Constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prin care numai banca îşi rezervă dreptul de a converti contractul de împrumut bancar din valută (CHF) în lei.
| Comentarii |
|
Tribunalul GALAŢI Decizie nr. 230/R din data de 27.06.2014
Prin Sentința civilă nr. 11971/17.12.2013, Judecătoria Galați a respins acțiunea promovată de reclamanta C.N. în contradictoriu cu SC V R SA, prin care se solicitase:
1. obligarea pârâtei la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 4.2 din Convenția de credit nr. x/11.08.2008, în sensul de a converti în RON creditul acordat împrumutatului în baza convenției, utilizând în acest scop cursul de schimb CHF/RON practicat de către aceasta la data efectuării conversiei, începând de la data de 02.10.2008, moment în care cursul de schimb pentru moneda creditului (franc elvețian) a fluctuat, în sens crescător, cu mai mult de 10% față de valoarea acestuia, de la data semnării convenției și, în consecință a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor încasate fără drept;
2. desființarea cu efect retroactiv, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a clauzei instituite în mod unilateral și abuziv prin pct. B lit. f) din adresa nr. y/03.09.2010, prin care comisionul de risc a fost redenumit de pârâtă "comision de administrare credit"; și a fost calculat și perceput ilegal de către pârâtă până la data formulării acțiunii și, în consecință, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor încasate fără drept.
Recursul declarat de reclamanta C.N. este fondat pentru următoarele motive:
Hotărârea primei instanțe se bazează pe o analiză trunchiată a capetelor de cerere cu care a fost învestită precum și a apărărilor făcute în cauză de intimata-pârâtă și, deși au fost administrate probe cu înscrisuri, interogatorii, acestea nu au fost analizate. Totodată au fost ignorate atât reglementările în dreptul intern invocate de părți, cât și directivele europene la care a făcut referire reclamanta respectiv, Directiva nr. 93/13/CEE, precum și jurisprudența în materie. Astfel, au fost ignorate interpretările date dreptului comunitar prin cauza C-26/13 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în aplicarea Directivei nr. 93/13/CEE privind admisibilitatea clauzelor abuzive referitoare la contractele de credit de consum încheiate în monedă străină - clauzele referitoare la cursurile de schimb.
De asemenea, instanța de fond a interpretat clauzele contractuale în sensul în care acestea nu produc efecte juridice, dând o interpretare pur formală clauzelor contractuale, fără a realiza o interpretare teleologică a acestora.
Astfel, instanța, ținând cont de dispozițiile art. 304 ind. 1 C.p.civ. și 304 pct. 9 C.p.civ. vechi, constată că recursul este admisibil și va realiza o reanalizare a capetelor de cerere pe fond prin prisma prevederilor legale și a celor comunitare în vigoare până la acest moment:
1. Referitor la capătul de cerere prin care recurenta a solicitat instanței de fond obligarea pârâtei să pună în aplicare dispozițiile art. 4.2 din Convenția de credit nr. x/11.08.2008 instanța de recurs reține următoarele:
Potrivit art. 4.2. din convenția de credit, părțile au convenit că este dreptul, nu și obligația băncii de a realiza o convertire a creditului din CHF în RON în situația în care cursul valutar se majora cu mai mult de 10 % față de cursul valutar existent la momentul acordării creditului.
Potrivit art. 970 C.civ. vechi (aplicabil în cauză având în vedere momentul semnării convenției) convențiile trebuie executate de părți cu bună-credință. În cauză banca avea dreptul, nu și obligația, de a modifica contractul din valuta CHF în RON. O astfel de clauză a fost introdusă pentru protecția băncii de riscul valutar. Cât timp partea contractantă nu solicita și ea modificarea monezii în care s-a acordat creditul, în condițiile de creștere a cursului valutar, banca se manifesta în relația contractuală ca fiind de bună-credință.
Din momentul în care împrumutatul (reclamanta) a solicitat în repetate rânduri de a beneficia și ea de protecția prevăzută de art. 4.2 în favoarea băncii, echilibrul contractual a fost deteriorat, iar banca s-a manifestat cu rea-credință în executarea prevederilor contractuale, urmărind practic îndatorarea excesivă a debitorului prin suportarea creșterii efectului cursului de schimb și, per total, a costului creditului și aducea sa în stare de insolvență.
Instanța reține că, potrivit articolul 4 din Directiva 93/13:
"(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde;
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.";
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 are la bază ideea că, în fapt, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător-furnizor, atât raportat la puterea de negociere, cât și la nivelul de informare, aderarea la condițiile redactate în prealabil de furnizor, fiind făcută de cumpărător fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, articolul 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prevăzând în fapt o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în sistemul de protecție a consumatorilor, dispoziția fiind de strictă interpretare.
Mai mult, potrivit interpretării date de Curtea Europeană de justiție în cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., pct. 59 ";o clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o "remunerație"; al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.";
De asemenea, la punctul 73 al aceleiași hotărâri, s-a reținut că: "clauza contractuală care permite unui vânzător sau unui furnizor să calculeze nivelul ratelor lunare datorate de consumator în funcție de cursul de schimb la vânzare al monedei străine aplicat de acest vânzător sau furnizor, clauză care are ca efect creșterea costurilor serviciului financiar în sarcina consumatorului, aparent fără o limită maximă, rezultă din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă, că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea prin analogie Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 49).";
În continuare, la pct. 74 se prevede că "îi revine instanței de trimitere sarcina a stabili dacă, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător .., un consumator mediu, normal informat,…, putea nu numai să cunoască diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale unei monede străine, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, pentru acesta ale aplicării cursului de schimb la vânzare pentru calcularea ratelor la care va fi în definitiv obligat și, prin urmare, costul total al împrumutului său";. Totodată Curtea Europeană a apreciat că diferența de curs valutar nu poate să nu fie supusă aprecierii instanței cu privire la caracterul său abuziv.
Față de aceste interpretări ale dreptului Uniunii Europene privind directiva 93/13, instanța apreciază că în anul 2008 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflecta și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul pentru recurentă.
Reclamanta, ca și un consumator mediu și normal informat, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian. Banca, având mai multe informații de pe piața interbancară, a inserat ca mod de protecție a sa împotriva riscului valutar clauza în litigiu (de la art. 4.2 din contract) privind conversia creditului din CHF în RON.
Astfel, acordând numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a permite și împrumutatului să beneficieze de o astfel de protecție și fără a stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părți și pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, în contract s-a inserat o clauză abuzivă. Astfel, s-a îngreunat voit situația debitorului, în timp ce banca nu avea nimic de pierdut dintr-o astfel de transformare, pe care și-a asumat-o ca pe un beneficiu.
Prin urmare, instanța constată că în contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului său.
În schimb, părțile au prevăzut un prag minim de la care se activează o astfel de clauză, respectiv atunci când cursul de schimb valutar crește cu peste 10% față de cel avut în vedere la momentul semnării contractului. O astfel de creștere a cursului de schimb CHF/RON a avut loc la data de 02.10.2008. Ca urmare, de la această dată se putea modifica contractul din monedă CHF în RON.
Reclamanta a solicitat o astfel de transformare, dar banca a refuzat constant a da curs clauzei contractuale, fără să se precizeze vreun argument plauzibil. În aceste condiții, acțiunea reclamantei este întemeiată, iar instanța va obliga intimata-pârâtă să convertească creditul acordat reclamantei din CHF în RON, la un curs de schimb majorat cu 10% față de cel avut în vedere de părți la data acordării creditului. Această modificare operează cu data de 02.10.2008, adică după momentul la care a fost îndeplinită condiția premisă prevăzută de art. 4.2 din contract, respectiv creșterea cursului de schimb cu peste 10% față de cel avut în vedere la momentul semnării contractului de către părți.
2. Referitor la capătul de cerere prin care recurenta a solicitat instanței obligarea pârâtei să desființeze cu efect retroactiv, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a clauzei prin care comisionul de risc a fost redenumit de pârâtă "comision de administrare credit"; și obligarea pârâtei la plata sumelor încasate fără drept, instanța de recurs reține următoarele:
Instanța de fond a respins acest capăt de cerere pe motiv că nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei, ci instituirea caracterului abuziv al clauzei. Instanța de fond a dat o interpretare strict literară solicitărilor reclamantei, fără a vedea motivele de fapt invocate de reclamantă, care nu a fost asistată de avocat la momentul redactării și depunerii acțiunii. În mod clar din motivele acțiunii rezultă faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulității clauzei, respectiv a comisionului de administrare care a fost introdus de bancă prin fraudă la lege.
Astfel, reclamanta nu a solicitat să se constate caracterul abuziv a comisionului de risc până la momentul apariției O.U.G. nr. 50/2010, ci doar a arătat că plata unui astfel de comision, indiferent de denumirea dată de bancă în continuare, este contrară dispozițiilor legale impuse tocmai de această normă.
Ca urmare, instanța este chemată să analizeze legalitatea clauzei privind perceperii comisionului de risc de către bancă, redenumit comision de administrare, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv din a 91-a zi de la intrarea în vigoare a legii.
Prin O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului, în sensul că a limitat comisioanele pe care băncile puteau să le perceapă. Printre aceste comisioane permise de legea (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) nu se număra și comisionul de risc, pe care părțile l-au inserat în contractul de credit la punctul 5.1. lit. a din condițiile speciale și 3.5. din condițiile generale ale contractului. În aceste condiții, banca-pârâtă trebuia să înlăture acest comision.
Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială a legii:
"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.
(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.
(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. (…)
(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.";
Față de dispozițiile legale mai sus arătate, instanța reține că pentru a opera modificarea clauzelor contractuale, în cazul de față pentru ca un comision de risc să se transforme în comision de administrare, era necesar ca banca să facă dovada că a depus diligențe pentru a informa consumatorul. Reclamanta a depus la dosar adresa nr. y/03.09.2010 trimisă de bancă, dar nu s-a depus dovada comunicării acesteia, pentru a ști dacă curge termenul de răspuns din partea reclamantei. Reclamanta a susținut că nu i-a fost comunicată la adresa de corespondență pe care a lăsat-o băncii, dar în cauză nu există nici o dovadă a comunicării acestei adrese la nici un domiciliu sau adresă de corespondență a părții.
În aceste condiții, nici prevederea introdusă de art. II din Legea nr. 288/2010 nu se aplică, prevedere prin care se stipulează că: ";(2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
Astfel, cât timp reclamanta nu a avut cunoștință despre modificările propuse de bancă, nu putea opera modificarea clauzelor contractuale și nici nu avea cum să notifice banca în 60 zile de la intrarea în vigoare a legii, cât timp nu cunoștea aceste modificări. În aceste condiții, perceperea unui comision de administrare în locul comisionului de risc, contravine prevederilor legale mai sus arătate. Totodată nici comisionul de risc nu se mai putea percepe de către bancă, deoarece era un comision nepermis de lege.
Instanța de recurs reține că pentru a opera modificarea comisionului din risc în cel de administrare trebuia să se realizeze voința juridică de a contracta. Nefiind realizată această voință juridică comună a părților, modificarea contractuală nu poate opera, mai ales că reclamanta, când a aflat de modificarea operată de bancă, s-a opus acestei modificări. Din interpretarea art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, rezultă că modificarea unilaterală a contractului de credit dintre părți, operată de intimată, cu privire la comisionul de risc și de administrare reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă română și consacrată expres în art. 969 cod civil și în special în materia contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare.
Ca urmare, perceperea comisionului de administrare în locul comisionului de risc, începând cu a 91-a zi de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 este contrară acestui act normativ, cât și dispozițiilor legale privind încheierea unei convenții valabil făcute, așa cum prevăd dispozițiile art. 948 și următoarele din vechiul C.civ. (lipsește voința juridică comună în sensul modificării prevederilor contractuale).
Față de toate considerentele mai sus arătate, instanța de recurs a admis cererea reclamantei și cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, a constatat nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare credit. În consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 32.017,77lei, reprezentând comisionul de risc, redenumit comision de administrare calculat până la data de 10.12.2012, așa cum a indicat reclamanta în precizările de la fond.
În concluzie, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 în referire la art. 3041 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot sentința recurată și în rejudecare, a admis acțiunea cu mențiunile mai sus arătate pentru fiecare capăt de cerere analizat.
| ← Obiectul procedurii camerei preliminare. Contestație împotriva... | Titlul de proprietate invocat de către pârâţi nu poate... → |
|---|
