Desfacerea căsătoriei din culpă comună. încredinţarea către mamă a minorului. Interesul copilului. Necitarea autorităţii tutelare. Consecinţe
| Comentarii |
|
1. In ceea ce priveşte autoritatea tutelară, “ascultarea ” sa în proces se realizează prin ancheta socială efectuată la domiciliul părinţilor, referatul întocmit cu acea ocazie ataşându-se la dosar, ceea ce s-a întâmplat în cauză prin depunerea referatelor întocmite cu privire la locuinţa fiecăruia dintre părinţi.
2. Vârsta fragedă a copilului (în jurde 3 ani, la momentul încredinţării către pârâtă în prezentul proces) este de natură să creeze prezumţia simplă a unei legături afective puternice dintre mamă şi copil, în acest moment al evoluţiei fizice şi psihice a acestuia, superioară oricărei alteia stabilite în virtutea relaţiei de rudenie. Această prezumţie cu caracter general este confirmată în speţă de probatoriul administrat, din care rezultă că minorul a fost bine îngrijit în perioada convieţuirii părţilor, chiar dacă s-au implicat şi alte persoane în activitatea de creştere a copilului (bunica paternă), alături de părinţi, după cum au relatat toţi martorii audiaţi în cauză.
In contextul unei stări de sănătate a minorului ce necesită o îngrijire sporită din partea părinţilor şi ţinând cont de vârsta acestuia, este mai puţin importantă starea materială deţinută de fiecare părinte. Chiar dacă, prin compensaţie directă, recurentul a dovedit că posedă resurse materiale superioare celor ale pârâtei, minorul are nevoie să fie îngrijit permanent de mama sa, în contextul în care nu s-a probat că dezvoltarea fizică şi psihică a copilului arfi afectată din cauza condiţiilor de locuit oferite de spaţiul ocupat în prezent de pârâtă (condiţii care pot face oricând obiectul unei reevaluări de către instanţa de judecată).
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1378din 17 decembrie 2004)
CURTEA,
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4916/25.06.2003 pronunţată în dosar nr. 3315/2003, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis în parte cererea
principală formulată de reclamantul - pârât H.Ş. împotriva pârâtei - reclamante H.M.-L. şi în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei sectorului 3 Bucureşti şi, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă.
în consecinţă, a dispus desfacerea căsătoriei încheiate de părţi la data de 7.07.1995, din culpă comună, reluarea numelui purtat anterior căsătoriei de către pârâtă, încredinţarea către mamă a minorului E.-C., născut la 18.10.2000, spre creştere şi educare cu obligarea reclamantului - pârât la pensie de întreţinere în cuantum de 8.000.000 lei lunar în favoarea minorului, începând de la data pronunţării şi până la majorat.
în considerentele sentinţei, s-a reţinut că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, vinovaţi de destrămarea relaţiilor conjugale fiind ambii soţi, care au avut un comportament necorespunzător vieţii de familie.
Astfel, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că între soţi au intervenit numeroase certuri din cauza faptului că locuiau împreună cu mama reclamantului - pârât, cu care pârâta nu se înţelegea bine, astfel încât s-au produs scandaluri ce au culminat cu acte de agresiune fizică.
Nu s-a reţinut afirmaţia martorului Ş.A., în sensul că certurile erau provocate de pârâtă şi că aceasta ar purta întreaga vină pentru scandalurile create, deoarece martorul nu a fost de faţă la incidentele relatate.
în ceea ce priveşte cererea de încredinţare a minorului născut din căsătoria părţilor, formulată de ambele părţi, în temeiul art. 42 alin. 1 Codul familiei, judecătoria a apreciat că este în interesul copilului ca pârâta să se ocupe de creşterea şi educarea sa, avându-se în vedere vârsta acestuia, iar mama dispune de resurse materiale şi prezintă garanţii morale optime în acest sens.
Toţi martorii audiaţi au arătat că pârâta -reclamantă a stat în concediul legal pentru îngrijirea copilului după naştere, iar apoi de creşterea şi educarea acestuia s-au ocupat ambele părţi, ajutate de bunica paternă, după ce şi pârâta şi-a reluat serviciul.
Deşi reclamantul a arătat că pârâta are un comportament violent care influenţează negativ dezvoltarea copilului, nu a adus vreo probă în acest sens, nici unul dintre martori nerelatând despre vreo
împrejurare în care pârâta să fi avut un comportament neadecvat faţă de copil sau care să ateste că pârâta nu arfiomamă bună.
Faptul că reclamantul obţine un venit cu mult mai mare decât cel al pârâtei nu este un criteriu determinant pentru creşterea copilului, a apreciat judecătoria, ci este relevant doar pentru stabilirea pensiei de întreţinere în sarcina sa.
Apelul declarat de reclamantul - pârât împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2293/13.11.2003 pronunţată în dosar nr. 3521 /2003 de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut că prima instanţă a dispus în mod corect încredinţarea minorului, spre creştere şi educare, pârâtei - reclamante, luând în considerare criterii precum voinţa acestuia, la care are nevoie de îngrijirea mamei, posibilităţile materiale suficiente şi garanţiile morale optime prezentate de pârâtă, a căror întrunire în persoana acesteia a fost dovedită prin probatoriul administrat în cauză, în special, depoziţiile martorilor audiaţi.
Tribunalul a înlăturat susţinerea apelantului -reclamant potrivit căreia comportamentul violent al pârâtei faţă de mama acestuia ar afecta negativ dezvoltarea fizică şi morală a minorului, întrucât, pe de o parte, nu s-au administrat probe în acest sens, iar, pe de altă parte, nici unul dintre martori nu a relatat vreo împrejurare din care să rezulte un comportament neadecvat al pârâtei faţă de copil, depoziţia martorului Ş.A. audiat în apel neavând nici o relevanţă în contextul întregului probatoriu.
Astfel, în referatul de anchetă socială efectuat la data de 17.06.2003 se arată că minorul este normal dezvoltat în raport de vârsta lui, mama declarând că nu prezintă probleme de sănătate deosebite.
Faptul că, în prezent, pârâta locuieşte într-un apartament sumar mobilat, împrejurare justificată de intervalul scurt de timp ce a trecut de la încheierea contractului, nu poate duce la concluzia că pârâta -reclamantă nu realizează venituri suficiente pentru creşterea minorului întrucât, pe de o parte, are un loc de muncă stabil la SC A.N. SA iar, pe de altă parte, reclamantul a fost obligat la plata unei pensii în cuantum de 8.000.000 lei lunar, sumă ce satisface nevoile de creştere şi educare ale unui copil de 3 ani.
Faptul că minorul are probleme de sănătate, fiind diagnosticat cu retard intelectual uşor nu justifică cererea apelantului de încredinţare a minorului, întrucât şi mama se poate îngriji de sănătatea copilului, astfel cum a rezultat din probele administrate, reclamantul având posibilitatea -recunoscută printr-o hotărâre a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti - de a avea legături personale cu minorul şi de a veghea îndeaproape ca starea de sănătate a minorului să evolueze.
împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termenul legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5, 9 şi 10 Cod procedură civilă, recursul fiind înregistrat sub nr. 4233/2004 la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că au fost încălcate formele de procedură obligatorii în pricinile de divorţ cu minori, în condiţiile în care atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au dispus şi citarea Autorităţii Tutelare a sectorului 1 Bucureşti, unde intimata şi minorul locuiesc din luna mai 2003, fiind citată doar cea de la domiciliul tatălui.
în aprecierea cererii de încredinţare a minorului către unul sau altul dintre părinţi, unicul criteriu de care ambele instanţe de fond au ţinut cont a fost vârsta copilului (ceea ce este greşit), a susţinut recurentul - reclamant.
Decizia instanţei de judecată trebuie adoptată în funcţie de interesul copilului, raţiune cu caracter complex, al cărei conţinut se raportează la posibilităţile de dezvoltare fizică, morală şi materială pe care le poate găsi la unul dintre părinţi, comportarea acestora faţă de copil anterior şi ulterior divorţului, vârsta minorului, legăturile de afecţiune dintre copil şi părinţi, avându-se în vedere şi locul de muncă, starea de sănătate a copilului etc..
Or, instanţele de fond au ignorat o parte dintre aceste elemente de apreciere a interesului minorului ori au minimalizat importanţa acestora, neţinând cont de mijloacele de probă administrate pe diferite aspecte de fapt.
Astfel, datorită atitudinii intimatei, care a declarat la judecătorie că minorul nu are probleme de sănătate deosebite, nu s-au luat în considerare actele medicale depuse la dosar din care rezultă că minorul suferă de un retard intelectual uşor, precum şi recomandările psihologului în vederea recuperării copilului, privind comportamentul obligatoriu al părinţilor, inclusiv în vederea terapiei de recuperare.
Dacă s-ar fi evaluat aceste mijloace de probă - a susţinut recurentul -, s-ar fi constatat că atitudinea obişnuită a pârâtei vine în contradicţie cu aceste recomandări, aceasta fiind o persoană mai labilă din punct de vedere comportamental şi având în mod uzual tendinţe de violenţe verbale, fizice şi scandal.
în acest context, posibilităţile de dezvoltare fizică şi morală ale copilului încredinţat mamei sunt incerte, ceea ce atestă că tatăl este persoana cea mai indicată pentru a-i fi încredinţat copilul spre creştere şi educare.
Reclamantul are un comportament calm şi echilibrat, manifestă atenţie faţă de copil, dorinţa şi preocuparea pentru recuperarea psihică a minorului, în plus, are o situaţie materială deosebită, minorul deţinând în domiciliul tatălui o cameră numai a sa, dotată cu tot ce este necesar unui copil în situaţia prezentată.
Pe de altă parte, în mod greşit, instanţa de apel consideră că nu s-a făcut dovada violenţelor exercitate de către pârâtă decât asupra soacrei sale, persoană în vârstă pe care a molestat-o în repetate rânduri. La dosar au fost depuse adresele nr. 976342/
16.05.2003 şi nr. 976653/15.07.2003 eliberate de Secţia 10 Poliţie, care atestă comportamentul repetat violent al intimatei, confirmat şi de instanţa care a soluţionat ordonanţa preşedinţială privind legăturile personale cu minorul, reţinând depoziţiile martorilor audiaţi.
Recursul a fost trimis, pe cale administrativă, spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, în urma modificării normelor procedurale prin O.U.G. nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 195/2004, fiind înregistrat la această instanţă sub nr. 3129/2004.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Recurentul - reclamant a invocat nulitatea deciziei tribunalului, urmare a neregularităţii procedurii de citare în cauză privind Autoritatea Tutelară de la locuinţa de reşedinţă a intimatei -pârâte, respectiv Autoritatea Tutelară Sector 1 Bucureşti.
Curtea constată că nu subzistă atare neregularitate, întrucât citarea în litigiul de divorţ, cu copii minori a serviciului specializat din cadrul autorităţii administrative locale nu este obligatorie, nefiind prevăzută de o normă procedurală imperativă.
Norma care reglementează modalitatea de soluţionare a încredinţării minorului către unul sau altul dintre părinţi, spre creştere şi educare, o dată cu pronunţarea desfacerii căsătoriei, anume art. 42
C. fam., nu impune un asemenea cadru procesual din punct de vedere subiectiv, ci prevede doar că decizia instanţei va fi luată după ascultarea părinţilor, autorităţii tutelare şi a copiilor, dacă au împlinit vârsta de 10 ani.
Interpretând literal textul, se deduce că termenul de „ascultare” cu privire la persoanele enumerate este folosit în sens propriu, acela de examinare a poziţiei asupra obiectului cererii, şi nu în sens de participare efectivă în proces, ce ar fi implicat citarea corespunzătoare, astfel cum pretinde recurentul, dovadă fiind utilizarea aceleiaşi noţiuni şi în ce priveşte copilul minor, a cărui participare în proces este, în mod evident, exclusă.
în situaţiile în care legiuitorul a intenţionat implicarea procesuală a autorităţii tutelare, a precizat explicit această măsură (de exemplu, în cazul decăderii părinţilor din drepturile părinteşti-art. 109 alin. 2C.fam.).
în ceea ce priveşte autoritatea tutelară, „ascultarea” sa în proces se realizează prin ancheta socială efectuată la domiciliul părinţilor, referatul întocmit cu acea ocazie ataşându-se la dosar, ceea ce s-a întâmplat în cauză prin depunerea referatelor întocmite cu privire la locuinţa fiecăruia dintre părinţi.
în consecinţă, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută o încălcare a normelor procedurale, nefiind, astfel, incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. pr. civ.
în ceea ce priveşte legalitatea măsurii de încredinţare a minorului E.-C., în vârstă de 4 ani şi 3 luni la această dată, Curtea constată că măsura a fost corect dispusă, cu respectarea prevederilor legale şi în concordanţă cu probatoriul administrat în cauză, contrar susţinerilor recurentului -reclamant.
Art. 42 C. fam. prevede că încredinţarea copilului trebuie să aibă loc în funcţie de interesul copilului, recurentul - reclamant precizând corect elementele de apreciere a acestuia, la îndemâna instanţei de judecată.
Ceea ce neglijează reclamantul în raţionamentul conceput prin motivele de recurs este faptul că aceste elemente nu pot fi reţinute în mod abstract, ci trebuie analizate în raport de situaţia familială concretă, care
poate determina ca unul sau altul dintre acestea să poată avea o pondere crescută în contextul ansamblului.
în speţă, instanţele de fond, după cum a sesizat reclamantul, au accentuat criteriul vârstei, ceea ce nu este greşit, însă ar fi trebuit justificat din perspectiva relevanţei sub aspectul mijloacelor de probă presupuse de analiza măsurii de încredinţare a copilului, considerentele de faţă urmând a completa argumentarea instanţei de apel, câtă vreme sunt destinate a sprijini soluţia adoptată legal.
Vârsta fragedă a copilului (în jur de 3 ani, la momentul încredinţării către pârâtă în prezentul proces) este de natură să creeze prezumţia simplă a unei legături afective puternice dintre mamă şi copil, în acest moment al evoluţiei fizice şi psihice a acestuia, superioară oricărei alteia stabilite în virtutea relaţiei de rudenie.
Această prezumţie cu caracter general este confirmată în speţă de probatoriul administrat, din care rezultă că minorul a fost bine îngrijit în perioada convieţuirii părţilor, chiar dacă s-au implicat şi alte persoane în activitatea de creştere a copilului (bunica paternă), alături de părinţi, după cum au relatat toţi martorii audiaţi în cauză.
Combaterea acestei prezumţii, coroborate cu depoziţiile martorilor, ar fi presupus dovedirea faptului că intimata - pârâtă are un comportament neadecvat faţă de copil, de natură a periclita dezvoltarea firească a acestuia, din punct de vedere psihic şi fizic, probă contrară ce nu a fost produsă în cauză, după cum au reţinut instanţele de fond.
Mijloacele de probă la care face referire recurentul în motivarea căii de atac nu vizează atitudinea pârâtei faţă de copil, ci exclusiv faţă de soacra sa, din perioada convieţuirii cu aceasta şi soţul reclamant, până la separarea în fapt, intervenită în primăvara anului 2003.
Or, asemenea probe (hotărârea judecătorească penală, adresele emise de Poliţie, chiar depoziţiile martorilor) sunt nerelevante din perspectiva relaţiei cu propriul copil, având, cel mult, natura unor dovezi indirecte pentru un comportament manifestat agresiv al pârâtei. Acesta, însă, nu a fost relevat şi prin alte mijloace de probă, în scopul de a se contura o trăsătură accentuată de caracter a pârâtei, cu toate că prin motivele de recurs s-a pretins că intimata are „în mod uzual” tendinţe de violenţe verbale, fizice şi scandal.
Prin probele administrate, s-a reuşit relevarea unei laturi agresive a personalităţii în raport cu o singură persoană, ceea ce demonstrează, mai degrabă, atmosfera tensionată ce a caracterizat convieţuirea soţilor în locuinţa mamei reclamantului, adică într-un mediu dovedit ostil pârâtei, atmosferă care, dacă s-ar fi perpetuat, ar fi avut o influenţă negativă asupra dezvoltării copilului.
în absenţa unor probe directe privind un comportament general agresiv (cu violenţe verbale, fizice şi impulsivitate crescută, după cum a pretins recurentul), în special în raporturile cu copilul), concluzia impusă de probe relevând relaţia conflictuală cu mama reclamantului nu poate fi extrapolată în sensul invocat de recurent, cu atât mai mult cu cât s-a relevat că în mediul social pârâta are un comportament fiesc, adaptat cerinţelor specifice de mediu (după cum rezultă din caracterizarea şefului direct - fila 29 dosar apel).
în privinţa stării de sănătate a copilului, instanţa de apel nu a ignorat actele medicale depuse la dosar, din care rezultă că minorul este afectat de retard intelectual uşor (nu se probează dacă acesta este congenital), care impune un program intensiv de stimulare psihică, cu ajutorul unui psiholog (fila 15 dosar apel).
Instanţa a analizat acest aspect şi a conchis în sensul că şi pârâta se poate îngriji de sănătatea copilului, concluzie corectă, în condiţiile în care nu s-a probat un comportament general agresiv al mamei şi, în particular, faţă de copil, nici unul dintre martori nu a relatat vreo împrejurare în care intimata să se fi manifestat în mod neadecvat faţă de minor, după cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei recurate.
în mod corect, instanţa de apel a precizat că, la rându-i, recurentul are posibilitatea - şi chiar obligaţia - de a supraveghea evoluţia stării de sănătate a minorului, cât timp o altă instanţă de judecată i-a recunoscut exerciţiul legăturilor personale cu acesta, în temeiul art. 43 C. fam., urmând a semnala Autorităţii Tutelare eventualele
nereguli în modul de îndeplinire de către pârâtă a îndatoririlor parentale, conform art. 108 C. fam. şi de a reclama, dacă este cazul, modificarea măsurii de încredinţare a copilului către mamă, conform art. 44 C. fam.
Nu s-au contestat, prin probatoriul administrat, atenţia şi preocuparea recurentului - reclamant pentru dezvoltarea fizică şi, mai ales, psihică a copilului, însă prevalează legătura afectivă puternică stabilită între mamă şi copil, caracterizată prin nevoia, dependenţa chiar, a copilului de prezenţa fizică permanentă a mamei, la această vârstă fragedă, legătură care se impune a fi cultivată şi protejată ca atare.
în contextul unei stări de sănătate a minorului ce necesită o îngrijire sporită din partea părinţilor şi ţinând cont, după cum s-a arătat, de vârsta acestuia, este mai puţin importantă starea materială deţinută de fiecare părinte.
Chiar dacă, prin comparaţie directă, recurentul a dovedit că posedă resurse materiale superioare celor ale pârâtei, s-a reţinut deja că minorul are nevoie să fie îngrijit permanent de mama sa, în contextul în care nu s-a probat că dezvoltarea fizică şi psihică a copilului ar fi afectată din cauza condiţiilor de locuit oferite de spaţiul ocupat în prezent de pârâtă (condiţii care pot face oricând obiectul unei reevaluări de către instanţa de judecată).
Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 42 C. fam., luând în considerare interesul copilului la încredinţarea sa unuia dintre părinţi şi a evaluat întregul material probator administrat în cauză, înlăturând mijloacele de probă nerelevante în analiza presupusă de speţă, cum sunt şi cele la care recurentul a făcut referire.
în consecinţă, Curtea constată că nu sunt întrunite cazurile de modificare invocate de recurent, anume cele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ., temei pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C. pr. civ.
| ← Imobil. Coproprietate. Vânzare-cumpărare în baza Legii nr.... | Contract de distribuţie. Clauză penală. File cec fără... → |
|---|
