Culpa concurentă a victimei accidentului de circulație. Criterii de individualizare a cuantumului daunelor morale
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 33 din data de 29.01.2016
Prin sentința nr. 56 din 28 septembrie 2015, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, a admis, în parte acțiunea formulată de reclamantul P.P., în contradictoriu cu pârâta S.C. A.A. SA, intervenientă forțată fiind J.T. și a obligat pârâta să plătească reclamantului P.P. daune materiale în cuantum de 899,76 lei și daune morale în cuantum de 25.000 euro.
De asemenea, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, a reținut, în esență că din cercetările efectuate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei, la data de 10.04.2012, în timp ce conducea autoturismul marca SO cu nr. de înmatriculare xxx, pe calea de acces ce face legătura dinspre Mănăstirea "AMD"; din sat G., de pe raza com.DA, str.C din mun.VD, intervenienta forțată J.T. nu a acordat prioritate de trecere la intrarea in str.C. autoutilitarei marca VWT cu nr. yyy, condusă de reclamantul P.P., intrând în coliziune cu aceasta, în urma accidentului rezultând rănirea gravă a reclamantului P.P., conform certificatului medico - legal nr. aaa/02.05.2012 eliberat de Cabinetul Medico - Legal Câmpulung Moldovenesc, din care rezultă că a suferit leziuni care au necesitat 45 - 50 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare de la data producerii, cu pierderea consecutivă a capacității de muncă pe această perioadă.
Prin ordonanța din data de 31.03.2014, pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei, s-a dispus clasarea cauzei penale față de conducătoarea auto J.T. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât fapta nu mai era prevăzută de legea penală drept infracțiune.
Prima instanță a reținut faptul că, la data producerii evenimentului rutier, autoturismul marca SO cu nr. de înmatriculare xxx, era asigurat la societatea pârâtă, S.C. A.A. SA în baza poliței seria RO/000 nr.000, valabilă in perioada 15.02.2012 - 14.02.2013.
Referitor la reținerea culpei în producerea accidentului, instanța de fond a constatat că rezultă din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile ce au vizat cauza penală și, respectiv, ordonanța de clasare, necontestată.
În cadrul cauzei penale, s-au efectuat expertize auto, raportul de expertiză tehnică nr.00/25.11.2013 întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Iași, care a concluzionat că reclamantul, care conducea autoutilitara cu nr. yyy circula cu o viteză probabilă de 72 km/h, iar autoturismul condus de intervenienta forțată J.T., cu nr. xxx, circula cu o viteză probabilă de 11 km/h, situație coroborată cu expertiza tehnică auto, care a reținut că reclamantul P.P., ar fi putut evita producerea accidentului prin acționarea sistemului de frânare al autoutilitarei și oprirea până la locul impactului, dacă ar fi circulat cu cel mult 62 km/h.
Concluzia stabilită în baza raportului de expertiză a fost aceea că starea de pericol iminent a fost generată de pătrunderea pe str. C. a autoturismului marca SO, condus de intervenienta J.T., fără a acorda prioritate de trecere autoutilitarei marca VWT, aceasta aflându-se la 40,35 m față de locul impactului, distanță de la care putea și trebuia să fie observată, astfel că aceasta putea preveni cu certitudine producerea accidentului, dacă anterior pătrunderii pe str. C. se asigura și acorda prioritate de trecere autovehiculelor ce aveau acest drept.
Prima instanță a avut în vedere disp. art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 din anexa la ordinul CSA 14/2011, privind Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
În cauză, reclamantul P.P.a formulat cerere de despăgubiri persoana vătămată în accident, iar în analizarea daunelor morale, Tribunalul Suceava a avut în vedere faptul că acesta a suferit vătămări corporale, acestea fiind urmarea directă a accidentului rutier suferit la 10.04.2012, pentru vindecarea cărora ar fi necesitat 45-50 zile de îngrijiri medicale, așa cum rezultă din certificatul medico - legal nr. aaa/02.05.2012.
În această situație, prima instanță a apreciat că, prejudiciul constând în vătămarea sănătății unei persoane poate avea ca urmare fie pierderea, fie reducerea capacității sale de muncă și fără a avea ca și consecință constituirea unei surse de dobândire a unor venituri suplimentare, repararea prejudiciului trebuie să răspundă necesității de a înlătura integral efectele faptei prejudiciabile, iar aceasta nu este posibil fără acordarea daunelor materiale care ar urma să cuantifice cheltuielile necesare urmării unui tratament medicamentos adecvat.
Ca și daune materiale, reclamantul a solicitat suma de 2500 euro, fără a arăta în ce constau acestea, făcând doar trimitere pe parcursul judecății la conținutul dosarului de urmărire penală, în care se regăsesc o serie de înscrisuri privind cheltuielile făcute ulterior accidentului, astfel că, față de înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală, a acordat reclamantului următoarele sume: 140,76 lei, contravaloare testare alcoolemie; 38 lei consultație medicală, 18 lei radiografie, 10 lei contravaloare fișă ambulator neurochirurgie, 215 lei contravaloare servicii medicale; 38 lei contravaloare transport; 440 lei contravaloare CT craniu si coloană vertebrală.
Decontul de cheltuieli, vizând cheltuielile cu care Spitalul Militar de Urgență CN se putea constitui parte civilă nu a fost avut în vedere de către instanța de fond, iar pentru restul sumelor de până la 2500 euro, nu s-au depus înscrisuri și nici alte probe nu s-au solicitat și administrat.
Tribunalul Suceava - a mai reținut că este ținută, din punctul de vedere al probatoriului, de prevederile art. 49 alin. 1 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011 ce impun o anumită rigoare sub acest aspect, stabilind ce sume i se cuvin reclamantului.
Față de dispozițiile art. 129 - teza finală Cod procedură civilă, a apreciat că reclamantul nu a demonstrat întinderea întregului prejudiciului material solicitat.
Totodată a reținut că reclamantul a mai solicitat stabilirea unor daune morale, posibilitatea acestora fiind prevăzută de art.26 alin.1 lit. a) și 49 alin.1 pct.1 lit. f) din Ordinul CSA 14/2011.
Ca urmare a evenimentului rutier, reclamantul la data de 10.04.2012 a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a schimbărilor survenite în viața de zi cu zi, a pierderii capacității de muncă pe perioada indicată în certificatul medico - legal, a imposibilității temporare de a participa la viața socială, așa cum era aceasta anterior evenimentului - ținând cont de faptul că este o persoană tânără, activă.
Pe aceste considerente, prima instanță a avut în vedere caracterul complex al prejudiciului suferit de reclamant, respectiv fizic și psihic, în raport de care acesta este îndreptățit la acordarea unor despăgubiri bănești, astfel că daunele patrimoniale acordate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanță valorică exactă între cuantumul lor și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare sunt destinate să contribuie.
La determinarea cuantumului despăgubirilor morale, instanța de fond a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, iar cum restabilirea situației anterioare, referitoare la prejudiciul moral este aproape imposibilă, a apreciat că prin despăgubirile acordate s-ar asigura o ușurare a suferințelor reclamantului și obținerea unor satisfacții de către acesta, reținând și faptul că repararea prejudiciului ar avea drept scop înlăturarea efectelor faptului prejudiciabil, iar nu o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare față de paguba suferită.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta S.C. A.A. SA, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței civile atacate, în sensul acordării despăgubirilor în concordanță cu dispozițiile art. 43 si urm. din Ordinul 14/2011 și ale art. 54 din Legea 136/1995.
În motivarea apelului, a arătat că reclamantul a solicitat obligarea sa la plata sumelor de 45.000 euro cu titlu de daune morale, 2.500 euro cu titlu de daune materiale, cu cheltuieli de judecată, ca urmare a faptului că a fost victima unui accident de circulație produs la data de 10.04.2012, orele 20,10, din culpa exclusivă a pârâtei J.T., conducătoarea autoturismului marca SO, înmatriculat sub nr. xxx, autovehiculul deținând, la data producerii evenimentului, asigurare RCA emisă de către ea.
A arătat faptul că, raportat la conținutul probatoriului administrat și la dispozițiile legale incidente, sumele acordate nu sunt justificate, impunându-se modificarea hotărârii atacate și diminuarea despăgubirilor acordate.
În ceea ce privește daunele materiale acordate, în cuantum de 899,76 lei, a precizat că prima instanță a dispus plata acestei sume identificată prin adiționarea chitanțelor depuse la dosarul cauzei, privind cheltuielile ocazionate cu tratamentul reclamantului în urma accidentului, apreciind că pentru restul sumei solicitate, până la 2500 euro, nu s-au depus înscrisuri și nici alte probe nu s-au solicitat și administrat și că valoarea indicată de instanța reprezintă toate cheltuielile probate de reclamant ca s-au efectuat în urma accidentului de circulație.
A învederat că modul de stabilire a acestei sume și valoarea ei au fost calculate de către instanța, fără a avea în vedere situația de fapt in care a avut loc accidentul și chiar așa cum rezultă chiar motivarea sentinței atacate, din înscrisurile aflate la dosar și din concluziile dosarului penal, vinovăția, în ce privește producerea accidentului de circulație, aparține și reclamantului care circula cu viteza de 72 km/h în localitate, expertiza tehnică administrată în dosarul penal, indicând viteza de 62km/h, ca fiind maxima posibilă pentru deplasarea reclamantului, în condițiile în care acesta putea evita accidentul.
Întrucât la culpa comuna a celor doi conducători auto nu a fost stabilit procentul de vinovăție al fiecăruia, se impune a se constata existența unei culpe comune egale a celor doi conducători, de câte 50% în producerea evenimentului asigurat, aceasta fiind reținută de către prima instanță doar în ceea ce privește acordarea daunelor cu caracter nepatrimonial, apreciind-o ca o eroare a instanței de fond, care a aplicat discriminator principiul proporționalității gradului de culpă în acordarea despăgubirilor doar în ceea ce privește prejudiciul cu caracter nepatrimonial, iar referitor la cel material, nu s-a mai raportat la aceleași principii.
A apreciat că textele aplicabile în cauză sunt disp. art. 28 din Ordinul 14/2011, disp. art. 1370 și ale art. 1371 Noul Cod Civil.
Astfel, întrucât dispozițiile legale nu fac nicio diferențiere ori posibilitate de trimitere la un asemenea principiu, în ceea ce privește caracterul prejudiciului ce urmează a fi acoperit material sau moral, nici instanța nu putea să facă diferența, întrucât ubi lex non distinguii nec nos distinguere debemus.
Față de această situație, a apreciat că se impune constatarea unei culpe comune a celor doi conducători auto, în producerea evenimentului și ajustarea cuantumului despăgubirilor materiale acordate reclamantului prin reducerea acestora cu 50%, față de valoarea constată de instanța de fond.
Cu privire la daunele morale acordate reclamantului, a arătat că valoarea solicitată prin cererea de chemare în judecată a fost de 45.000 euro, pe care a apreciat-o ca rezonabilă pentru a-i acoperi suferința cu caracter nepatrimonial ce a încercat-o în urma accidentului și a celor 45-50 zile de îngrijiri medicale pentru refacerea stării de sănătate, dar acesta nu a propus și nici nu s-au administrat la instanța de fond nici un fel de mijloace probatorii, pentru a putea stabili legătura între sumele solicitate și modul în care acesta a avut de suferit. Chiar și în aceste condiții a lipsei probatoriului, prima instanța a apreciat că valoarea despăgubirilor ce i s-ar putea acorda și culpa comună a reclamantului în producerea accidentului, este în cuantum de 25.000 euro, mai mult de jumătate din suma pretinsă.
A precizat faptul că nu este de acord cu această apreciere a instanței de fond, întrucât stabilirea valorii despăgubirii, în ce privește prejudiciul cu caracter nepatrimonial trebuie raportată la culpa comuna a celor doi conducători auto în producerea accidentului; situația socială și persoana reclamantului, apte să producă efect în ce privește întinderea prejudiciului cu caracter nepatrimonial și dispozițiile legale din art. 49, alin. l), lit. f) din Ordinul 14/2011.
Referitor la culpa comuna a celor doi conducători auto, se impune ca, la stabilirea despăgubirilor cu caracter nepatrimonial ar trebui să se țină cont de dispozițiile arătate la pct. 1 din apel.
A învederat că instanța de fond nu a ținut seama de gradul de culpă a celor implicați în accident, care nu a fost dovedit, situație în care se impune acordarea acestuia in cote egale, de 50% și ca atare, față de pretenția formulată cu titlu de daune morale, în cuantum de 45.000 euro, chiar dacă ar fi fost dovedită, nu putea fi acordată întrucât reclamantul este și el răspunzător, în proporție de 50%, de producerea accidentului.
Pe de altă parte, raportat la valoarea pretinsă pentru daune morale, nu se poate acorda mai mult de 22.500 euro, în condițiile în care sunt îndeplinite și condițiile privind dovada suferinței încercate și a disconfortului creat reclamantului, la care se adaugă și verificarea îndeplinirii condiției prevăzute de art. 49 alin.(l), lit. f) din Ordinul 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
A mai arătat că instanța de fond a făcut o greșită apreciere a valorii indemnizației de despăgubire pentru daunele morale, raportat la elementele de individualizare a prejudiciului moral cauzat, a suferinței încercate cu accidentul, vătămarea și recuperarea fizică, la care se adaugă și disconfortul din viața reclamantului cauzat de acea schimbare survenită în modul de viață, capacitatea sa de muncă, efortul depus și toate inconvenientele legate de deturnarea cursului firesc al vieții păgubitului.
De altfel, a subliniat faptul că deși nu s-a avut în vedere nici un element de individualizare a acestor repere, nefiind administrată nicio probă de către reclamant, instanța de judecată a apreciat ca rezonabilă acordarea sumei de 25.000 euro pentru repararea daunelor morale încercate, or, această valoare nu este acceptabilă, nefiind dovedite acele schimbări din viața socială a reclamantului, față de situația acestuia dinaintea accidentului și cea de după accident ce ar fi necesitat anumite eforturi de adaptare, care ar fi creat disconfort și suferință acestuia.
De asemenea, nu se cunoaște în ce măsură și grad, capacitatea de muncă a reclamantului a fost afectată, dacă acesta presta o activitate remunerată și dacă accidentul a dus la imposibilitatea continuării activității.
Arată că suferința morală și disconfortul încercat sunt de netăgăduit în orice asemenea situație, indiferent dacă este vorba de cel vinovat de producerea accidentului ori de altă persoană implicată, dar pentru acordarea de compensații pentru aceste suferințe, mai ales într-un proces, se impune a se proba pentru a exista un temei pentru instanța de judecată în acordarea unei sume, mai mari sau mai mici și cu toate acestea, nu sunt fundamente pentru acordarea sumei de 25.000 euro, ca reparație morală, pe care o apreciază mult prea mare față de situația de fapt și nedovedirea acelor repere pe care trebuia să le aibă în vedere prima instanță.
A precizat că la aprecierea cuantumului acestor despăgubiri trebuie să rețină disp. art. 49 alin. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011, potrivit cărora "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere … în caz de vătămare corporală …daunele morale …în conformitate cu legislația și jurisprudența din România";.
La fel de important decât aceste aspecte legale se regăsește necesitatea orientării hotărârii în direcția practicii instanțelor de judecată în materie, cerință legală care obligă instanța să pronunțe o hotărâre de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, în conformitate cu legislația si jurisprudența din România, aceasta fiind astfel obligatorie pentru instanța de judecată, nefiind o chestiune facultativă.
A precizat că aceste aspecte au fost arătate și la instanța de fond la care se adaugă depunerea de hotărâri definitive, pronunțate de trei curți de apel diferite, nu a ținut cont de acestea și chiar dacă reclamantul nu a depus nicio decizie de speță care să-i susțină valoarea pretenției de 45000 euro, ori de 25000 euro, hotărârile depuse indicând sume între 2500 și 5000 euro, prin hotărârea atacată se acordă în mod ilegal, despăgubiri care încalcă dispozițiile legale arătate, ducând astfel la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.
A concluzionat că soluția care se impune este modificarea hotărârii atacate în sensul diminuării despăgubirilor și acordarea acestora în concordanță cu jurisprudența depusă în cauză.
În drept, a invocat disp. art. 43, 48, 49, 53 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor 14/2011, art. 54, din Legea 136/1995, art. 411, art. 480 alin.(2) Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare (f. 23 dosar apel), intimata - pârâtă J.T. a arătat că este de acord cu apelul declarat, precizând faptul că în producerea evenimentului rutier, culpa, aparține în egală și reclamantului, care circula cu o viteză peste limita legală (72 km/h ), pe un sector de drum, unde aceasta era de 50 km/h, iar viteza stabilită de expert pentru evitarea accidentului era de 62 km/h, astfel că daunele morale ce trebuiau acordate, să fie în cuantum de 50%, față de cele ce au fost stabilite prin sentința atacată.
Prin întâmpinare (f. 25 - 27 dosar apel), reclamantul intimat P.P. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menținerea sentinței instanței de fond, precizând că sunt netemeinice criticile aduse sentinței apelate, în ceea ce privește cuantumul daunelor materiale.
A considerat așa cum rezultă din actele dosarului și a raportului de expertiză tehnică, s-a stabilit că producerea accidentului cade în mod exclusiv în sarcina persoanei asigurate, J.T., motiv pentru care nu pot fi reținute argumentele apelantei în sensul că instanța de fond urma să rețină culpa concurentă a sa și a intervenientei forțate.
Pe de altă parte, în raport de opinia apelantei, referitor la faptul că se impunea reținerea unei culpe concurente în proporție de 50 % în producerea accidentului, față de lipsa probelor concludente din care să rezulte că ar fi avut o culpă concurentă în producerea accidentului și că gradul de culpă al acestuia ar fi în proporție de 50% și nicidecum nu mai mic, a arătat că nu este de acord cu aceasta, întrucât principala obligație pe care o avea intervenienta forțată era cea de a se asigura în momentul în care efectua manevra rutieră în urma căreia a fost produs accidentul, principala obligație a participanților la traficul rutier fiind cea de evitare a unor situații de pericol pentru circulația rutieră și nu cea de a evita în orice mod conducătorii auto iresponsabili.
A considerat nefondate, criticile legate de gradul de culpă al apelantei și ca atare, nu se poate reține nici aplicarea disp. 28 din Ordinul 14/2011, care prevede că în situația în care nu se poate stabili și întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, din simplul motiv că față de situația de fapt, se poate decela foarte ușor faptul că persoana asigurată a avut contribuția unică și decisivă în producerea accident, or, contribuția acestei persoane a fost decisivă în condițiile în care dacă nu apărea brusc pe carosabil fără să se asigure, ci se asigura și lăsa automobilul intimatului să treacă acea zonă de risc, nu se producea nici un accident rutier.
A mai arătat că, potrivit disp. art. 49 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, iar potrivit disp. art. 50 din aceeași lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată, persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, dispoziții coroborate cu cele ale art. 55 din același act normativ, potrivit cărora acestea se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.
Astfel, în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului, iar prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciul cauzat din culpa asiguratului.
A apreciat că sunt neîntemeiate criticile aduse soluției instanței privind cuantumul compensațiilor pentru daunele morale suferite de reclamant, în condițiile în care, despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată.
După cum a arătat și societatea pârâtă, dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare și chiar dacă stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecințele negative suferite fie cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
A arătat că este fără putință de tăgadă că a suferit traume fizice și psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier provocat de numita J.T. și că suferințele victimelor accidentului au fost unele accentuate, acestora fiindu-le limitată posibilitatea de a desfășura activități cotidiene, provocându-i-se în același timp și suferințe fizice însemnate.
În contextul circumstanțelor cauzei, fără a maximiza în vreun fel suferințele reale suferite, a apreciat că suma de 25.000 euro acordată acestuia cu titlu de compensații morale, constituie o satisfacție echitabilă, iar o minimizare a despăgubirilor solicitate cu acest titlu ar reprezenta o soluție inechitabilă față de suferințele încercate de persoana reclamantului.
De altfel, societatea pârâtă a formulat motivele de apel la modul general, neprecizând suma ce s-ar fi justificat în speță, menționând doar că prejudiciul moral trebuie reindividualizat, având în vedere faptul că la dosarul cauzei nu există un probatoriu din care să rezulte un prejudiciu într-un cuantum atât de ridicat, în lipsa unui probatoriu soluția instanței având un caracter exclusiv subiectiv, ceea ce este inacceptabil, cuantumul daunelor morale reclamantului, de 25.000 curo, la cursul BNR de la data plății fiind disproporționat în comparație cu soluțiile pronunțate în jurisprudența recentă, însă fără a prezenta instanței de apel vreo decizie relevantă în sens contrar.
Pe de altă parte, în sprijinul argumentelor invocate a depus extras de pe portalul oficial al instanțelor judecătorești naționale, prin care o instanță națională a apreciat că pentru prejudiciul suferit, victima unui alt accident rutier, soldat cu vătămări corporale care au necesitat 110-129 zile de îngrijiri medicale pentru victimă, aceasta este îndreptățită la suma de 45.000 Euro, în echivalentul în lei la cursul BNR de la data plății și, din această perspectivă, consideră că suma atribuită cu titlu de compensare pentru prejudiciul moral suferit se justifică pe deplin din punctul de vedere al criteriului proporționalității.
A concluzionat că, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.
În drept, a invocat prevederile art. 1349, art. 2323 din noul Cod civil, coroborate cu cele ale Legii nr. 136/1995.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și a prev. art. 476 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea reține următoarele :
Cu privire la primul motiv de apel, Curtea reține că, așa cum rezultă din raportul de expertiză criminalistică (f. 162 -171 dosar urmărire penală), starea de pericol iminent a fost generată de pătrundere pe strada C. a autoturismului marca SO, condus de numita J.T., fără a acorda prioritate de trecere autoutilitarei marca VWT.
S-a mai reținut că autoutilitara marca VWT cu număr de înmatriculare yyy avea o viteză probabilă de deplasare de 72 km/h, iar conducătorul acestuia din urmă ar fi putut evita producerea accidentului prin acționarea sistemului de frânare dacă ar fi circulat cu cel mult 62 km/h.
Rezultă, astfel, că ambii conducători auto au avut un grad de culpă în producerea accidentului, însă, contrar celor susținute de apelantă, nu se poate avea în vedere o culpă concurentă de 50% pentru fiecare. Este evident din prezentarea dinamicii accidentului că avem o cauză determinantă a acestuia, care este neacordarea de prioritate de către J.T., și o cauză secundară, constând în depășirea vitezei legale de către P.P..
În raport de toate aceste circumstanțe, Curtea va reține o culpă concurentă de 10% pentru intimatul P.P., urmând a diminua cu acest procent cuantumul daunelor materiale dovedite de acesta de 899,76 lei, la 809,78 lei.
Cu privire la al doilea motiv de apel, ce vizează cuantumul daunelor morale acordate, Curtea reține că este reală susținerea apelantei, în sensul că reclamantul nu a solicitat administrarea unor probe referitoare la legătura dintre sumele solicitate și modul în care a avut de suferit.
Din certificatul medico-legal nr. aaa/ 02.05.2012 întocmit de I.M.L. S. - C.M.L. CM (f.43 ds. urmărire penală), rezultă că reclamantul P.P. a suferit în urma accidentului un traumatism cervical amielic cu fractură inter apofizară și pedicul vertebral C 5 pe dreapta; traumatism cranio - cerebral minor, ce necesită pentru vindecare un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale cu pierderea consecutivă a capacității de muncă pe aceeași perioadă.
Prejudiciul moral suferit de reclamant rezultă din însăși vătămarea sa corporală gravă, ce implică suferințe inerente de ordin fizic și psihic, dar și în plan social și familial, și nu trebuie dovedit, fiind inerent unei astfel de vătămări.
Curtea va avea în vedere în acest sens și culpa concurentă a reclamantului de 10% reținută anterior, și împrejurarea că, din probele aflate la dosar, nu rezultă că acesta ar fi suferit urmări dăunătoare permanente sau mai de lungă durată decât cele reținute în certificatul medico-legal.
Curtea mai reține că, pe lângă prejudiciul de ordin moral inerent unei vătămări corporale de natura celei suferite de reclamant, nu s-a făcut dovada, în concret, a unor alte prejudicii de ordin moral, particulare, suferite de acesta.
În final, Curtea mai are în vedere că repararea prejudiciului are drept scop înlăturarea pe cât posibil a efectelor faptului prejudiciabil, prin încercarea de ușurare a suferințelor victimei și obținere a unor satisfacții de către aceasta, și nu o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare.
În raport de toate aceste circumstanțe concrete ale cauzei, Curtea apreciază ca fiind rezonabil un cuantum al daunelor morale de 10.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, urmând a le reduce la această sumă.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul declarat de pârâta S.C. A.A. SA, va schimba în parte sentința atacată, în sensul că, menținând soluția de admitere în parte a cererii, va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 809,78 lei, cu titlu de daune materiale, și a sumei de 10.000 euro, la echivalent lei la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu contravin prezentei.
În baza art. 451 - 453 Cod procedură civilă, Curtea va obliga intimatul la plata sumei de 3.138,99 lei către apelantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă de timbru.
| ← Ordinul nr.1/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.... | Revizuire împotriva deciziei pronunţate în apel împotriva... → |
|---|
