Contract de vânzare cu credit cu plata în rate. TVA aferent dobânzilor încasate.
| Comentarii |
|
Cerere de plată formulată ulterior încheierii relaţiilor contractuale. Sarcina probei în cadrul plângerilor contravenţionale
Legea nr. 363/2007, art. 15 alin. 1, art. 9 lit. e O.G. nr. 21/1992, art. 7 lit. c O.G. nr. 2/2001, art. 34 alin. 1
Fapta profesionistului de a transmite notificări referitoare la plata TVA-ului aferent dobânzilor încasate în baza contractelor de vânzare-cumpărare pe credit cu plata în rate încheiate cu consumatori persoane fizice, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere, deşi relaţiile contractuale erau încheiate anterior şi, la momentul achitării integrale a creditelor, a comunicat eliberarea de orice obligaţie de plată, reprezintă practici comerciale incorecte, adresele emise putând fi asimilate hărţuirii, constrângerii sau influenţei nejustificate.
în cadrul procedurii judiciare de soluţionare a plângerilor contravenţionale, sarcina probei revine contravenientului, conform art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, decizia civila nr. 658 din 28 februarie 2011, nepublicata
Prin sentinţa civilă nr. 16025/21.12.2009, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, a fost respinsă plângerea formulată de petenta SC
T.C. IFN SA împotriva procesului-verbal nr. 28/873 întocmit de intimata Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Consumatorilor - Inspectoratul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Bucureşti-llfov la data de
29.07.2008.
S-a reţinut de către prima instanţă, în motivarea hotărârii, că procesul-verbal contestat a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu, după cum nici petenta nu a contestat legalitatea acestuia. Cu privire la temeinicie, instanţa a apreciat că, chiar prin apărările formulate în cuprinsul plângerii, petenta a recunoscut faptele contravenţionale reţinute în sarcina sa, respectiv impunerea în sarcina clienţilor a TVA, într-un mod unilateral şi vădit arbitrar, astfel că nu a reuşit să facă dovada contrară situaţiei de fapt consemnate în cuprinsul procesului-verbal.
împotriva hotărârii instanţei de fond a formulat recurs petenta, solicitând modificarea în tot a acesteia şi, pe fond, admiterea plângerii şi anularea procesului-verbal, cu cheltuieli de judecată. (...)
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., tribunalul a respins ca nefondat recursul pentru considerentele expuse în continuare.
Neîndoielnic, procesului-verbal de contravenţie, act administrativ, i se aplică principiile generale din dreptul administrativ privind prezumţia de legalitate, din această perspectivă şi în baza art. 1169 C. civ., revenind petentei obligaţia de a propune şi aduce probe care să dovedească contrariul celor reţinute de agentul constatator în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
în cauză, organul constatator a reţinut în sarcina recurentei petente contravenţiile prevăzute de art. 15 alin. 1 din Legea nr. 363/2007, reţinându-se că aceasta a transmis notificări referitoare la plata TVA-ului aferent dobânzilor încasate în baza contractelor de vânzare-cumpărare pe credit cu plata în rate încheiate cu consumatori persoane fizice, TVA-ul fiind perceput pentru perioada 01.01.2007-30.06.2008, deşi respectivii consumatori au rambursat creditele contractate în anul 2006, prevăzute de art. 9 lit. e, reţinându-se că petenta a transmis notificări prin care erau înştiinţaţi consumatorii că trebuie să plătească TVA aferent dobânzilor pentru perioada 01.01.2007-30.06.2008, în termen de 30 de zile, la care să se adauge penalităţi de întârziere, deşi relaţiile contractuale erau încheiate în cursul anului 2007, şi prevăzute de art. 7 lit. c din O.G. nr. 21/1992, constând în aceea că, deşi la momentul achi
tării integrale a creditelor, a comunicat faptul eliberării de orice obligaţie de plată, ulterior consumatorii au primit de la petentă notificări referitoare la plata TVA aferent dobânzilor pentru perioada 01.01.2007-
30.06.2008.
Din cuprinsul plângerii şi al motivelor de recurs, rezultă că recurenta-petentă nu contestă starea de fapt, însă susţine că activitatea sa este una legală, exercitată în temeiul prevederilor Codului fiscal, astfel cum acesta era în vigoare începând cu 01.01.2007.
Tribunalul a apreciat că argumentele instanţei de fond sunt corecte, respectiv că activitatea petentei este una ce se încadrează în ipotezele legale cuprinse în art. 9 lit. e şi art. 15 alin. 1 din Legea nr. 363/2007 şi în prevederile art. 7 lit. c din O.G. nr. 21/1992, atâta vreme cât, deşi relaţiile contractuale dintre părţi încetaseră prin achitarea la termen sau anticipat a obligaţiilor contractuale de către numiţii R.S., Ş.B.C., S.L.I., C.E., G.R., C.S., A.M., B.I., M.F., C.G.F. - clienţii săi, aceasta a înţeles să emită notificări prin care le solicita plata TVA aferent unor perioade pentru care taxa nu se percepea. Prin urmare, cum clienţii recurentei nu datorau TVA, rezultă că adresele emise de aceasta pot fi asimilate hărţuirii, constrângerii sau influenţei nejustificate, adică unei practici comerciale incorecte.
Cu privire la susţinerea recurentei în sensul că imediat după intrarea în vigoare a dispoziţiei legale potrivit căreia se datorează TVA, consultanţii fiscali au emis opinii contradictorii, iar din relaţiile solicitate Ministerului Economiei şi Finanţelor a reieşit că acesta agreează opinia potrivit căreia se datorează TVA la dobânzile aferente livrărilor de bunuri cu plata în rate începând cu 01.01.2007, tribunalul a reţinut că nu este reală, din actele dosarului rezultând că adresa invocată datează din
31.07.2008, adică după trecerea unui an şi jumătate de la intrarea în vigoare a dispoziţiei legale pretins neclare.
Referitor la fapta prevăzută de art. 7 lit. c din O.G. nr. 21/1992, tribunalul a reţinut că aceasta se încadrează la ipoteza prevăzută de liniuţa a treia, şi nu liniuţa a patra, cum din eroare s-a consemnat în cuprinsul procesului-verbal „Operatorii economici sunt obligaţi: ... prestatorii de servicii:... să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele prevăzute în contracte;", din descrierea faptei consemnate în cuprinsul procesului-verbal rezultând că recurenta a ştiut exact ce învinuire i se aduce, neputând solicita constatarea nulităţii actului de sancţionare în lipsa unei vătămări ce nu a fost dovedită în cauză.
Cât priveşte acuza că instanţa de fond nu ar fi respectat, cu ocazia soluţionării cauzei, prezumţia de nevinovăţie statuată de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi de jurisprudenţa CEDO, tribunalul a constatat că aceasta nu se adevereşte întrucât, în cadrul procedurii judiciare de soluţionare a plângerilor contravenţionale, sarcina probei revine contravenientului, conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ. raportat la art. 129 alin. 1 C. proc. civ. şi art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001.
în acest sens, tribunalul a constatat că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia europeană a drepturilor omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Solobioku v. Franţa, Hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Vastberga taxi Aktiebolag şi Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002 ). (...)
în analiza principiului proporţionalităţii, trebuie observat că dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, au drept scop protecţia consumatorilor, iar respectarea regulilor impuse de acest act normativ are implicaţii majore asupra garantării drepturilor acestora.
în acelaşi timp însă, persoana sancţionată în baza acestui act normativ are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia poate să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel v. România, Hotărârea din 4 octombrie 2007).
Având în vedere aceste principii, tribunalul a constatat că petenta, în speţă, nu a dovedit prin niciun mijloc de probă, admis de lege, că situaţia de fapt ar fi alta decât cea descrisă în procesul-verbal, deşi avea această obligaţie, iar intimata a depus în dosar documentele în baza cărora a întocmit procesul-verbal, respectiv contractele de credit, notificările ş.a. care confirmă săvârşirea contravenţiilor ce au generat încheierea pro-cesului-verbal, în varianta menţionată de agentul constatator.
în general, creditul are o mare importanţă în desfăşurarea circuitului economic, constituind premisa desfăşurării oricărei activităţi importante din domeniul agriculturii, industriei sau comerţului1.
Creditul a fost asociat consumului datorită interesului tot mai mare al consumatorilor de achiziţionare a produselor şi serviciilor. Astfel, în lipsa sumelor de bani necesare, utilizarea „creditului destinat consumului" a devenit un mijloc financiar-juridic de largă răspândire şi utilitate.
Dacă în urmă cu jumătate de secol, se economisea timp de zeci de ani pentru cumpărarea unei case ori a unui autovehicul, în zilele noastre aceste bunuri pot fi dobândite imediat, prin intermediul „instituţiei creditului", urmând ca achitarea preţului să se facă în tranşe eşalonate pe o perioadă de timp (mai lungă sau mai scurtă, după caz)2.
Codrul general al contractelor încheiate cu consumatorii a fost prima data fixat de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.
Potrivit art. 93 din ordonanţă, contractele încheiate cu consumatorii trebuie redactate în scris, vizibil şi uşor de citit, cu o mărime a fontului utilizat de minimum 10, pe hârtie sau pe alt suport durabil, în cel puţin două exemplare, fiind remis câte un exemplar original fiecărei părţi.
în contract trebuie să se facă menţiuni cu privire la: dobânzi şi comisioane, taxe, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente acordării şi derulării contractului, respectiv aferente unor servicii în privinţa cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere.
De asemenea, în contract se va menţiona tipul de dobândă, variabilă sau fixă, iar dacă dobânda este fixă numai pentru o anumită perioadă, aceasta va fi precizată cu exactitate (art. 93 lit. f din ordonanţă).
Atunci când consumatorul întârzie cu achitarea ratelor scadente, contractul de credit trebuie să conţină (obligatoriu) o prevedere prin care consumatorul să fie atenţionat despre raportarea la Biroul de Credit, Centrala Riscurilor Bancare sau la alte structuri asemănătoare existente (art. 93 lit. I din ordonanţă).
în caz de rambursare anticipată, comisionul de rambursare anticipată a creditului se determină în strânsă legătură cu pierderile creditorului aferente rambursării anticipate şi nu trebuie să constituie un obstacol disproporţionat în exercitarea dreptului consumatorului de a rambursa anticipat creditul.
Costurile de administrare, de retragere numerar sau de depunere numerar aferente contului curent se menţionează în contract şi cad în sarcina consumatorului (dacă furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane).
Pe parcursul derulării contractului:
- se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract;
- se interzice introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract.
- sunt interzise clauzele care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator1;
Pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului, furnizorul este obligat sâ notifice consumatorul (printr-un mijloc, în funcţie de opţiunea scrisă a acestuia).
La încetarea contractului, inclusiv prin ajungere la termen, reziliere sau denunţare unilaterală din partea consumatorului, furnizorul trebuie să predea gratuit consumatorului un document care sâ ateste faptul câ au fost stinse toate obligaţiile dintre părţi.
închiderea conturilor aferente serviciului financiar de bază furnizat se va face fârâ a fi necesarâ depunerea unei alte cereri de către consumator şi fârâ plata unor costuri suplimentare2.
Principalul act normativ de reglementare în materie este O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori1.
Scopul reglementarii de mai sus este încurajarea mobilităţii consumatorilor, în sensul de a li se permite acestora mutoreo creditelor de Io un creditor Io altul'in condiţii contractuale mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor de a rambursa anticipat sumele contractate fără a plăti penalităţi excesive. Astfel, în condiţiile generate de criza economico-financiară cu impact asupra veniturilor per familie, O.U.G. nr. 50/2010 creează cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiţii de transparenţă şi liberă concurenţă, instituindu-se totodată şi mecanisme care să menţină un grad suficient de solvabilitate atât debitorilor, cât şi creditorilor.
| ← Contract de credit bancar. Titlu executoriu. Faliment | Plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie... → |
|---|
