Contestație decizie emisă de comisia pentru aplicarea legii nr. 290/2003. interpretarea și completarea probatoriul administrat în procedura administrativă

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 1630 din data de 09.12.2016

Faptul că dispozițiile procedurale cuprinse în Legea nr. 290/2003 permit cenzurarea deciziilor A.N.R.P. îndreptățește instanța nu numai la analizarea, ci și la completarea probatoriului administrat în procedura administrativă, în măsura în care aceasta ar putea conduce la soluționarea justă a cauzei. De asemenea, instanța are posibilitatea reaprecierii forței probante a înscrisurilor depuse de reclamant, în măsura în care atare înscrisuri se coroborează cu restul probatoriului, ținând seama de dificultățile procurării înscrisurilor în discuție, de autoritățile emitente și, mai ales, de data întocmirii respectivelor înscrisuri, de contextul istoric al redactării acestora.

Din această perspectivă, în condițiile în care reclamantul, prezent în instanță, a individualizat bunurile pentru care solicită despăgubiri, este superfluă obligarea acestuia la prezentarea unei declarații notariale, ținând seama de spiritul Legii nr. 290/2003.

Decizia nr. 1630/ 09 decembrie 2016 a Curții de Apel Galați

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 2xxx/113/2015*, reclamantul C.V. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 1xxx/17.10.2014 a ANRP, solicitând acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 290/2003 de pe urma autorului F.A., bunic din partea mamei C.D., fostă F., pentru bunurile reținute sau sechestrate și rămase în C., Republica Moldova, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantul a precizat că în temeiul art. 2 din Legea nr. 290/2003 și art. 1 din HG nr. 1120/2006, în calitate de moștenitor al autorului F.A. a formulat cerere de despăgubire pentru bunurile care au aparținut acestuia, rămase pe teritoriul Basarabiei în localitatea C., Republica Moldova.

Reclamantul a susținut că în acest sens a formulat cereri la Instituția Prefectului Județului B. și la Comisia Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, depunând înscrisuri cu care a făcut dovada calității de moștenitor și a dreptului de proprietate al defunctului F.A., respectiv înscris de cont plăți chirie pentru F.A., proprietarul unui imobil ocupat de subcentrul C. a unei magazii de cereale, proces-verbal din data de 05.03.1944 privind rechiziționarea unui imobil, înscrisul denumit ";Autorizațiune"; nr. 6x din 09.01.1932 în copie legalizată și recipisa pentru plata construcției în copie simplă, contract de vânzare-cumpărare încheiat între M.I.B. și A.F. din 03.09.1931 în copie legalizată, testamentul numitului N.F. în copie simplă, corespondența cu Arhivele Naționale ale Republicii Moldova, trei declarații de martor autentificate la notar, respectiv S.Ș., P.M. și M.Ș.

S-a precizat că, deși a făcut dovada că defunctul A.F. a posedat bunuri în Republica Moldova, cu înscrisuri legalizate, pentru că au fost și unele copii simple, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a apreciat că nu pot fi luate în considerare dovezile de la dosar, deși erau suficiente probe care să permită admiterea cererii sale.

Cu privire la martorii care au dat declarații autentificate, A.N.R.P. a apreciat că declarațiile acestora nu pot fi luate în considerare pentru că nu au cunoscut prin propriile simțuri realitatea pentru care ei declară.

Reclamantul a precizat că a afirmat la momentul formulării cererii că nu a primit alte compensații, dar A.N.R.P. a apreciat că ar fi trebuit o declarație autentică în care să menționeze suprafețe exacte și bunuri pentru care cere despăgubire, deși art.2 alin.4 din H.G. nr.1120/2006 nu prevede pretențiile solicitate de această autoritate.

S-a arătat că la art. 2 alin. 4 și 5 din H.G. nr.1120/2006 sunt prevăzute dovezi alternative și nu imperative pentru dovedirea proprietății. În acest articol se prevede că cererile se însoțesc de acte doveditoare certificate de autorități. Legiuitorul a statuat că în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului însoțită de declarațiile a cel puțin doi martori, de asemenea autentificate.

Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersuri efectuate pentru a intra în posesia unor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora după caz.

Reclamantul a considerat că a depus un minim de probe, în ceea ce privește documente atât din Republica Moldova, cât și din România care dovedesc proprietatea defunctului F.A. și testamentul lui F.N., tatăl lui F.A.

Despre proprietățile din Republica Moldova, martorii au cunoscut discuții dintre F.N.A. și F.A. despre proprietățile deținute în localitatea C., în timp ce F.A. era în viață, cunoscând faptul că acesta era cârmaci.

S-a arătat că exigența A.N.R.P. excede cadrului legal și dispozițiilor Legii nr. 24/2004, apreciindu-se că prin cerere reclamantul ar fi trebuit să facă dovada continuității dreptului de proprietate asupra bunurilor, pentru care se solicită despăgubiri, deși art. 2 din H.G. nr. 11320/2006 nu cere acest lucru, ci trebuie doar să se facă dovada că au avut în proprietate bunuri care au rămas pe teritoriul Basarabiei.

Astfel, s-a arătat că motivele ANRP de respingere a contestației formulate împotriva Hotărârii nr. 1493 din 31.01.2013 a Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificări și completări, sunt nelegale și exagerate, pentru că actul normativ și normele metodologice nu prevăd exigențele impuse de această autoritate.

În consecință, s-a solicitat instanței să dispună admiterea contestației formulate împotriva Deciziei nr.1xxx/07.10.2014, în sensul acordării de despăgubiri pentru bunurile ce au aparținut defunctului F.A., cu cheltuieli de judecată.

În dovedire, au fost anexate înscrisurile menționate în acțiune.

Prin întâmpinarea depusă la data de 05.01.2016, pârâta A.N.R.P. a solicitat respingerea acțiunii, arătând că în vederea dovedirii proprietății, înscrisurile ";cont de plată chirie cuvenită domnului A.F., proprietarul imobilului ocupat de subcentrul C. a unei magazii de cereale"; și procesul-verbal din data de 05.03.1944, precum și testamentul numitului N.F. din 27.07.1942, sunt depuse la dosar în copii simple nelegalizate, nefiind astfel luate în considerare.

S-a precizat totodată că petentul nu a făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, declarațiile martorilor S.Ș. și P.M., fiind incomplete.

Pârâta a arătat că potrivit art. 2 alin. 2 din H.G. nr. 1120/2006 petentul avea obligația de a depune la dosar declarația pe propria răspundere completă, în care să fie menționate bunurile pentru care se solicită despăgubiri, cu indicarea suprafețelor exacte, cât și dacă autorii au beneficiat sau nu de despăgubiri ori compensații parțiale în bani sau în natură, însă petentul nu a efectuat nici un demers în acest sens.

Ca urmare, s-a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului asupra bunurilor pentru care au fost solicitate despăgubiri, fiind respinsă în mod corect contestația împotriva Hotărârii nr. 1xxx din 31.01.2013 a Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

S-a solicitat totodată respingerea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, ca neîntemeiat, stabilirea valorii despăgubirilor fiind atributul Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În privința obligării pârâtei A.N.R.P. la plata despăgubirilor, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, față de dispozițiile art. 7, art. 13 și art. 14(2) din Legea nr. 164/2014 din care rezultă că A.N.R.P. are atribuții de verificare și control cu privire la hotărârile emise.

Pârâta a solicitat și respingerea capătului de cerere privind obligarea A.N.R.P. la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 492/2006.

Cauza a fost inițial înregistrată la Secția I Civilă a Tribunalului Brăila, iar prin Încheierea pronunțată la data de 04.02.2016 în dosarul nr. 2xxx/113/2015, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei secții și înaintarea dosarului la Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brăila, în temeiul dispozițiilor art. 8(5) din Legea nr. 290/2003, art. 132 al.3 și art. 136(1) Cod procedură civilă.

În cadrul dosarului nr. 2xxx/113/2015*, instanța a dispus prin Încheierea din 27.04.2016 introducerea în cauză a pârâtei Comisia Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, căreia i-au fost comunicate copii de pe acțiune și înscrisuri, fără a depune întâmpinare.

Prin concluziile scrise depuse la data de 25.03.2016, reclamantul a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P., autoritate care soluționează contestațiile împotriva hotărârilor comisiilor județene și ale municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, față de dispozițiile art. 8(5) din Legea nr. 290/2003 și art. 17(3) din H.G. nr. 1120/2006.

Având în vedere că obiectul acțiunii, față de dispozițiile Legii nr. 290/2003, incidente în cauză, Tribunalul reține că pârâta A.N.R.P. are calitatea procesuală pasivă în cauză, urmând să respingă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în referire la obligarea acestei instituții la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor art. 248(1) Cod procedură civilă

La solicitarea instanței, pârâta A.N.R.P. a depus la dosar actele care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 1xxx/17.10.2014.

S-a administrat în cauză proba cu înscrisuri, la solicitarea părților.

Prin sentința civilă nr. 3xx/Fca/2016 din data de 05 iulie 2016 pronunțată în cauză, Tribunalul Brăila a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A.N.R.P. De asemenea, a respins ca nefondată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin Hotărârea nr. 1xxx/31.01.2013 a Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr.290/2003 s-a respins cererea nr. 9xxx/6991/03.04.2009 și s-a propus neacordarea compensațiilor bănești moștenitorului C.V. pentru bunurile de care a fost deposedat autorul F.A.

S-a constatat în acest sens că petentul nu a depus declarație notarială conform art. 2(2) din HG nr. 1120/2006.

Prin Decizia nr.1026 din 07.10.2014 emisă de A.N.R.P., s-a respins contestația nr. 4035/20.03.2013 formulată de contestatorul C.V. împotriva Hotărârii nr. 1xxx/31.01.2013, reținându-se că dovada refugiului și a dreptului de proprietate se face potrivit art. 2(4) teza I din HG nr. 1120/2006, cu acte doveditoare autentificate de autorități.

Au fost analizate înscrisurile depuse în dovedirea dreptului de proprietate și s-a menționat că înscrisul ";Cont plată chirie cuvenită domnului A.F., proprietarul imobilului ocupat de subcentrul C. a unei magazii de cereale"; și procesul-verbal din data de 05.03.1944, precum și testamentul numitului N.F. din 27.07.1942 au fost depuse la dosar în copii simple nelegalizate, nefiind reținute în susținerea cererii.

Raportat la declarațiile martorilor S.Ș. și P.M., considerate incomplete, s-a constatat că petentul nu a făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, având în vedere că documentul "contract de vânzare-cumpărare"; a fost încheiat între M.I.B. și A.F. în anul 1931.

Totodată, nu a fost reținută declarația martorului M.Ș., născut în anul 1947, autentificată sub nr. 2xxx/30.07.2012 întrucât nu a cunoscut prin propriile simțuri realitățile pentru care a declarat.

În decizia contestată s-a precizat că petentul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art.2(2) din H.G. nr.1120/2006 privind depunerea la dosar a declarației pe propria răspundere completă, astfel încât s-a constatat că nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate al autorului asupra bunurilor pentru care au fost solicitate despăgubiri.

În acest sens instanța reține că reclamantul C.V. a depus la dosar la termenul din 22.03.2016, declarația autentificată sub nr. 2xxx/25.07.2014, potrivit căreia acesta a declarat pe propria răspundere că nu a beneficiat de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură conform prevederilor Legii nr. 290/2003, pentru bunurile de care a fost deposedat autorul F.A. ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.

Față de motivele reținute atât în Hotărârea nr. 1xxx/31.01.2013 a Comisiei Municipiului B pentru aplicarea Legii nr.290/2003, cât și în considerentele Deciziei ANRP nr.1xxx/07.10.2014 de respingere a contestației, instanța constată că reclamantul C.V. nu a făcut dovada îndeplinirii condiției prevăzute de art.2 alin.2 din HG nr.1120/2006 nici pe parcursul soluționării prezentei cauze, în declarația autentificată depusă nefiind menționate expres bunurile pentru care se solicită despăgubiri, respectiv imobilele deținute în proprietate de autorul A.F.

Analizarea înscrisurilor și a declarațiilor de martori depuse în dovedirea proprietății autorului reclamantului trebuie raportată la bunurile, identificate detaliat, din declarația prevăzută de art. 2 alin. 2 din HG nr. 1120/2006, însă declarația depusă de reclamant nu cuprinde toate mențiunile prevăzute de lege.

Instanța apreciază ca neîntemeiată motivele invocate prin acțiune referitoare la faptul că nu este obligatorie depunerea unei declarații autentice care să menționeze suprafețele exacte și bunurile pentru care se solicită despăgubiri, față de dispozițiile art.2 alin. 4 și 5 din HG nr. 1120/2006. Aceste prevederi legale se referă la dovada cererii formulate, cu acte certificate de autorități, iar în cazul imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile autentificate a cel puțin doi martori.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 1120/2006 (1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii. (2) Beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită, cât și dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură.

În cauză s-a constatat nedepunerea declarației complete prevăzută de art. 2 alin. 2 din HG nr. 1120/2006, condiție distinctă de cele prevăzute la alin. 4 și 5 din actul normativ menționat.

Față de considerentele expuse, Tribunalul apreciază că în mod corect a fost respinsă contestația formulată de petentul C.V. împotriva Hotărârii nr.1xxx/31.01.2013 a Comisiei Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 prin Decizia nr. 1xxx/07.10.2014 a ANRP, nefiind îndeplinite cerințele legale expres prevăzute pentru acordarea despăgubirilor solicitate în cauză.

Împotriva sentinței nr. 3xx/5.07.2016 a Tribunalului Brăila, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pe motive de nelegalitate, în esență, sub următoarele aspecte:

Contrar celor reținute de instanța de fond, cu înscrisurile aflate la doar a fost dovedită contestația împotriva deciziei nr. 1xxx/17.10.2014 a A.N.R.P.

Cu înscrisurile de la dosar, a dovedit că a depus la A.N.R.P. declarația notarială prevăzută la art. 2 alin. 2 din H.G. nr. 1120/30.08.2006.

De asemenea, instanța de fond a verificat personal la ultimul termen de judecată înscrisurile deținute de dânsul, cerându-i să individualizeze bunurile pentru care cere despăgubiri.

Cu toate acestea, judecătorul fondului a respins contestația ca nefondată și a reținut că nu a fost depusă declarația notarială prevăzută la art. 2 alin. 2 din HG nr. 1120/2006.

Pentru motivele expuse succint mai sus, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

A solicitat recurentul și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a invocat în drept disp. art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimata, Comisia Municipiului B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, solicitând, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata A.N.R.P., prin întâmpinarea formulată în cauză, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În privința excepției nemotivării recursului, recurentul a precizat în cuprinsul răspunsului la întâmpinări că dânsul a alegat aplicarea greșită a normelor de drept material, așa încât criticile sale se subsumează temeiului de reformare prevăzut la rt. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Procedând, în conformitate cu disp. art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, la analiza cu prioritate a excepției invocate în cauză, Curtea a apreciat-o ca nefondată, apreciind că recursul declarat de reclamant este motivat în fapt și în drept.

Pe fond, criticile reclamantului au fost considerate întemeiate în raport de următoarele considerente:

Soluția instanței este legală în privința excepției invocate de A.N.R.P. Cu toate acestea, hotărârea criticată este nelegală din perspectiva dezlegării date în privința fondului litigiului.

Astfel, pentru admiterea unei contestații în procedura disciplinată de Legea 290/2003, esențial este a se dovedi de către petent împrejurarea refugiului și cea a deținerii în proprietate a bunurilor pentru care se cer despăgubiri, cu acte autentificate de autorități.

În speță, A.N.R.P. a respins contestația reclamantului, apreciind că acesta nu a făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, nefiind luat în considerare contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.I.B. și A.F. în anul 1931 și nici declarația martorului M.Ș.

Totodată, în decizia contestată, s-a precizat că petentul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 2 alin.(2) din HG nr. 1120/2000.

Instanța de fond și-a concentrat analiza pe conținutul declarației notariale depuse la dosar de reclamant, apreciind că aceasta este incompletă, nereferindu-se la celelalte dovezi produse de către reclamant, ceea ce în opinia Curții, echivalează cu o nesoluționare a fondului.

Potrivit disp. art. 2 din HG nr. 1120/2000:

(1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.

(2) Beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită, cât și dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură.

În speță, reclamantul susține că s-a conformat dispozițiilor legale precitate, depunând la dosar înscrisuri privitoare la dreptul de proprietate al autorului său, privind refugiul acestuia, acte de stare civilă, precum și declarație notarială în sensul că nu s-au primit despăgubiri pentru bunurile individualizate în solicitarea avută în vedere de A.N.R.P.

Cum instanța de judecată a fost învestită cu contestația reclamantului împotriva deciziei nr. 1.xxx/07.10.2014 emisă de A.N.R.P., soluționarea contestației reclamă verificarea legalității respectivei decizii în raport de probatoriul prezentat de reclamant și de dispozițiile legale incidente în cauză.

Or, în speță, instanța de fond s-a rezumat la reluarea concluziilor pârâtei A.N.R.P., fără a verifica dovezile prezentate de reclamant, dovezi obținute cu mari eforturi de către acesta și în urma a numeroase demersuri adresate autorităților basarabene.

În condițiile în care reclamantul, prezent în instanță, a individualizat bunurile pentru care solicită despăgubiri, acesta nu poate fi obligat la prezentarea unei declarații notariale în acest sens, fără a excede spiritului Legii nr. 290/2003.

Cum, instanța de fond, nu s-a aplecat asupra acestor aspecte, Curtea a apreciat că hotărârea recurată nu este legală, dispunând reformarea acesteia, casând-o cu trimitere spre rejudecare, în conformitate cu disp. art. 496 Cod procedură civilă.

← Asigurări sociale . Jurisprudență Asistenţă şi asigurări sociale		încălcarea dispoziţiilor imperative privind competenţa materială →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Contestație decizie emisă de comisia pentru aplicarea legii nr. 290/2003. interpretarea și completarea probatoriul administrat în procedura administrativă