Contestaţie. Servitute de trecere. Loc înfundat. Stabilire (Art. 616, 623, 624 c. civ.)
| Comentarii |
|
1. Legiuitorul prin acţiunile posesorii a constituit mijlocul legal şi special destinat să facă să înceteze tulburarea produsă prin fapta altuia în posesiunea unui fond sau în folosinţa unui drept real imobiliar, deci şi a servitutilor, în afară de cele discontinue şi aparente, printre care şi servitutea de trecere, ce nu se pot stabili decât prin titluri.
2. Dreptul de a cere o servitute de trecere este imprescriptibil cu obligaţiunea proprietarului fondului înfundat de a despăgubi pe proprietarul fondului aservit proporţional cu prejudiciul suferit şi ca în fundare a să nu se datore ască faptului sau neprevederii proprietarului locului înfundat.
(Trib. Ilfov Not., sentinţa nr. 467 din 9 noiembrie 1943, Nicolae Frângulescu cu Paraschiva Frângulescu ş.a., cu notă de Const. Cnobloch)
locul său înfundat, prin proprietatea intimatei, la str. Pictor Obedenaru, fostă str. Dr. Obedeanu, fostă str. Vaselor.
Având în vedere că prin petiţia sa contestatorul cere să nu fie turburat în acest drept al său de servitute de trecere.
Având în vedere că, pentru a hotărî aceasta, Tribunalul ar trebui să verifice şi să stabilească implicit existenţa dreptului de servitute al contestatorului.
Având în vedere însă că servituţile, putând face obiectul unei posesiuni, pot prin aceasta să dea loc la acţiuni posesorii.
Având în vedere că prin acţiuni posesorii legiuitorul a constituit mijlocul legal şi special destinat să facă să înceteze turburarea produsă prin fapta altuia în posesiunea unui fond sau în folosinţa unui drept real imobiliar, deci şi a servituţilor.
Având în vedere că acţiunile posesorii pot fi exercitate însă pentru apărarea în principiu a tuturor servituţilor, atât pentru cele ce rezultă din natura şi situaţia lucrurilor, cât şi cele ce rezultă din lege, dar cu excepţia celor discontinue sau neaparente.
TRIBUNALUL: Asupra cererii înreg. sub nr. 31.128 din 25 iunie 1943, prin care Nicolae Frângulescu face contestaţie împotriva somaţiunii cu nr. 9318 din 15 iunie 1943 a portăreilor Trib. Ilfov, cerând să nu fie turburat în ceea ce priveşte dreptul de servitute de trecere din str. Pictor Obedenaru nr. 17, fostă Vaselor, fostă Dr. Obedeanu, prin terenul imobilului intimatei din str. Pictor Obedeanu nr. 17, la imobilul proprietatea sa, situat pe aceeaşi stradă şi la acelaşi număr în fundul imobilului intimatei, întrucât această servitute de trecere a dobândit-o chiar din momentul autentificării actului de vânzare-cumpărare nr. 22.310 din 13 iulie 1927, prin care contestatorul cumpără de la Floarea N. Frângulea imobilul situat în fund şi de care drept de servitute pretinde că s-a folosit neturburat timp de 15 ani, consfinţit fiind şi de către Teodor Frângulescu, proprietarul de la stradă, azi decedat şi reprezentat prin Paraschiva Frângulescu, intimata, ca soţie şi tutore a minorilor Emilian, Mihai şi Elena.
Având în vedere că temeiul contestaţiei de faţă se sprijină pe faptul că prin executarea actului s-ar aduce o vătămare contestatorului prin aceea că nu şi-ar mai putea exercita servitutea de trecere de la
Având în vedere că în speţă se reclamă o servitute de trecere, deci o servitute discontinuă.
Considerând că raţiunea pentru care servituţile discontinue şi neaparente nu pot fi apărate pe cale de acţiune posesorie este dedusă din faptul că, oricât de repetate ar fi actele de exerciţiu ale unei servituţi de trecere, acestea se pot datori, adeseori, unei îngăduinţe tacite sau exprese a proprietarului fondului aservit, îngăduinţă care conferă astfel actelor de exerciţiu, un caracter de precaritate special la astfel de servituţi şi deci un viciu al posesiunii.
Că deci, prezumţiunea de îngăduinţă nu s-ar putea nimici altfel decât printr-un titlu.
Având în vedere şi dispoziţiunile art. 624 c. civ., potrivit căruia servituţile discontinue şi neaparente nu se pot stabili decât prin titluri.
Considerând că prin titlu nu trebuie înţeles numai titlul acela care derivă din voinţa proprietarilor, ci, extinzând faţă cu nevoile sociale noţiunea de titlu, trebuie să se considere însăşi dispoziţiunea legală ca un titlu şi care, adecvată circumstanţelor specifice, să conducă la posibilitatea dobândirii prin prescripţie.
Având în vedere şi dispoziţiunile art. 616 c. civ., după care unui loc înfundat prin împrejurări fortuite cată să i se lase de către vecini accesul la o cale publică.
Că deci, pentru servitutea locului înfundat dispoziţiunea legală a fost considerată ca titlu şi care, unită cu exerciţiul în fapt al unei ieşiri prin locurile vecine, ar duce la prescripţiune, deşi art. 623 c. civ. pune principiul că numai servituţile continue şi aparente se dobândesc prin titluri.
Că astfel fiind, contestatorul având un loc înfundat corespunzător cu un titlu, dreptul său de
servitute de trecere este susceptibil de a fi apărat prin acţiune posesorie.
Având în vedere însă că terenul proprietatea contestatorului, lotul nr. 2, este situat între proprietatea intimatei lotul nr. 1 şi loturile nr. 3 şi 4, proprietatea fiicei contestatorului.
Considerând că, potrivit dispoziţiunilorart. 616 urm. c. civ., proprietarul locului înfundat poate reclama o ieşire la calea publică, dar că trecerea trebuie regulat făcută pe partea ce ar scurta calea proprietarului fondului închis şi ar pricinui o mai puţină pagubă aceluia pe al cărui loc trecerea urmează a fi deschisă şi pe care trebuie a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
Considerând că aceasta constitue în drept obiectul unei acţiuni principale, pentru ca, în contradictoriu cu părţile vecine, proprietarul locului înfundat să ceară şi judecata să hotărască prin care anume poartă să i se stabilească accesul la calea publică şi care anume sunt despăgubirile în proporţie cu pagubele ce s-ar ocaziona.
Că a admite contrariul, înseamnă a se transforma caracterul acestei căi extraordinare de atac, într-o cale ordinară de atac şi instanţa de urmărire într-o instanţă ordinară, urmând ca chestiunile de fond să fie sustrase regulelor comune şi judecate cu o procedură sumară şi specială.
Având în vedere şi ultimele susţineri ale contestatorului, că dreptul său de servitute se sprijină pe destinaţia proprietarului şi prescripţie, Tribunalul le găseşte inadmisibile şi urmează a le respinge şi pe acestea.
Pentru aceste motive, respinge contestaţia ca inadmisibilă.
Preşedinţia d-lui Ciprian Raţiu, judecător de şedinţă.
NOTĂ
Contestaţia soluţionată de Tribunalul Ilfov s. not. prin sentinţa pe care o adnotăm se sprijină pe faptul că prin executarea contestată s-ar aduce o leziune contestatorului, deoarece nu s-ar mai putea exercita servitutea de trecere în favoarea locului său înfundat, invocându-se în acelaşi scop destinaţiunea proprietarului şi prescripţiunea.
Din motivarea sentinţei de mai sus pare că s-a ajuns la concluzia că, îndată ce legiuitorul a organizat acţiunile posesorii pentru protecţia posesiunii, aceasta este singura cale pusă la dispoziţia celui căruia i s-a turburat posesiunea prin orice mijloc.
Principial, este adevărat că posesiunea este ocrotită prin acţiunile posesorii; în speţă însă, nu este vorba de o acţiune bazată pe turburarea posesiunii provocată de fapta omului, ci de o posesiune al cărui exerciţiu este înlăturat prin executare.
în această privinţă, trebuie să facem următoarea distincţie: legiuitorul face o deosebire fundamentală între acţiunile ce nasc din atingerile ce se aduc dreptului de proprietate sau altui dezmembrământ al acestui drept, rezultate din fapta omului şi când aceleaşi fapte nasc din executarea unui act judecătoresc.
Este normal să se facă această deosebire, fiindcă altfel s-ar da ocazie la situaţiuni inechitabile şi nedrepte, la care să fie părtaşă chiar autoritatea care are misiunea a veghea la păstrarea echilibrului între interesele legitime ale părţilor.
Datorită acestei împrejurări, s-au inserat dispoziţiile art. 399 pr. civ., prin care orice executare silită se poate contesta de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.
Prin redacţiunea largă a acestui articol este deschisă calea contestaţiei împotriva oricărei executări, indiferent de natura executării sau a obiectului, fiind suficient dacă cel ce o face justifică un interes sau o leziune prin executare.
Pentru aceste considerente, ori de câte ori se face o punere în posesie, nu se expulzează persoanele găsite în imobil, care nu sunt prevăzute în titlul ce se execută şi care invocă o stare de fapt sau de drept care le permitea să fie menţinute în imobil de fostul proprietar.
Contestaţia îmbracă uneori caracterul unor excepţiuni, care se pot ridica drept apărări în cadrul unui proces de fond, iar alteori în forma unei adevărate acţiuni prin care se rezolvă chestiuni de fond, care privesc bunul supus executării.
în vederea realizării mai rapide şi de multe ori pentru a nu se da loc la ireparabilul provocat prin întârziere, în mod constant se admite că, în cadrul unei contestaţii la executare, se poate stabili fie că operaţiunea constituie o donaţiune deghizată, fie un act simulat.
Prin faptul că s-a recunoscut că contestatorul - susţinând că prin executare se aduce atingere servituţii de trecere ce are pe locul intimatei, locul său fiind înfundat - este susceptibil de a fi ocrotit de acţiunile posesorii, concluzia logică şi juridică era aceea că, în caz de executare, este deschisă calea contestaţiei, iar nu să se respingă de plano ca inadmisibilă.
Un alt considerent, care pare că a determinat Tribunalul să ajungă la soluţia respingerii contestaţiei ca inadmisibilă, a fost cel dedus din art. 616 urm. c. civ., care prevăd că instanţa trebuie să stabilească despăgubirea de acordat proprietarului terenului aservit şi în acelaşi timp să dispună pe unde trebuie să fie exercitată, spre a pricinui cât mai puţină pagubă.
Cred că această argumentare este rezultatul unei confuziuni, căci prin art. 616 urm. c. civ. este reglementat cazul când se cere constituirea unei servituţi.
Or, stabilirea unui drept de servitute nu este o consideraţiune suficientă pentru a îndreptăţi pe cineva de a se considera vătămat prin executare şi a putea face contestaţie.
în cazul de faţă, nu se cere stabilirea unui drept de servitute, ci se susţine că este lezat în exercitarea servituţii de trecere în favoarea fondului înfundat al contestatorului.
De altfel, în speţă, sunt consideraţiuni puternice de text care nu permiteau respingerea contestaţiei ca inadmisibilă.
Art. 616 c. civ. arată cum se poate cere stabilirea unei servituţi de trecere în favoarea unui loc înfundat şi acest drept, rezultând dintr-o servitute legală, este imprescriptibil.
Ceea ce însă poate duce la prescripţie, în conformitate cu art. 616 c. civ. şi 1890 c. civ., este modul în care se exercită dreptul de trecere de la un loc înfundat şi determinarea locului pe unde trecerea trebuie să se exercite.
împlinirea timpului de a prescrie are drept consecinţă de a ridica dreptul proprietarului locului aservit de a pretinde despăgubiri din prejudiciul cauzat de această servitute de trecere.
Dacă prin executare se produce o întrerupere civilă a prescripţiei, ea însă nu poate produce consecinţe asupra unei prescripţiuni împlinite, care nu se poate invoca din oficiu; dar cel în favoarea căruia s-a împlinit prescripţia poate să o invoce cu succes, ca o apărare în calitate de pârât, într-o acţiune de drept comun şi poate de asemenea să o propună ca o excepţie pe calea contestaţiei la executare.
Contestatorul invocând prescripţia modului de exercitare a dreptului său de trecere, instanţa era obligată să verifice temeinicia contestaţiei şi ca urmare să o respingă sau nu ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă.
Dar în afară de invocarea prescripţiei modului de exercitare a servituţii de trecere, contestatorul a mai sprijinit contestaţia pe susţinerea că servitutea sa s-ar datori destinaţiei proprietarului şi această susţinere a avut aceeaşi soartă, fiind respinsă ca inadmisibilă.
Prin acest temei al contestaţiei trecem de la servituţile legale, care sunt mai mult nişte restricţii impuse de legiuitor, la servituţile care se bazează pe dreptul de a dispune al proprietarului.
Servituţile de natura acestora se nasc prin consimţământul tacit al părţilor şi sunt opozabile terţilor fără transcriere. Cei care invocă drept titlu al stabilirii servituţii destinaţia proprietarului, pot să dovedească acest lucru prin orice mijloc de probă şi anume că odată ambele fonduri care se găsesc despărţite au aparţinut aceluiaşi proprietar, care le-a pus în starea din care a rezultat servitutea.
Deşi textul prevede că servituţile continue şi aparente sunt susceptibile de a se stabili prin destinaţia proprietarului, totuşi jurisprudenţă, inspirându-se din dispoziţiunile art. 627 c. civ., consideră că şi servitutea necontinuă, cum ar fi servitutea de trecere, poate să fie stabilită prin destinaţiunea proprietarului, dacă se exercită prin mijlocul unor lucrări aparente, ca o poartă etc.
Considerentele de mai sus arată în mod limpede că problema nu putea fi rezolvată simplist şi că nu se putea ajunge la respingerea contestaţiei ca inadmisibilă, fiindcă o asemenea cale era deschisă, ci numai prin administrarea probatoriilor solicitate s-ar fi putut ajunge cel mult la respingerea contestaţiei ca nefondată.
| ← Responsabilitate. Hotelier. Călător însoţit de un... | Donaţie de bunuri viitoare. Donator. Imobil neintrat în... → |
|---|
