Conţinutul principiului rolului activ în aflarea adevărului
| Comentarii |
|
Art.129 alin.5 Cod procedură civilă
Pentru prevenirea oricărei greşeli privind aflarea adevărului, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, pronunţând astfel o hotărâre legală şi temeinică.
În baza rolului activ, judecătorii vor putea administra probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă.
Rolul activ al judecătorului se manifestă numai în limita cadrului procesual fără să afecteze principiul disponibilităţii sau să se substituie părţii care are sarcina de a dovedi pretenţiile, respectiv apărările invocate.
(Decizia civilă nr.190/23 ianuarie 2013)
Prin cererea înregistrată la data de 09.04.2010, la Tribunalul Argeş, contestatorul E. F. a solicitat anularea deciziei nr.9/23.01.2009 emisă de intimata S.C. ASTRA S.A. Piteşti, reintegrarea pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii contestatorul a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile legale privind comunicarea acesteia, a fost emisă şi semnată de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal al intimatei, nu a fost acordat un termen de preaviz, a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.74 alin.1 lit.d, în sensul că intimata nu i-a propus un alt loc de muncă în unitate şi nici nu a solicitat sprijinul A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii şi nu s-a precizat în cuprinsul deciziei dacă este vorba despre o concediere colectivă sau individuală.
În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate, s-a arătat că măsura concedierii nu a fost dispusă ca urmare a dificultăţilor economice, transformărilor tehnologice sau reorganizării activităţii, potrivit dispoziţiilor art.65 alin.1 din Codul muncii, ci ca urmare a unui conflict existent între contestator, în calitate de acţionar semnificativ al S.C. A. S.A. şi persoanele din actuala conducere a societăţii.
A învederat contestatorul că până în prezent adunarea generală nu a hotărât modificarea organigramei şi a statului de funcţiuni în sensul desfiinţării postului ocupat de acesta, iar salariaţii concediaţi au fost înlocuiţi cu alţii din gruparea adversă.
Prin sentinţa civilă nr.1459/CM din 8 noiembrie 2010, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.9/23.01.2009 emisă de intimată şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior concedierii.
A fost obligată intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcţia de casier, iar prin decizia nr.9/23.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia în temeiul art.65 din Codul muncii.
Prin prezenta cerere contestatorul a solicitat anularea deciziei mai sus-menţionate, reintegrarea sa pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
Analizând legalitatea deciziei contestate, prin prisma motivelor invocate de contestator cât şi din oficiu, instanţa a reţinut că potrivit art.74 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, numai în cazul concedierilor colective, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.
Din analiza deciziei nr.9/23.01.2009 instanţa a reţinut în primul rând că aceasta nu conţine motivele care determină concedierea, potrivit art.74 alin.1 lit.a din Codul muncii.
Indicarea motivelor care determină desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat se impune în vederea aprecierii, prin prisma menţiunilor deciziei, a caracterului efectiv al acestei măsuri, respectiv a cauzei reale şi serioase a concedierii. În preambulul deciziei de concediere contestate s-a menţionat doar că măsura desfiinţării postului contestatorului este determinată de art.65 Codul muncii, respectiv „probleme financiare”.
Faţă de aceste menţiuni, instanţa a constatat că nu este îndeplinită condiţia de legalitate impusă de art.74 alin.1 lit.a din Codul muncii, fiind necesară precizarea exactă şi amănunţită a motivelor ce conduc la desfiinţarea locului de muncă, pentru a se putea aprecia ulterior asupra cauzei reale şi serioase a acestora.
În al doilea rând, instanţa a reţinut că decizia contestată nu conţine nici durata preavizului potrivit art.74 alin.1 lit.b din Codul muncii şi în plus intimata nu a făcut dovada că ar fi acordat un preaviz contestatorului, potrivit dispoziţiilor art.73 alin.1 din Codul muncii.
În al treilea rând, instanţa a reţinut că decizia contestată nu conţine lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care contestatorul urma să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.
În măsura în care la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile, cât şi obligaţia să acorde salariatului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau, în caz contrar, să menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de muncă vacante.
Lipsa din cuprinsul deciziei de concediere, dispusă în temeiul dispoziţiilor art.65 din Codul muncii, a menţiunilor prevăzute de art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii atrage nulitatea absolută a deciziei, deoarece Codul muncii nu prevede că această măsură este obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 Codul muncii, ci în condiţiile art.64, astfel încât este o normă de trimitere nu la situaţii de concediere prevăzute de art.64, ci la condiţiile pe care trebuie să le respecte angajatorul atunci când are obligaţia de a propune salariatului locurile de muncă vacante. În acest sens, art.74 se referă la condiţiile reglementate de art.64 Codul muncii, respectiv la locurile de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii, iar în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin.1, acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.
Obligativitatea menţionării locurilor de muncă vacante rezultă şi din prevederile art.80 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
În plus, potrivit art.67 din Codul muncii „salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului (...)”.
Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de dispoziţiile art.74 alin.1 lit.a, b şi d din Codul muncii, aşa cum s-a reţinut mai sus, constituie, potrivit art.76 alin.1 din Codul muncii, cauză de nulitatea absolută expresă a deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută ad validitatem.
În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate, instanţa a reţinut că potrivit art.65 Codul muncii „concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”
Prin urmare, condiţia de legalitate impusă de textul de lege în cazul unei concedieri pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
În cauza de faţă, intimata nu a făcut nici dovada desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator, nici dovada că această desfiinţare a avut o cauză reală şi serioasă.
Instanţa a reţinut că desfiinţarea locului de muncă are o cauză reală atunci când se întemeiază pe împrejurări obiective, respectiv dificultăţi economice, transformări tehnologice sau reorganizarea activităţii şi este serioasă când are la bază studii temeinice ce vizează îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea, neputând constitui doar un pretext pentru îndepărtarea salariatului din unitate.
Astfel, în decizia nr.9/23.01.2009 se menţionează că măsura desfiinţării postului contestatorului a avut la bază „art.65 Codul muncii (probleme financiare)”.
Instanţa a reţinut că potrivit art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.
Deşi intimatei i s-a pus în vedere să depună la dosarul cauzei toate actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere, inclusiv organigrama înainte şi după concediere, aceasta nu a înţeles să depună vreun înscris în acest sens, din care instanţa să poată verifica efectivitatea desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator şi a cauzei reale şi serioase.
În raport de aceste considerente, constatând nelegalitatea şi netemeinicia deciziei contestate, instanţa a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei nr.9/23.01.2009 emisă de intimată.
În temeiul art.78 şi art.269 alin.1 şi 2 din Codul muncii, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, în sensul reintegrării contestatorului pe postul avut anterior concedierii şi obligării intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
În raport de precizarea apărătorului contestatorului de la termenul din data de 28.10.2010, instanţa a luat act că nu se solicitată cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs intimata S.C. A. S.A. Piteşti, susţinând că este nelegală şi netemeinică pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-intimată a susţinut în esenţă faptul că instanţa de fond a fost lipsită de rolul activ conferit de dispoziţiile art.129 alin.5 Cod procedură civilă, în sensul că nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii la situaţii pe deplin stabilite şi nu a dispus administrarea unor probe suplimentare pentru verificarea situaţiei de fapt invocată.
S-a arătat că raţionamentul judiciar reţinut în considerentele sentinţei atacate cu privire la neîndeplinirea de către angajator a depunerii la dosarul cauzei a dovezilor justificative ale măsurii dispuse este greşit şi constituie un viciu al hotărârii.
Pentru a constata legalitatea sau nelegalitatea încetării unui contract individual de muncă, instanţa era obligată în raport de principiul menţionat a stabili dacă contractul în discuţie este valid sau invalid, în raport de împrejurarea că este abilitată a constata nelegalitatea încetării unui act juridic valid dar nu este abilitată a valida un contract supus acţiunii nulităţii.
De asemenea, pentru a se constata dacă a avut loc o reorganizare, instanţa avea obligaţia de a examina dacă exista o organizare ce a fost supusă modificării, respectiv dacă exista o organigramă a posturilor şi funcţiilor stabilite în condiţiile legii.
Se mai susţine că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât nu s-a observat faptul că, contractul individual de muncă al lui Ene Florin este nul absolut şi drept urmare încetează de drept, având în vedere dispoziţiile art.10, 14, 16 şi 57 din Codul muncii.
În continuare se arată că acest contract individual de muncă a fost încheiat fraudulos, în fals, prin metoda contrafacerii, în numele angajatorului, de către numitul D. M., persoana juridică pe care nu o reprezenta legal, situaţie faţă de care se impunea constatarea nulităţii absolute a contractului individual de muncă şi pe cale de consecinţă respingerea contestaţiei împotriva deciziei de încetare a acestuia.
Prin decizia nr. 190/23.01.2013, Curtea de apel Piteşti, Secţia I civilă a respins recursul formulat de intimata S.C. A. S.A. Piteşti, împotriva sentinţei civile nr.1459/CM din data de 08 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.1562/109/2010, intimat-contestator fiind E. F.; a obligat pe recurenta-intimată să plătească intimatului-contestator suma de 200 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Susţinerile recurentei în sensul că prima instanţă nu şi-a exercitat rolul activ conferit de dispoziţiile art.129 alin.5 Cod procedură civilă întrucât nu a dispus administrarea de probe suplimentare şi pentru că nu a analizat dacă contractul individual de muncă al contestatorului este valid sau invalid, sunt neîntemeiate deoarece prima instanţă a avut în vedere obiectul cauzei cu care a fost investită, respectiv contestaţie împotriva deciziei nr.9 din 23.01.2009, emisă de recurentă, prin care s-a desfăcut contractul individual de muncă contestatorului conform dispoziţiilor art.65 din Codul muncii şi a dispus administrarea probelor necesare soluţionării cauzei prin încheierea din 3 iunie 2010, respectiv a pus în vedere reprezentantului legal al intimatei să depună la dosar toate actele care au stat la baza emiterii acestei decizii de concediere, dovada comunicării deciziei şi organigrama înainte şi după concedierea contestatorului (filele 1 şi 27).
Aceeaşi măsură a fost luată de către instanţă şi prin încheierea din 13 iulie 2010 şi la termenul fixat pentru depunerea acestora, 28 octombrie 2010, apărătorul intimatei a precizat că nu posedă înscrisurile solicitate de către instanţă.
În această situaţie nu se poate reţine faptul că instanţa de fond a fost lipsită de rolul activ în aflarea adevărului, întrucât judecătorul nu se substituie obligaţiei părţii în propunerea probelor pentru dovedirea temeiniciei pretenţiilor sau a apărărilor, având în vedere obligaţia recurentei-intimata de a propune probe în conformitate cu dispoziţiile art.287 din Codul muncii.
Potrivit acestui text de lege, sarcina probei în litigiile de muncă incumbă angajatorului şi cum în speţă, deşi au fost solicitate înscrisurile care au stat la baza deciziei de încetare a contractului de muncă de către instanţă şi unitatea nu s-a conformat, în mod legal instanţa a procedat la anularea deciziei nr.9 din 23 ianuarie 2009.
Cât priveşte susţinerea recurentei a faptului că prima instanţă nu a analizat contractul de muncă şi nu a observat că acesta este nul absolut, se constată că prima instanţă nu a fost sesizată cu o astfel de cerere pentru a se reţine ca întemeiată această critică.
S-a stabilit cu actele de la dosar faptul că acest contract de muncă al contestatorului a fost semnat în numele angajatorului S.C. A. S.A. de către D. M., care la data respectivă avea calitatea de director al societăţii şi faptul că ulterior acestui moment contractul directorului a fost desfăcut, nu are nici o relevanţă juridică asupra valabilităţii contractului încheiat pentru E. F..
Reţinând că sunt neîntemeiate criticile aduse de către recurentă hotărârii instanţei de fond, în baza art.312 (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă, recurenta-intimată a fost obligată să plătească intimatului-contestator suma de 200 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs.
<
| ← Partid politic – calitate de unitate deţinătoare a unui... | Competenţa materială a instanţei privind anularea deciziei de... → |
|---|
