Donaţie de bunuri viitoare. Donator. Imobil neintrat în patrimoniul său. Inexistenţă (Art. 932, 933, C. civ.) (1)
| Comentarii |
|
CAS. I, 13 iulie 1943
donaţie de bunuri viitoare. Donator. Imobil neintrat în patrimoniul său. Inexistenţă (Art. 932, 933, C. civ.) (1)
Pentru ca donaţiunea de bunuri viitoare, admisă de Codul civil, să producă efecte, este necesar ca bunurile donate soţilor prin contractul de înzestrare să intre ulterior facerii donaţiunii în patrimoniul donatorului. Dacă această condiţiune nu este îndeplinită, părţile interesate nu pot invoca şi nu se pot prevala de existenţa unei donaţiuni de bunuri viitoare.
Astfel, când imobilul din proces n-a intrat nici un moment în patrimoniul pretinsului donator, fiindcă acesta a decedat înaintea autorului său, de la care, deci, n-a putut dobândi imobilul prin succesiune, donaţiunea făcută prin contractul de căsătorie este nulă şi ineficace ca donaţiune de bunuri viitoare. (Cas. I, 13 iulie 1943)
CURTEA,
Având în vedere că prin motivul VII de casare se susţine că instanţa de apel a violat art. 932 şi 933 C. civ., atunci când a respins apărarea recurenţilor, prin care ei au susţinut că, în ipoteza în care imobilul în discuţiune ar fi aparţinut lui L. M., renunţarea fraţilor Pr. V. şi N. M. la drepturile lor viitoare asupra acelui imobil reprezintă, din partea lor, o donaţiune făcută surorii lor M., a drepturilor viitoare asupra imobilului, donaţiune permisă prin art. 932 şi 933 C. civ.; că, susţin recurenţii, ceea ce fraţii V. şi N. M. au donat surorii lor, nu este imobilul prezent în materialitatea lui, cum arată Curtea de Apel, ci drepturile lor indivize viitoare asupra acelui imobil, operaţiune care, susţin recurenţii, se încadrează în dispoziţiile art. 932 şi 933 C. civ. şi numai prin violarea acestor texte şi prin denaturarea convenţiunii, Curtea de Apel a considerat actul ca fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Considerând că donaţiunea de bunuri viitoare, admisă de legiuitor prin art. 932 şi 933 C. civ., pentru a produce efecte, este necesar ca bunurile donate soţilor prin contractul de înzestrare să fi intrat ulterior facerii donaţiunii în patrimoniul donatorului; că, dacă
această condiţiune nu este îndeplinită, părţile interesate nu pot invoca şi nu se pot prevala de existenţa unei donaţiuni de bunuri viitoare, în sensul art. 932 şi 933 C. civ.
Considerând că, în speţă, fiind constant în fapt, în urma respingerii motivului III de casare, că imobilul din proces a aparţinut defunctei L. M. M. şi întrucât, de asemenea, este constant în fapt că fiii acesteia, Pr. V. M. şi N. M. au decedat înaintea ei, urmează că dreptul de proprietate asupra imobilului din proces nu a intrat nici un moment în patrimoniul acestora -pe altă cale, decât a succesiunii, este necontestat că nu a intrat - şi deci, în baza principiului expus mai sus, o donaţiune de bunuri viitoare din partea acestora, către M. S., făcută cu ocaziunea căsătoriei ei, prin actul ei dotai, având ca obiect proprietatea imobilului din proces, nu a putut să aibă loc în mod eficace; şi aceasta independent de constatarea ce o mai face Curtea de fond, din interpretarea cuprinsului actului dotai, că părţile nici nu au avut intenţia de a face o donaţiune de bunuri viitoare şi că renunţarea fraţilor V. şi N. M. este, potrivit intenţiunii acestora, o renunţare la o succesiune nedeschisă, care deci este nulă, faţă de dispoziţiunile art. 702 C. civ.
Că, în această situaţiune, urmează că, dacă instanţa de apel a respins apărarea recurenţilor, prin care aceştia s-au prevalat şi au susţinut că intervenţiunea şi declaraţia făcută de fraţii Pr. V. şi N. M. în actul dotai al lui M. S., ar constitui o donaţiune de bunuri viitoare în sensul art. 932 şi 933 C. civ., prin această soluţiune nu a violat textele citate ale C. civ., cum greşit se pretinde prin motivul VII de casare, ci le-a dat o exactă interpretare şi aplicaţie; că, dacă instanţa de apel a constatat totodată că,
prin declaraţiunea ce au făcut în menţionatul act dotai, Pr. V. şi N. M. nici nu au intenţionat să facă o donaţiune de bunuri viitoare, ci au voit să renunţe la succesiunea nedeschisă a mamei lor, L. M. M., renunţare care, potrivit art. 702 C. civ. este nulă, prin această constatare Curtea de fond nu a denaturat actul dotai şi, îndeosebi, declaraţiunea sus-amintită, care era susceptibilă de a primi şi ca atare interpretare, aşa că motivul VII de casare este şi din acest punct de vedere nefondat şi trebuie respins.
Decizia civilă nr. 697 din 13 iulie 1943 Preşedinţia d-lui Coman Negoescu, preşedinte
NOTA
(1) Donaţiunea de bunuri viitoare, admisă de lege prin art. 932 şi 933 C. civ., este utilizată rar în practică, fiind străină de moravurile noastre şi de vechile aşezăminte. Ea se face numai prin contractul de căsătorie în favoarea viitorilor soţi sau a unuia dintre ei şi are ca obiect toate sau numai o parte din bunurile ce donatorul va lăsa la moartea sa. Persoana gratificată printr-o astfel de donaţiune este instituită, în realitate, succesoare pe cale de contract, ceea ce a făcut ca actul să se numească, în doctrină, şi instituţiune contractuală, expresie mult mai potrivită decât aceea întrebuinţată în Codul civil.
în practică, instituţiunea contractuală încurajează căsătoriile prin perspectiva pe care o au viitorii soţi de a moşteni pe dispunător, prezentând în acelaşi timp şi avantajul pentru dispunător, de a păstra tot timpul vieţii proprietatea bunurilor dăruite. Legiuitorul nostru a împrumutat această instituţiune juridică din dreptul francez, unde este de origine cutumiară, aducându-i câteva modificări care nu privesc principiile ei de bază, ci numai aplicaţiunea lor practică.
Fiind un contract asupra unei succesiuni nedeschise încă, instituţiunea contractuală constituie o derogare de la art. 702 şi 965 C. civ., care opresc pactele succesorale. Ea se deosebeşte de donaţiunea între vii, întrucât are ca obiect bunurile viitoare pe care dispunătorul le va lăsa la moartea sa şi prezintă, faţă de donaţiune, avantajul că donatorul rămâne proprietarul bunurilor dăruite, având dreptul de a le înstrăina cu titlu oneros. Spre deosebire însă de testament, instituţiunea contractuală este irevocabilă, întrucât donatorul nu mai poate dispune de bunurile sale cu titlu gratuit. Natura specială a drepturilor care decurg pentru părţi din instituţiunea contractuală, a făcut pe autori s-o considere ca o liberalitate de natură mixtă, întrucât prezintă caractere comune legatelor şi donaţiunilor (Hamangiu, Rosetti-Bălănescu, Băicoianu, II, p. 1054).
Este de observat însă că irevocabilitatea instituţiunii contractuale nu este o noţiune absolută, deşi art. 933 alin. 2 C. civ. prevede că dispunătorul nu mai poate dispune de bunurile sale în mod gratuit. Art. 826 C. civ. prevede însă că regula irevocabilităţii nu se aplică donaţiunilor de bunuri viitoare, ceea ce înseamnă că dispunătorul putând, după acest text, să înscrie în contract anumite clauze care nu se admit în donaţiunile între vii, are prin aceasta facultatea de a stipula posibilitatea de revocare a întregii donaţiuni sau de a dispune cu titlu gratuit (M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, p. 394). De altfel, independent de această idee care rezultă din coroborarea textelor de mai sus, însuşi dispunătorul poate realiza în fapt revocarea instituţiunii contractuale prin înstrăinarea oneroasă a bunurilor dăruite, ceea ce am văzut că se poate face, cu dreptul, bineînţeles, pentru gratificat, de a ataca aceste acte pentru motive de fraudă. Prin urmare, irevocabilitatea instituţiunii contractuale este numai de natura contractului, dispunătorul putând-o revoca indirect prin înstrăinări oneroase sau constituiri de drepturi în aşa fel încât, la moartea sa, să nu lase nici o avere. Instituitul are un drept irevocabil, chiar din momentul încheierii contractului, dar toate drepturile
sale, inclusiv acela de a ataca înstrăinările oneroase ale dispunătorului, rămân în suspensie până la moartea dispunătorului, care rămâne tot timpul vieţii proprietarul bunurilor dăruite.
Din această caracteristică a instituţiunii contractuale, rezultă că instituitul nu are, în timpul vieţii donatorului, dreptul de a dispune cu titlu oneros sau gratuit de bunurile ce s-ar găsi în patrimoniul donatorului la moartea acestuia şi asupra cărora ar deveni ulterior proprietar. Instituitul nu poate ceda drepturile conferite prin contract şi nici nu poate stipula ca dispunătorul să garanteze instituţiunea printr-o ipotecă, pentru a se asigura de eventualele înstrăinări ce dispunătorul ar voi să facă. (Alexandresco, IV, partea I, p. 704).
Cu alte cuvinte, dreptul instituitului este un drept eventual, care depinde de ceea ce se va găsi la moartea dispunătorului şi este subordonat condiţiunii ca dispunătorul să decedeze înaintea sa.
După moartea dispunătorului, instituitul este chemat la moştenirea celui dintâi ca moştenitor, putând în această calitate să refuze instituţiunea sau s-o accepte pur şi simplu ori sub beneficiu de inventar. Nefiind un succesor ab intestat, ci un moştenitor instituit prin contract, se admite că instituitul nu are sezina bunurilor dăruite, pe care va trebui s-o ceară de la descendenţii sau ascendenţii defunctului său, în lipsa acestora, de la justiţie, pentru a putea dobândi exerciţiul acţiunilor relative la bunurile care fac obiectul instituţiunii (Laurent, XV,_ nr. 239, 240, Alexandresco, op. cit, p. 709).
în cazul când instituitul moare înaintea dispunătorului, ipoteză inversă celei de mai sus, instituţiunea nu este caducă, cum este legatul, căci bunurile dobândite de instituit prin contract trec la moştenitorii acestuia, care sunt moştenitori prin reprezentare. Dreptul acestor moştenitori nu are nici o consistenţă legală, întrucât, potrivit art. 933 alin. 3 C. civ., dispunătorul supravieţuitor poate revoca ad nutum instituţiunea contractuală, fără ca moştenitorii instituitului să se poată opune la aceasta.
Cu toate acestea, există un caz de caducitate a instituţiunii contractuale, am putea spune o caducitate virtuală, când instituţiunea este, necontestat, lipsită de orice valabilitate şi anume când căsătoria n-a fost celebrată posterior contractului prin care s-a făcut instituţiunea contractuală.
Din aceste principii, pe care le-am redat în mod succint şi numai întrucât sunt în legătură şi lămuresc soluţia adoptată de înalta Curte prin decizia publicată mai sus, rezultă, necontestat, că o condiţiune esenţială pentru ca instituţiunea contractuală să producă efectul unei transmisiuni mortis causa, este şi aceea ca instituitul să supravieţuiască dispunătorului. în afară de aceasta, mai trebuie ca bunul sau bunurile pretinse de instituit să se găsească în succesiunea dispunătorului la moartea acestuia, căci altfel instituitul nu poate pretinde vreun drept asupra unui imobil care n-a intrat în patrimoniul dispunătorului.
înalta Curte constată prin decizia publicată mai sus că, potrivit intenţiunii părţilor şi a constatării instanţei de fond, în speţă nu poate fi vorba de o donaţiune de bunuri viitoare, ci de o renunţare asupra unei succesiuni nedeschise încă şi care este nulă conform art. 702 C. civ., iar pe de altă parte, arată că imobilul în litigiu, care se pretindea că a făcut obiectul donaţiunii de bunuri viitoare, n-a mai intrat nici un moment în patrimoniul dispunătorului. Soluţia înaltei Curţi este, fără îndoială, juridică nu numai sub raportul principiului că bunul pretins de instituit trebuie să se găsească în patrimoniul dispunătorului, ci şi din punctul de vedere al caracterizării actului ca operaţiune juridică, instanţele judecătoreşti fiind în drept să aprecieze în mod suveran dacă, potrivit intenţiunii părţilor, liberalitatea conţinută într-un contract de căsătorie es;e instituţiune contractuală sau este o variantă de instituţiune contractuală, cunoscută în doctrină sub diferite denumiri. în practică, din cauză că instituţiunea contractuală are multe ana'ogii cu diferite operaţiuni, dă naştere la numeroase complicaţiuni, care o fac puţin recomandabilă şi care explică de ce părţile recurg aşa de rar la această formă de liberalitate făcută prin contractul de căsătorie.
| ← Contestaţie. Servitute de trecere. Loc înfundat. Stabilire... | LOCAŢIUNE. ÎNCHIRIEREA LUCRULUI ALTUIA. PROPRIETAR APARENT.... → |
|---|
