Contract de credit bancar. Titlu executoriu. Faliment
| Comentarii |
|
Legea nr. 58/1998, art. 56 alin. (2) Legea nr. 64/1995, art. 36 alin. (1) C. proc. civ., art. 27 pct. 5 şi 9, art. 88
Potrivit principiului înscris în art. 372 C. proc. civ., executarea silită se poate face nu numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti învestită cu formulă executorie, ci şi în virtutea unui titlu executoriu prevăzut de lege.
Prin legea bancară s-a acordat calitatea de titlu executoriu contractelor de credit bancar, precum şi garanţiilor reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar.
C.C., decizia nr. 82 din 10 februarie 2005 (M. Of. nr. 327 din 19 aprilie 2005)
Notă: Legea bancară nr. 58/1998 a fost modificată prin Legea nr. 485/2003 (M. Of. nr. 876 din 10 decembrie 2003).
Legea bancară nr. 58/1998, a fost republicată (M. Of. nr. 78 din 24 ianuarie 2005) cu un nou titlu, şi anume Legea privind activitatea bancară, iar ca urmare a renumerotării textelor, art. 56 alin. (2) a devenit art. 79 alin. (2), având acelaşi conţinut.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea bancară, al cărei titlu a fost modificat prin Legea nr. 485/2003, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 149/2004, ulterior republicată, textul criticat fiind preluat cu acelaşi conţinut, dar cu o numerotare diferită [art. 29 alin. (1) a devenit art. 36 alin. (1)], dispoziţiile art. 27 pct. 5 şi 9 şi ale art. 88 C. proc. civ.
în motivare, autorul excepţiei susţine, în esenţă, următoarele:
Dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, prin care contractele de credit financiar şi garanţiile reale şi personale constituie titlu executoriu, încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), art. 21 alin. (1), art. 123 [devenit, după republicarea Constituţiei art. 124] şi art. 125 alin. (1) [devenit art. 126 alin. (1)]. Autorul excepţiei susţine că prevederile legale criticate, care dau putere de titlu executoriu contractelor de credit bancar, precum şi
garanţiilor reale şi personale, contravin unor dispoziţii din legislaţia civilă şi procesual civilă, referindu-se în acest sens la unele hotărâri pronunţate de instanţele judecătoreşti.
Se mai arată în susţinerea excepţiei că „dispoziţiile Legii nr. 58/1998 şi normele sale de aplicare încalcă prevederile art. 15 din Constituţia României, conform cărora „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”, or, Legea nr. 58/1998 este o lege civilă”. Astfel, arată autorul excepţiei, în continuare, Legea nr. 58/1998 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998, iar potrivit art. 92 din conţinutul ei, a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicare, adică la 30 aprilie 1998; conform Constituţiei României, de la această dată începe să producă efecte şi nu anterior ei, nu retroactiv. în consecinţă, autorul excepţiei consideră că prevederile criticate nu pot fi aplicate contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a legii respective.
în acelaşi timp autorul excepţiei susţine că textul de lege criticat încalcă dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare. în acest sens, se arată că „partea căreia i se opune actul executării silite, pe calea judecării unei cereri de încuviinţare a executării silite, are interesul de a-şi formula apărarea, interes legitim, ocrotit de legiuitor, şi poate invoca chiar nulitatea absolută a titlului în baza căruia se cere încuviinţarea executării silite, nulitate care, admisă, poate avea drept consecinţă respingerea cererii de executare şi anularea convenţiei ce a stat la baza ei, aşa încât, desfiinţat fiind însuşi temeiul juridic ce a stat la baza formulării cererii, o alta nu mai poate fi promovată în baza înscrisului formulat. în acest mod, răpindu-i-se justiţiabilului dreptul la apărare, se încalcă dispoziţiile mai sus invocate din Constituţia României (art. 24). Este adevărat că, ulterior încuviinţării executării silite, există posibilităţi de apărare ale justiţiabilului căruia i se opune actul executării, pe calea contestaţiei la executare, însă prin aceasta se încalcă prevederile art. 21 din Constituţia României (...)”.
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului sunt criticate în sensul că încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 21 alin. (1) şi (2), ale art. 24 alin. (1) şi „ale art. 123 (devenit art. 124) din Constituţia României, potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii”.
Aceste dispoziţii legale sunt, în opinia autorului excepţiei, neconstituţionale deoarece „permit judecarea numai într-un sens şi, în speţă, a cererii creditorului, nepermiţând analizarea motivelor de apărare ale pârâtului debitor, privind nulitatea absolută a titlului pe care creditorul îşi fundamentează cererea introductivă şi nici soluţionarea cererii acestuia, reconvenţională,
privind pretenţiile îndreptate împotriva creditorului reclamant, dovedite legal, atestate de hotărâri judecătoreşti irevocabile dispuse de instanţe de recurs şi în intimă legătură cu înscrisul ce stă la baza cererii introductive”.
Se apreciază totodată că „suprimarea dreptului pârâtei la apărare” este neconstituţională, „excede procedurii (...) prevăzute de Legea nr. 64/1995 şi are grave consecinţe asupra pârâtei, vătămată în interesele sale legitime, ocrotite de lege, împiedicând-o pe aceasta să beneficieze de prevederile Constituţiei României”.
Referitor la neconstituţionalitatea aceloraşi prevederi legale, se arată că, în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, „poate fi introdusă o cerere şi admisă, care legal este prescrisă în sens material, lipsa dreptului la acţiune putând fi acoperită printr-un act infracţional (...)”.
Dispoziţiile art. 27 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., privind cazurile de recuzare a judecătorilor, sunt considerate „neconstituţionale, încălcând prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 123 (devenit art. 124) din Constituţia României”. Autorul excepţiei, referindu-se la situaţii concrete în care se află, consideră că aceste texte de lege nu au în vedere şi posibilitatea recuzării în cazul în care între una dintre părţi şi judecător există un proces penal în curs de judecată, posibilitatea recuzării întregii instanţe, dacă între una dintre părţi „şi mai mult de 50% din numărul judecătorilor instanţei care soluţionează dosarul civil există, în paralel, spre soluţionare la instanţa competentă un dosar penal având cauza exact în cauza dosarului civil”, precum şi în cazul în care judecătorii unei instanţe pretind că s-au abţinut, cu excepţia celui care are de soluţionat dosarul. De asemenea, autorul excepţiei consideră că un alt motiv de recuzare a judecătorilor întregii instanţe ar putea să fie, referindu-se la cauza personală, vrăjmăşia dintre una din părţi şi judecători, constând în faptul că partea a formulat sau formulează plângeri penale împotriva acestora, „inclusiv împotriva judecătorului desemnat să soluţioneze cauza”. în acest sens, autorul excepţiei sugerează ca aceste ultime situaţii să fie „încadrate în noţiunea de vrăjmăşie între justiţiabil şi judecători”.
Se arată totodată, în susţinerea acestei critici, că, „potrivit art. 21 din Constituţia României, urmare a revizuirii acesteia din 2003, justiţiabilul are drept la un proces echitabil, dispoziţie de altfel actuală şi în vechea formă a Constituţiei, având în vedere prevederile art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, raportate la prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
Dispoziţiile art. 88 C. proc. civ. sunt criticate pentru neconstituţionalitate, întrucât, susţine autorul excepţiei, pot fi interpretate „şi în sensul că nu este absolut necesar ca în citaţie să fie trecută corect calitatea părţilor din proces (...)”. Urmare a unei astfel de interpretări, dispoziţiile legale criticate încalcă,
în opinia autorului excepţiei, art. 16 şi art. 123 (devenit art. 124) din Constituţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea a reţinut că prevederile criticate nu încalcă nici una dintre dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei.
Prevederile art. 29 alin. (1) [devenit, în urma republicării, art. 36 alin. (1)] din Legea nr. 64/1995 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, care, prin mai multe decizii, a respins excepţiile de neconstituţionalitate. Prin decizia nr. 60 din 11 februarie 2003, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate cu acelaşi obiect, statuând că prevederile respective nu contravin art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (2), art. 21, art. 123 (devenit art. 124) şi art. 125 (devenit art. 126) din Constituţie, invocate în acea cauză ca fiind încălcate. De asemenea, prin decizia nr. 304 din 8 iulie 2004, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1995 şi a constatat că prevederile criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 41 alin. (2) şi (5) din Constituţie, invocate ca fiind încălcate în acea cauză.
în considerentele deciziilor menţionate, Curtea a reţinut că, printre altele, ,.reglementarea cuprinsă în textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede ca, în anumite condiţii, orice creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă să poată introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile. Acest fapt nu împiedică, sub nici un aspect, accesul liber la justiţie, atât creditorii, cât şi debitorii având posibilitatea de a formula pretenţii şi apărări”. Curtea a reţinut, de asemenea, referindu-se la jurisprudenţa sa şi la cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că „liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale”.
De asemenea, în aceeaşi decizie, Curtea a arătat că „nu poate reţine nici o incompatibilitate între textul de lege criticat şi (...) prevederile constituţionale ale art. 41 alin. (2) referitoare la protecţia egală a proprietăţii private, ale art. 123 alin. (2) care consacră principiul independenţei justiţiei şi cele ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”.
Referitor la critica autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 încalcă prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie care garantează dreptul la apărare, Curtea constată că, potrivit art. 147 din aceeaşi lege, text cu care art. 36 alin. (1) se coroborează, „Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului comercial roman”. Prin urmare, procedura de judecată prevăzută de dispoziţiile criticate asigură inclusiv
dreptul la apărare al părţilor pe tot parcursul judecării sale. De altfel, potrivit art. 38 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 64/1995, debitorului i se comunică cererea de deschidere a procedurii şi poate contesta starea de insolvenţă.
In ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, Curtea Constituţională s-a pronunţat, în mod indirect, prin Decizia nr. 181 din 17 decembrie 1998, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/1997 pentru întocmirea bilanţului contabil special şi regularizarea unor credite şi dobânzi clasificate în categoria „pierdere” la Banca Agricolă - S.A., text care cuprindea o dispoziţie asemănătoare cu cea criticată în prezenta cauză.
în considerentele deciziei, Curtea a reţinut că textul criticat, prin care se prevedea: „Contractele de credit încheiate între Banca Agricolă - S.A. şi împrumutaţii săi pentru creditele şi dobânzile ce intră sub incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă constituie titluri executorii”, nu contravine articolului 15 alin. (2) din Constituţie. în decizia la care se face referire, Curtea a constatat că textul criticat, în acea cauză „nu conţine, în sine, nici o dispoziţie cu caracter retroactive”. Totodată, Curtea a reţinut că, în realitate, excepţia nu viza „constituţionalitatea textului criticat, ci aplicarea în timp a dispoziţiilor acestuia, adică stabilirea interpretării dacă sunt aplicabile sau nu şi contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, în condiţiile în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/1997 nu conţine dispoziţii tranzitorii ori alte reglementări cu privire la aplicarea în timp a textului art. 5. Or, sub acest aspect, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a statuat în mod constant că nu intră în competenţa Curţii Constituţionale controlul aplicării dispoziţiilor unei legi sub raportul acţiunii lor în timp, ci numai constatarea dacă aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu Constituţia”.
De asemenea, Curtea a reţinut, în decizia respectivă, că „prin dispoziţia criticată se face aplicaţia unui principiu consacrat de art. 372 C. proc. civ., în sensul că executarea silită se poate face nu numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti învestite cu formulă executorie, ci şi în virtutea unui titlu executoriu, prevăzut de lege”.
în considerentele aceleiaşi decizii s-a mai reţinut că, „de altfel, ulterior adoptării actului normativ criticat prin excepţia de neconstituţionalitate de faţă, s-a acordat, prin Legea bancară nr. 58/1998, în mod general, pentru toate băncile, deci nu numai pentru Banca Agricolă - S.A., calitatea de titluri executorii contractelor de credit bancar, precum şi garanţiilor reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar”.
Soluţiile pronunţate de Curte şi considerentele care au stat la baza acestora sunt aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei Curţii în această materie, revenind instanţei să stabilească aplicarea în timp a dispoziţiilor respective.
în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., criticate pentru omisiune, întrucât nu cuprind şi alte cazuri de recuzare a judecătorilor, considerate de către autorul excepţiei necesare a fi prevăzute, sau cu privire la interpretarea şi aplicarea noţiunii de „vrăjmăşie” prevăzute de art. 27 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a reţinut că aceste susţineri nu au legătură cu invocarea textelor art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 124 din Constituţie. Potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care fixează limitele atribuţiilor Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate, Curtea „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 88 C. de proc. civ., criticate cu privire la faptul că ar putea fi interpretate şi aplicate de instanţe în sensul că „nu este absolut necesar ca în citaţie să fie trecută corect calitatea părţilor din proces (...)”, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Potrivit alin. (2) al art. 88 C. proc. civ., lipsa din citaţie a menţiunii privind „calitatea celui citat” este sancţionată cu nulitatea, situaţia respectivă putând fi invocată în exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, la instanţele de control judiciar competente, dacă cel interesat consideră că instanţa care a pronunţat hotărârea a încălcat dispoziţia legală respectivă. De altfel, potrivit atribuţiilor sale, Curtea Constituţională exercită controlul de constituţionalitate asupra conţinutului actelor prevăzute de lege, fără a se pronunţa asupra modului de aplicare a acestora.
Faţă de aceste considerente, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă.
| ← Principiul inviolabilitătii dreptului de proprietate.... | Contract de vânzare cu credit cu plata în rate. TVA aferent... → |
|---|
