Contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Vânzarea lucrului altuia. Nulitate absolută. Condiţii. Chiriaşi care au făcut demersurile necesare pentru promovarea unui recurs în anulare
| Comentarii |
|
Conform art. 966 C. civ., încheierea unei vânzări, în condiţiile în care cumpărătorul şi vânzătorul sunt de rea-credinţă, ştiind sau trebuind să ştie că bunul aparţine altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut pentru cauză ilicită.
Buna-credinţă, aşa cum este prevăzută în art. 1898 alin. 1 C. civ., „este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. “
Reaua-credinţă, antonimul bunei-credinţe, reprezintă atitudinea celui care se prevalează de o situaţie căreia el îi cunoştea sau trebuia să-i cunoască viciile.
în cazul examinat, notorietatea abuzurilor săvârşite anterior anului 1989 poate da naştere unei prezumţii simple de preluare a bunurilor fără un titlu valabil.
Astfel, orice subdobânditor al unui imobil preluat anterior anului 1989 trebuia sau putea să aibă un dubiu asupra legalităţii titlului statului, simpla ignoranţă fiind suficientă pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credinţă.
Cum intimaţii-pârâţi au fost cei care au făcut demersurile necesare pentru promovarea unui recurs în anulare împotriva unei sentinţe prin care se recunoştea dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al recurentului-reclamant, atestă indiscutabil că aceştia nu se pot prevala de dobândirea cu bună-credinţă a apartamentului.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, decizia nr. 620/26.02.2002)
CURTEA,
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 8903 din 20.09.2000 Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul N.C.Ş. împotriva pârâţilor F.l. şi F.A. şi a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2653/30004/8.01.1996 încheiat între pârâţi pentru apartamentul nr. 9 situat în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 101, sc. B, et. 1, sector 1.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă -, prin decizia nr. 2573 din 26.09.2002, a admis apelurile declarate de Municipiul Bucureşti prin Primarul
General şi F.l. şi F.A.; a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa în mod corect a soluţionat cauza în contradictoriu cu această instituţie, care la data înstrăinării imobilului, avea calitatea de vânzător.
Referitor la cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, susţinută de către reclamant, tribunalul arată că vânzarea bunului altuia, chiar în cunoştinţă de cauză a părţilor contractante, nu este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, ci cu nulitatea relativă, ce poate fi invocată doar de cumpărători.
S-a mai reţinut că nu s-a dovedit că obiectul juridic este ilicit sau imoral la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind în deplin acord cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
împotriva deciziei a declarat recurs N.C.Ş., criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., în sensul că soluţia la care s-a oprit tribunalul este fundamental greşită, întrucât vânzarea s-a făcut în frauda dreptului proprietarului cu complicitatea şi pe riscul cumpărătorului, intimaţii pârâţi fiind cei care în anul 1996 au întreprins demersuri la Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru a exercita recursul în anulare împotriva sentinţei civile nr. 3934/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Recursul este fondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., urmează a se constata că hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti a încălcat legea aplicabilă în cauză, pentru următoarele considerente:
Conform art. 966 C. civ., încheierea unei vânzări în condiţiile în care vânzătorul şi cumpărătorul sunt de rea-credinţă, ştiind sau trebuind să ştie că bunul aparţine altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut, pentru cauză ilicită.
în această situaţie, orice persoană interesată, inclusiv adevăratul proprietar, poate invoca constatarea nulităţii absolute a vânzării şi restabilirea situaţiei anterioare.
în cauza dedusă judecăţii, vânzătorul este indiscutabil de rea-credinţă, el fiind acela care a preluat bunul de la adevăratul proprietar fără titlu şi apoi, fără un temei juridic l-a înstrăinat către chiriaşi.
Pornindu-se de la faptul că buna-credinţă se prezumă în orice raport juridic, cumpărătorul (subdobânditorul) este considerat ca fiind de bună-credinţă, soluţia fiind menţinerea contractului încheiat.
Or, în situaţia dată, recurentul-reclamant a dovedit faptul că subdobânditorii au avut cunoştinţă la momentul încheierii contractului de situaţia reală a imobilului, astfel încât prezumţia mai sus amintită a fost înlăturată.
Buna-credinţă, aşa cum este prevăzută în art. 1898 alin. 1 C. pr. civ., „este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea."
Reaua-credinţă, antonimul bunei-credinţe, reprezintă atitudinea celui care se prevalează de o situaţie căreia el îi cunoştea sau trebuia să-i cunoască viciile.
Aşa cum am amintit, buna-credinţă se prezumă, însă prezumţia este relativă putând fi combătută cu orice mijloc de probă, chiar şi cu o altă prezumţie ce poate fi doar judecătorească.
în cazul examinat, notorietatea abuzurilor săvârşite anterior anului 1989 poate da naştere unei prezumţii simple de preluare a bunurilor fără titlu valabil.
Astfel, orice subdobânditoral unui imobil preluat anterior anului 1989 trebuia sau putea să aibă un dubiu asupra legalităţii titlului statului, simpla ignoranţă nefiind suficientă pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credinţă.
Cum intimaţii-pârâţi au fost cei care au făcut demersurile necesare pentru promovarea unui recurs în anulare împotriva unei sentinţe prin care se recunoştea dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al recurentului-reclamant atestă indiscutabil că aceştia nu se pot prevala de dobândirea cu bună-credinţă a apartamentului.
Având în vedere cele reţinute, în baza art. 312 C. pr. civ., urmează a admite recursul declarat, a modifica decizia tribunalului şi a respinge apelurile ca nefondate.
în baza art. 274 C. pr. civ. intimaţii urmează să fie obligaţi la cheltuieli de judecată către recurent.
| ← Impozit pe salariu. Luptător pentru victoria Revoluţiei... | Contract de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii... → |
|---|
