelul formulat de apelanții-reclamanți X, CNP X și X, CNP X, ambii cu domiciliul în X, și cu domiciliul ales pentru efectuarea tuturor actelor de procedura la X, sector 2, împotriva sentinței civile nr. X pronunțată de Judecătoria Sectorului X București, în dosarul nr. X, în contradictoriu cu intimatele X., cu sediul în X, X, cu sediul în X, prin mandatar X., cu sediul în X și X, cu sediul în X, toate intimatele-pârâte având sediul ales în X.

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:

Admite în parte cererea.

Constată nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție nr. X.

Obligă pârâta X. la plata către reclamanți a sumei de 2394 Euro, în echivalent în lei la data plății, achitate cu titlu de comision de acordare, precum și la plata dobânzii legale de la data încasării sumei nedatorate, 14.03.2008, și până la achitarea integrală a debitului.

Obligă reclamanții la plata către pârâte a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Compensează cheltuielile de judecată.

Cu opinia separată a doamnei judecător X în ceea ce privește apelul declarat împotriva soluției pronunțate cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. b din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție nr. 104303/14.03.2008 și cererile accesorii acesteia.

Cu opinia separată a doamnei judecător X în ceea ce privește apelul declarat împotriva soluției pronunțate cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. c și din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție nr. X și cererile accesorii acesteia.

Obligă intimata-pârâtă X. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, X.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

Judecător - X X X

GREFIER

X

Red. jud. X./05.07.2016/dact X./10.06.2016/7 ex.

Judecătoria Sectorului X București - dosar nr. X

Judecător primă instanță - X

Dosar nr. X

Opinia separată a doamnei judecător X

În opinia mea este întemeiat apelul formulat de apelanții-reclamanții X și X și în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. c și din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție nr. X și cererile accesorii acesteia.

Dreptul aplicabil:

În principal, apelanții-reclamanți și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii nr. 193/2000.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare mă voi raporta la dispozițiile Legii nr. 193/ 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți (profesioniști) și consumatori, în varianta sa în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de 14.03.2008, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Apreciez că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că apelanții-reclamanți au calitatea de consumatori, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. 1, iar intimata-pârâtă X este comerciant (profesionist), perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit prevederilor art. 2 alin. 2 din această lege.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În continuare, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/ 2000 în cazul contractului de credit dedus judecății, constat indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele lor nu au fost negociate direct cu apelanții-reclamanți, ci au fost preformulate de către bancă. În opinia mea nu se poate considera că actul juridic încheiat de părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestora părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Prin urmare, apreciez că trebuie înlăturată susținerea vizând aspectul că actul juridic încheiat a fost negociat cu apelanții-reclamanți.

Intimata-pârâtă X nu a furnizat nicio explicație plauzibilă, din care să rezulte că părțile au negociat înainte de încheierea contractului.

Raportat la art. 4 din Legea nr. 193/ 2000, apreciez că trebuiau verificate următoarele condiții:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată;

2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Pe fondul apelului declarat de apelanții-reclamanți în ceea ce privește comisionul de administrare, tribunalul reține următoarele:

Așa cum s-a arătat anterior s-a perceput un comision de administrare, care este prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contract. Potrivit acestei clauze, comisionul de administrare lunar este de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

Cu prioritate, consider că se poate analiza clauza ce instituie comisionul de administrare datorat de consumator, deoarece nu face parte din obiectul principal al contractului. În cazul contractelor de credit bancar obiectul principal al contractului este limitat la obligația de restituire a creditului și de plată a dobânzii și/ sau penalităților prevăzute în contract pentru nerespectarea scadenței.

Apreciez că acest comision este abuziv perceput, încălcându-se prevederile art. 4 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 193/ 2000.

Astfel, potrivit acestor texte legale, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, conform art. 1 din acest act normativ, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g) din Anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare apreciez că prezentul contract de credit este un contract de adeziune, apelanții-reclamanți fiind obligați să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influența în niciun mod vreuna dintre prevederile din acestuia, inclusiv prevederile referitoare la clauza ce reglementează comisionul de administrare. Trebuie subliniat că în momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul (adică, apelanții-reclamanți) a acționat de pe o poziție inegală, inferioară, în raport cu banca, respectiv intimata-pârâtă X. Contractul încheiat este de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Intimatul-reclamant nu a avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-i impuse, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/ 2000 coroborat cu art. 249 din Codul de procedură ă civilă, intimatei-pârâte X îi revine obligația de a dovedi ca a negociat în mod direct aceste clauze cu apelantele, ceea ce nu s-a întâmplat.

Mai mult, dispozițiile convenționale din art. 5.1 lit. c) din contractul încheiat de părți nu sunt clar, neechivoc exprimate, deoarece comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care apelanții-reclamanți nu au avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia și nu se poate aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. Nu a fost definită noțiunea de comision de administrare pentru a permite consumatorului să înțeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia. Conform art. 1 din Legea nr. 193/ 2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

De asemenea, constat că prin clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu se specifică la ce valoare este aplicat procentul de 0,15% sau perioada de timp pentru care se aplică astfel încât intimatul-reclamant nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, de întinderea obligației astfel contractate.

Pentru aceste motive, apreciez că dispoziția contractuală privind comisionul de administrare nu este clar și neechivoc exprimată, fapt pentru care poate face obiectul controlului caracterului abuziv, exercitat în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/ 2000, în sensul stabilirii dacă creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, consider că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator presupune ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv anumite costuri contractuale. În cazul de față, nu s-a indicat și nu s-a făcut dovada unei contraprestații sau a unui cost căruia să îi corespundă plata comisionului de administrare. Nu în ultimul rând, acest comision prezintă un caracter aleatoriu, nefiind determinat sau determinabil. Pentru aceste motive, o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că lasă la latitudinea exclusivă a apelantei-pârâte stabilirea modalității de calcul a sumelor datorate lunar cu titlul de comision de administrare.

În ceea ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, este necesar a se acorda atenție forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă banca a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama. Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale apelanților-reclamanți au fost luate în considerare, în condițiile în care acestea s-au aflat într-o poziție de inferioritate față de apelanta-pârâtă atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, cu privire la clauza în discuție.

Având în vedere considerentele anterioare, consider că trebuia constat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută de art. 5.1 lit. c) din contract, privind comisionul de administrare.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/ 2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea. Legea nu menționează expres dacă este vorba de o nulitate absolută sau una relativă, fapt pentru care stabilirea felului nulității se face prin raportare la natura interesului ocrotit prin norma juridică nerespectată, cu luarea în considerare și a cauzei de nulitate, a terminologiei folosite în cuprinsul normei juridice, a regimului juridic al sancțiunii.

Apreciez că articolul menționat stabilește sancțiunea nulității absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive având în vedere că textul legal folosește sintagma cu caracter imperativ ";clauzele nu vor produce efecte";, spre deosebire de formulele ";anulabile"; sau ";pot fi anulate";, caracteristice nulității relative. În plus, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual și contravine bunei-credințe, prin profitarea de poziția subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmărește un scop ilicit și/ sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, și nu de nulitate relativă. Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmărește doar vicierea consimțământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiții, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obținerea unor venituri mai mari, profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, și care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condițiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziție economică privilegiată.

Nu în ultimul rând, apreciez că lipsirea de efecte a clauzelor abuzive din contractele de adeziune, nenegociate de părți, are rolul de a ocroti un interes general, al tuturor consumatorilor prin protejarea acestora împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic pe care o dețin, fiind vorba de norme juridice de ordine publică cu un evident caracter imperativ.

Având în vedere soluția ce apreciez că trebuia pronunțată cu privire la clauza contractuală cuprinse în art. 5.1 lit. c din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104303/14.03.2008, și făcând aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), consider că se impunea restituirea prestațiilor efectuate de către apelanții-reclamanți în baza clauzei privind comisionul de administrare.

Potrivit dispozițiile 1341 și art. 1344 din Codul civil din anul 2009 (aplicabile în speță în raport de data rămânerii definitive a soluției ce am apreciat că ar fi trebuit pronunțată - de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei privind plata comisionului de administrare) ce reglementează instituția plății nedatorate, orice plată presupune o datorie și ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii. În contextul constatării nulității absolute a comisionului de administrare, trebuia considerată, retroactiv, că această obligație nu a existat, fiind vorba de o plată făcută fără temei și care trebuie restituită de cel care a primit-o.

Pe de altă parte, raportat la tipul creditului acordat, respectiv credit ipotecar în sensul prevăzut la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/ 1999, opinez că raportului juridic stabilit între părțile litigante îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 190/ 1999.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei menționate mai sus, plata unor sume cu titlu de comision de administrare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, opinez că trebuia dispusă restituirea sumelor plătite cu acest titlu, precum și obligarea la plata dobânzii legale având în vedere dispozițiile O.G. nr. 9/2000 și O.G. 13/2011.

Cererea de restituire a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației apelanților-reclamanți, prin declararea nulității clauzei contractuale în baza căreia aceștia și-au executat obligațiile.

Față de motivele expuse, apreciez că se impunea admiterea apelul formulat de apelanții-reclamanții X și X și în ceea ce privește apelul declarat împotriva soluției pronunțate cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. c și din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție nr. X și cererile accesorii acesteia.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile legale deja evocate și art.480 din Codul de procedură civilă din anul 2010.

Judecător X

Red./dact. jud. X./05.07.2016 /7 ex.

← Contestaţie împotriva deciziei de compensare emisa de AVAS		PUNERE SUB INTERDICŢIE- admite cererea . Jurisprudență Cereri →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Grăniţuire. Revendicare. Jurisprudență Contestaţie în anulare Contestaţie împotriva deciziei de compensare emisa de AVAS