Inadmisibilitatea acţiunii civile având ca obiect pretenţii izvorâte dintr-o faptă penală pentru care a intervenit împăcarea părţilor
| Comentarii |
|
Art.132 alin.1 Cod penal
Potrivit art.132 alin.1 Cod penal împăcarea părţilor în cauzele prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stingerea acţiunii civile.
Împăcarea pune capăt definitiv litigiului asupra laturii penale, cât şi a celei civile, este totală fiindcă priveşte conflictul în întregul său şi necondiţionată.
De asemenea, înlăturarea răspunderii penale şi stingerea acţiunii civile prin împăcare este efectul unui act bilateral pe care instanţa nu îl poate interpreta decât potrivit voinţei părţilor.
(Decizia civilă nr.78/14 ianuarie 2013)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bălceşti, sub nr. 101/185/2012, reclamanta Z. C. asistată de Z. (F.) Maria a chemat în judecată pe pârâtul D. V. I., pentru a fi obligat la plata sumei de 20.000 lei, daune materiale şi 200.000 lei,daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că la data de 01 ianuarie 2011, în urma accidentului rutier provocat de către M. D., a suferit leziuni grave, necesitând mai multe zile îngrijiri medicale. Reclamanta a mai arătat că pe parcursul anului 2011 a fost de mai multe ori internată, în mai multe instituţii medicale din Craiova, Vâlcea, Bucureşti, ca urmare a complicaţiilor apărute. Comisia pentru Protecţia Copilului Vâlcea a emis certificatul nr.872/16.05.2011, privind încadrarea reclamantei în categoria persoanelor cu handicap.
S-a mai precizat în cerere că deşi a urmat numeroase tratamente medicale, inclusiv intervenţii chirurgicale, nici în prezent nu este refăcută din punct de vedere fizic şi psihic după accidentul suferit.
Reclamanta şi-a rezervat dreptul de a-şi majora valoarea daunelor materiale şi morale, în situaţia în care pe parcursul procesului din constatările medicale se va constata agravarea stării de sănătate.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată,susţinând în esenţă că pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin.1 si 3 Cod penal, s-a împăcat, atât cu reclamanta, cât şi cu mama acesteia, aşa cum rezultă din declaraţiile date de cele două în cursul urmăririi penale. Aceeaşi declaraţie de împăcare a fost dată şi de sora reclamantei, Z. M.-L., cel de-al doilea pasager din autoturism.
Potrivit art.132 Cod penal, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, acest principiu fiind recunoscut unanim atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.
Prin sentinţa civilă nr. 208 din 10 mai 2012, Judecătoria Bălceşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 600 lei, cheltuieli de judecată către pârât.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut în esenţă că, reclamanta a fost victima accidentului de circulaţie din data de 01.01.2011, produs de pârât, conducătorul autoturismului marca Renault Laguna, cu nr. de înmatriculare VL-06-RDU, pe DJ 676, iar în urma impactului a rezultat rănirea acesteia din care reiese că necesită circa 55 zile, timp de îngrijiri medicale.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bălceşti, nr. 5/P/2011, pârâtul D. V. I., a fost trimis în judecată doar pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr/litru alcool pur în sânge, faptă prevăzută de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002. Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale fată de acelaşi pârât pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 1,3 si 41Cod penal.
Încă de la primele declaraţii date de reclamantă şi mama acesteia (filele 19-21), cele două au menţionat că nu doresc să formuleze plângere penală împotriva pârâtului. Mai mult, la 13.07.2011, reclamanta, mama acesteia precum şi pârâtul au menţionat în declaraţiile date că s-au împăcat fără să mai aibă vreo pretenţie penală, civilă sau materială.
Pentru faptele prevăzute în art.184 alin.1 si 3 din Codul penal, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Prima instanţă a reţinut că art.132 Cod penal stabileşte că „împăcarea părţilor, în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală si stinge si acţiunea civilă. Împăcarea este personală si produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii„.
Împăcarea părţilor este un act bilateral, deoarece implică cu necesitate acordul de voinţă al celor două părţi, persoana vătămată si inculpatul. Pentru a produce efectele prevăzute de art.132 Cod penal împăcarea trebuie să fie totală si necondiţionată. Împăcarea este totală atunci când are în vedere stingerea totală a procesului atât sub aspect civil cât si penal, ea neputând fi dedusă din prezumţii, fiind astfel necesar ca manifestarea de voinţa părţii vătămate şi a făptuitorului să fie explicită.
De asemenea, din dispoziţiile art.132 Cod penal se înţelege şi că împăcarea intervenită între părţi este irevocabilă, astfel că nu se mai poate reveni asupra declaraţiei de împăcare.
Având în vedere cele expuse anterior şi văzând declaraţiile date de reclamantă asistată de mama ei şi a pârâtului în care îşi exprimau în mod neechivoc intenţia de împăcare, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că sentinţa este nelegală, întrucât prevederile legale înscrise în art.132 din Codul penal, reţinute de prima instanţă, excludeau soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă. În acest sens, apelanta a precizat că între părţi nu a existat nicio judecată penală pentru fapta de vătămare corporală, întrucât acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pentru lipsa plângerii prealabile. Inexistenţa acţiunii penale excludea astfel posibilitatea împăcării părţilor, nefiind aplicabile prevederile art. 1321 din Codul penal.
Apelanta a mai susţinut că prima instanţă a fost sesizată pentru prima dată cu o acţiune în răspundere civilă pe care trebuia să o soluţioneze în fond.
Prin decizia civilă nr.132/A/13 septembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, Judecătoria Bălceşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, între părţile din prezenta cauză nu a existat nici o judecată penală, în care să fi figurat concomitent ca părţi şi în care să fi intervenit vreunul din cazurile prevăzute de art.10 lit.f şi h din Codul de procedură penală referitoare la cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
Împăcarea părţilor în procesul penal, astfel cum este reglementată de art.132 din Codul penal, constituţie o instituţie distinctă în raport cu lipsa plângerii (art.131 din Codul penal) şi implică punerea în mişcare a acţiunii penale prin formularea plângerii (în cazurile prevăzute de lege), respectiv existenţa unei astfel de acţiuni în care ambele subiecte de drept să figureze în calitate de părţi, respectiv inculpat şi parte vătămată. În speţă, nu sunt întrunite aceste cerinţe şi nu există nici un act al organului de urmărire penală sau al instanţei în care să fi fost încetată acţiunea penală din care se pretind prezentele despăgubiri prin împăcarea părţilor.
Tribunalul a reţinut că declaraţiile sau afirmaţiile părţilor din faza actelor premergătoare efectuate sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.184 din Codul penal nu întrunesc cerinţele împăcării părţilor ca instituţie juridică cu reglementare proprie, ci pot constitui doar mijloace extrajudiciare de probă.
În raport de aceste considerentele, tribunalul a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, care implica imposibilitatea sesizării instanţei civile cu o astfel de acţiune, echivalând cu o limitare a accesului la justiţie.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, pârâtul D.V.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocate dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.
Prima critică se referă la faptul că, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, motiv de recurs întemeiat pe disp art.304 pct. 8 Cod procedură civilă. Arată recurentul că la data de 13 iulie 2011, toate părţile implicate în prezenta cauză, în faţa organului de cercetare penală, în urma sprijinului material acordat de pârât victimelor, pentru suportarea cheltuielilor privind recuperarea fizică, acestea, de comun acord, au înţeles să se împace. Se poate observa că părţile se află în prezenţa unei „tranzacţii”, guvernată de dispoziţiile art.1704 Cod civil, efectele juridice fiind cuprinse în art.1711 Cod civil.
Astfel spus, părţile se află în prezenţa unui acord de voinţă ce îmbracă forma unei convenţii ce este guvernată de dispoziţiile art.969 alin.1 Cod civil.
Se remarcă fără putinţă de tăgadă, faptul că, tocmai această împăcare totală a părţilor este ceea ce a determinat-o pe persoana vătămată să nu mai formuleze plângere penală împotriva pârâtului, împrejurare prin care, în urma rechizitoriului întocmit a fost adoptată soluţia de neîncepere a urmăririi penale cu privire l infracţiunea prevăzută de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal.
Prin cea de-a doua critică se susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 Cod procedură civilă. Arată recurentul că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 132 Cod procedură civilă, potrivit cu care, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, instanţa de apel reţinând greşit că nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanţei de apel şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.
La data de 27 decembrie 2012, intimata-reclamantă Z. C. a formulat întâmpinare,prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, ca temeinică şi legală.
Se susţine de intimata–reclamantă că între părţi nu a avut loc un proces penal, deoarece nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, în lipsa plângerii penale. Se susţine de aceasta că, în realitate părţile au sesizat prima instanţă pentru prima dată cu o acţiune în răspundere civilă, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile, materiale şi morale, deoarece în urma accidentului provocat de pârât, ce se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a suferit anumite leziuni şi suferinţe.
Prin decizia nr. 78/2013, Curtea de apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtul D. V. I., împotriva deciziei civile nr.132/A din 13 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, în dosarul nr.101/185/2012, intimată fiind reclamanta Z. C.; a modificat decizia, în sensul că a respins apelul ca nefondat şi a menţinut sentinţa instanţei de fond; a obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către pârât, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prima critică este fondată.
Greşit a reţinut instanţa de apel că declaraţiile sau afirmaţiile părţilor din faza actelor premergătoare nu întrunesc cerinţele împăcării părţilor.
În declaraţia din data de 07.03.2011, dată in faţa organelor de cercetare, Z. C., cât şi mama sa F. M., au arătat că înţeleg să se împace cu D. V. I. şi nu mai au vre-o pretenţie de natură penală sau civilă.
Faţă de poziţia părţii vătămate asistate de reprezentantul legal, care şi-a exprimat clar poziţia de a se împăca cu învinuitul D. V. I., prin rechizitoriul din 15.12.2011 Parchetul de pe lângă Judecătoria Bălceşti, să dispus neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, reţinându-se că părţile s-au împăcat şi nu au înţeles să formuleze plângere prealabilă împotriva învinuitului.
Soluţia a fost comunicată părţii vătămate, care nu a înţeles să o atace în condiţiile art.278/1 Cod procedură penală.
Acordul de împăcare al părţilor este clar, fără echivoc şi relevă dorinţa părţilor de a se împăca şi a nu formula plângere prealabilă, în mod greşit tribunalul a reţinut că nu-ţi poate produce efecte, deşi nu a fost contestat în vreun fel de către părţi.
Faţă de conţinutul clar şi precis al acordului de împăcare menţionat de către fiecare parte prin declaraţiile dată în faţa organului de cercetare penală, tribunalul trebuia să-l interpreteze şi aplice în litera şi spiritul său, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles, faţă de art.969 Cod civil.
Şi cea de-a doua critică este fondată.
Împăcarea părţilor este înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârşirii infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală a infractorului.
În cazul împăcării părţilor, conflictul se stinge nu ca urmare a unui act de voinţă unilateral din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral prin voinţa comună a persoanei vătămate şi a infractorului. Pentru a-şi produce efectele, împăcarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să intervină în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală
- să se facă între partea vătămată şi învinuit sau infractor:
- să fie personală
- împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă, adică trebuie să pună capăt în mod complet şi definitiv conflictului dintre părţi. Este totală, atunci când stinge conflictul în întregime, adică atât pe latură penală cat şi pe latura civilă a acestuia; este necondiţionată atunci când stingerea litigiului nu este supusă unor condiţii şi este definitiva atunci când este hotărâtă pentru totdeauna iar nu temporar şi provizoriu.
- pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la infracţiunea săvârşită potrivit disp. art.132 alin.2 Cod penal. Ea poate interveni însă şi în orice fază a procesului penal, adică atât în faza de urmăririi penale cat şi în faza judecăţii, în orice stadiu al acesteia.
Fiind îndeplinite condiţiile sus-menţionate, împăcarea părţilor intervenită în faza de urmărire penală, a avut ca efect neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 184 alin.1 şi 3 Cod penal.
Greşit a reţinut tribunalul că împăcarea produce efecte numai în faza de judecată, deşi procedura penală recunoaşte efectele împăcării în orice fază a procesului penal, implicit în faza de cercetare.
Fiind o împăcare realizată în condiţiile art.132 Cod penal, ea are efecte atât asupra laturii penale cât şi a laturii civile, prin stingerea acţiunii civile, care este un accesoriu al acţiunii penale şi din moment ce părţile s-au împăcat nu se mai continuă acţiunea civilă.
Faţă de cele ce preced, Curtea a apreciat că recursul este fondat şi l-a admis, potrivit dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, modificând decizia în sensul respingerii apelului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond, ca fiind legală.
<
| ← Competenţa materială a instanţei privind anularea deciziei de... | Titlul executoriu european pentru creanţe necontestate –... → |
|---|
