LOCAŢIUNE. ÎNCHIRIEREA LUCRULUI ALTUIA. PROPRIETAR APARENT. FRAUDĂ.
| Comentarii |
|
SUBLOCATAR DE BUNĂ-CREDINŢĂ. NEOPOZABILITATEA CONTRACTULUI DE SUBÎNCHIRIERE FAŢĂ DE ADEVĂRATUL PROPRIETAR (Art. 14 1. chiriilor nr. 365 din 1945) (1), (2)
CAS. S.U., 28 septembrie 1946
Sublocatarul, fie chiar de bună-credinţă, care a încheiat contractul de sublocaţie cu o persoană ce nu era în realitate chiriaş principal, nu-lpoate opune adevăratului proprietar, când l-a încheiat cu acea persoană pe temeiul unui contract de locaţie principal, ce fusese întocmit cu un terţ prin fraudă. Sublocatarul nu are decât dreptul de a cere locatarului său să-i asigure folosinţa imobilului închiriat, iar în caz contrar, să-l despăgubească.
(C. Stanimir cu Emil Silberstein ş.a.)
CURTEA: Asupra recursului introdus de C. Stanimir contra sentinţei nr. 1044/1945, dată de Tribunalul Ilfov s. a V-a, în cauză cu Aurelia Delescu şi Emil Silberstein.
Având în vedere că, prin sentinţa atacată cu recurs, se constată următoarele: Constantin Stanimir, judecându-se cu fosta lui soţie Liliana Delescu, a izbutit a face să i se recunoască, în instanţa de apel, dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului din Bucureşti, str. Postelnicului nr. 6, Liliana Delescu, voind să împiedice pe proprietar de a intra în exerciţiul drepturilor lui, simulează, după introducerea recursului împotriva deciziei Curţii de Apel şi suspendarea executării acestei decizii, încheierea unui contract de închiriere cu mama ei, Aurelia Delescu, asupra unui apartament al imobilului în litigiu. în temeiul acestui contract, fără existenţă reală, Aurelia Delescu încheie un contract de subînchiriere cu Emil Silberstein, căruia îi transmite drepturile ce le-ar fi dobândit de la fiica ei prin contractul de locaţiune. Constantin Stanimir, găsind pe Silberstein în imobil, cere să se constate judecătoreşte că nici contractul de subînchiriere nu are existenţă legală şi, în consecinţă, că numitul nu are nici un titlu valabil pentru a-l ocupa. Tribunalul, judecând cererea proprietarului în apel, o găseşte întemeiată în ce priveşte contractul principal de locaţiune, care a fost simulat, dar că faţă de sublocatar cererea este neîntemeiată şi o respinge motivând că: regula, după care desfiinţarea titlului de drept al autorului se răsfrânge şi asupra
subdobânditorilor, nu este inflexibilă şi că ea trebuie să cedeze în faţa nevoii sociale de a se asigura stabilitatea raporturilor juridice încheiate cu terţii de bună-credinţă. Tribunalul adaugă că, în speţă, dreptul lui Silberstein nu putea fi atins prin aplicara regulii exprimate prin adagiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, şi pentru motivul că art. 14 al legii pentru prelungirea contractelor de închiriere declară acel drept autonom şi îl pune în afara oricărei înrâuriri decurgând din schimbarea raporturilor dintre proprietar şi chiriaşul principal.
Contra acestei sentinţe, Constantin Stanimir a făcut recurs, formulând două motive de casare, înalta Curte s. I, respingând, prin decizia nr. 352 bis/1946, motivul I de casare şi partea întâi a motivului al doilea, a dispus trimiterea în cercetarea Secţiunilor Unite, a ultimei părţi din motivul al ll-lea, asupra acestei părţi a motivului de casare ivindu-se îndoită divergenţă.
Având în vedere partea a doua a motivului II de casare.
Având în vedere că, prin acest motiv, sentinţa supusă recursului este criticată pentru exces de putere, omisiune esenţială, nemotivare, lipsă de bază legală, violarea articolului 14 din legea pentru reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi şi a principiului exprimat prin adagiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, vicii consistând în aceea că instanţa de apel a recunoscut dreptul lui Silberstein de a rămâne în imobilul lui C. Stanimir, desi contractul de închiriere dintre Liliana Delescu
şi Aurelia Delescu, autoarea lui Silberstein, fusese anulat; de unde consecinţa că şi raporturile dintre Aurelia Delescu şi Silberstein au fost desfiinţate, astfel încât Silberstein, nefiind un adevărat sublocatar, nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 14 al legii pentru reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, acele dispoziţii vizând numai pe sublocatarii adevăraţi, adică pe aceia care au încheiat raporturi locative valabile, nu şi pe cei care, ca Silberstein, au intrat în imobil în temeiul unor contracte care nu obligă întru nimic pe proprietar.
Având în vedere că prin constatări rămase irevocabile, instanţele de fond au stabilit că Silberstein, deşi de bună-credinţă, n-a intrat în folosinţa apartamentului în litigiu pe baza unor raporturi încheiate cu proprietarul real, aparent, sau cu administratorul legal al imobilului, ci în temeiul exclusiv al unui contract de sublocaţie, încheiat cu Aurelia Delescu, care însă nu era în realitate o chiriaşă principală, întrucât titlul care îi recunoştea această calitate fusese întocmit de Aurelia şi Liliana Delescu pentru realizarea intenţiei lor comune de a frauda pe adevăratul proprietar.
Că, intrând în raporturi cu locatara principală, recunoscută ca atare numai printr-un astfel de contract, sublocatarul Silberstein nu a dobândit decât dreptul personal de a cere Aureliei Delescu, cocontractantului, de a-i asigura folosinţa apartamentului închiriat, iar la dimpotrivă să-l despăgubească, nu însă şi posibilitatea de a opune
lui Stanimir, adevăratul proprietar, convenţia încheiată cu un terţ în temeiul unui înscris întocmit prin fraudă.
Că interesul social nu este în nearmonie cu normele de drept care impun această soluţie, stabilitatea şi rectitudinea în raporturile juridice fiind mai bine apărate prin menţinerea drepturilor necontestate ele proprietarilor diligenţi împotriva fraudelor de care rămân străini, decât prin recunoaşterea actelor încheiate de autorii acestor fraude cu terţii care, deşi de bună-credinţă, ar fi putut, printr-o mai mare diligenţă, să descopere punerile la cale neoneste ale cocontractanţilor.
Că legea nr. 365/1945, pentru reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, nu conţine, de asemenea, nici o dispoziţie în contradicţie cu principiile de mai sus, art. 14 al menţionatei legi nefăcând decât să apere dreptul personal de prelungire a sublocaţiunii, dobândit de un adevărat sublocatar, iar nu să îngăduie rămânerea în imobil a unor persoane, înşelate în buna lor credinţă prin punerile la cale frauduloase îndreptate împotriva proprietarului de către terţii cu care au contractat.
Că Tribunalul, hotărând altfel, a justificat, din aceste puncte de vedere, criticile ce i se aduc prin partea a doua a motivului II de casare, astfel că, în partea aceasta, motivul fiind întemeiat, urmează a se admite, a se casa sentinţa atacată şi a se dispune restituirea dosarului aceleiaşi instanţe pentru a judeca procesul din nou.
Pentru aceste motive, admite recursul.
Decizia nr. 41 din 28 septembrie 1946.
Preşedinţia d-lui O. Gh. Cireş, prim-preşedinte; procuror general dl. Mircea Possa.
NOTE
(1) într-o instanţă de anulare a unei transmisiuni imobiliare între soţi, pe motiv că cuprinde o liberalitate deghizată, soţia obligată la delăsarea imobilului obţine suspendarea executării deciziei Curţii de Apel, care dăduse câştig de cauză soţului, până la judecata recursului făcut şi rămâne astfel în posesia şi folosinţa imobilului. în această situaţie, soţia închiriază imobilul mamei sale, care la rândul ei îl subînchiriază intimatului în recursul asupra căruia a intervenit decizia mai sus reprodusă, dată în secţiuni unite, înalta Curte întemeindu-se pe constatările de fapt ale instanţei de fond, consideră contractul de închiriere intervenit între soţie şi mama ei, ca un contract fictiv, făcut în frauda soţului şi pentru a paraliza exerciţiul dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu; aşa fiind, contractul de închiriere obţinut de intimat, deşi de bună-credinţă, nu-i conferă decât un drept de creanţă contra persoanei cu care a contractat, pentru a obţine folosinţa
apartamentului care a făcut obiectul contractului şi un eventual drept de despăgubire, fără însă a avea un drept pozabil proprietarului imobilului.
în conflictul de drepturi născut între proprietarul imobilului care n-a participat şi nici n-a fost reprezentat la încheierea contractului de închiriere şi terţul subchiriaş care a contractat de bună-credinţă pe temeiul unei aparenţe de drept, înalta Curte dă precădere celui dintâi pe consideraţia că «stabilitatea şi rectitudinea în raporturile juridice sunt mai bine apărate prin menţinerea drepturilor necontestate ale proprietarilor diligenţi decât prin recunoaşterea actelor încheiate de terţii care, deşi de bună-credinţă, ar fi putut printr-o mai mare diligenţă să descopere punerile la cale neoneste ale cocontractanţilor».
Pare a rezulta din acest considerent de principiu al înaltei Curţi că eficacitatea aparenţei ca izvor de drept, se legitimează numai în măsura în care buna-credinţă a terţului, care se prevalează de o stare aparentă, este justificată prin împrejurarea că, neputând să cunoască realitatea lucrurilor, a luat drept sinceră şi reală starea de fapt şi, pe temeiul ei, a intrat în raporturi juridice cu titularul aparent al dreptului; cu alte cuvinte, credinţa greşită a terţului nu trebuie să aibă un caracter pur negativ şi să consiste numai în necunoştinţa viciului titlului autorului său, după cum admite legiuitorul codului civil, în materie de achiziţie a fructelor de către posesorul de bună-credinţă (art. 486), sau în materie de prescripţie achizitivă bazată pe just titlu şi bună-credinţă, unde buna-credinţă este prezumată (art. 1898 şi 1899); mai trebuie ca această credinţă greşită să fie scuzabilă şi, prin urmare, să nu poată fi imputată nici o culpă celui care o invocă; în consecinţă, buna-credinţă în sfera activităţii juridice, în caz de dezacord între aparenţă şi realitate, implică în mod necesar din partea terţului o anumită diligenţă, o cercetare leală şi serioasă a împrejurărilor care să justifice credinţa greşită cuprinsă în noţiunea bunei-credinţe.
Cerinţa instanţei supreme ca terţul să procedeze cu diligenţă şi prudenţă în aprecierea aparenţei de regularitate a unui act sau a unei situaţii juridice, pentru a se putea prevala de validitatea actului încheiat pe temeiul acestei aparenţe, se justifică prin consideraţia că validitatea unui asemenea act duce la rezultatul că aparenţa unui drept se transformă în patrimoniul terţului de bună-credinţă într-un drept propriu-zis, în detrimentul adevăratului titular al dreptului. Or, un astfel de rezultat este contrar principiilor fundamentale şi tradiţionale ale dreptului, concretizate în maximele; nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet; resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Nu-i mai puţin adevărat însă că soluţia dedusă din aplicarea principiilor de drept şi a logicii juridice nu concordă cu necesităţile vieţii practice şi cu tendinţa generală a legislaţiei moderne, care este mai mult favorabilă circulaţiei bunurilor decât stării de stagnaţie şi de imobilizare a proprietăţii. Legislaţia modernă este dominată de ideea de a stimula iniţiativa individuală şi a dezvolta cât mai mult activitatea economică în societate; activitatea în mediul social nu este posibilă fără siguranţa rezultatelor dobândite prin acea activitate; o situaţie de fapt care deşi contrarie dreptului, este născută dintr-o eroare provocată de împrejurări de natură a da naştere unei convingeri sincere că aparenţa corespunde realităţii trebuie menţinută şi considerată reală fiindcă aparenţa creată şi căreia s-a conformat o persoană în desfăşurarea activităţii sale, a fost destul de puternică pentru ca, procedând cu prudenţă şi atenţie, a putut, totuşi, să se înşele asupra realităţii. Aplicarea strictă şi riguroasă a principiilor de drept ar duce la un rezultat contrar interesului social, atunci când cel ce lucrează cu toată prudenţa necesară n-ar avea siguranţa eficacităţii activităţii sale, desfăşurată în condiţiile ireproşabile de prudenţă şi bună-credinţă (Vezi: Alex. Cerban,
Rolul aparenţei în drept, C. Jud., 1922; nr. 20, p. 305 Despre petiţia de ereditate în drept comparat, p. 127 şi urm.).
Conflictul care se naşte astfel în sânul societăţii, între cei care beneficiază de siguranţa statică a drepturilor câştigate şi cei care invocă siguranţa dinamică a celor ce vor să dobândească drepturi este un aspect al celor două concepţii de viaţă care domină evoluţia omenirii, anume concepţia conservatoare a societăţilor aristocratice şi concepţia de accepţiune a societăţilor moderne caracterizate prin necesităţi multiple şi raporturi sociale din ce în ce mai complicate, care implică pentru satisfacerea lor neîntârziată şi deplină, o activitate energică şi rapidă. (Demogue, Notions fondamentai du droit prive, p. 75 urm.).
(2) I. Structura speţelor judiciare şi modul de conducere al proceselor în legătură cu interesele părţilor are de multe ori rezultatul ca procesul să se simplifice din ce în ce mai mult pe măsura parcurgerii diferitelor grade de jurisdicţie, fie că pârâtul sau reclamantul renunţă la unele pretenţii sau mijloace de apărare, fie că unele probleme îşi capătă soluţia în cursul primei instanţe sau al instanţei de apel. în cursul procesului, toate chestiunile de fapt sunt judecate de instanţele de fond, ale căror constatări sunt suverane şi definitiv dobândite cauzei, nemaiputând fi puse în discuţie înaintea Curţii de Casaţie. Atributul suveran al instanţelor de fond se întinde şi la interpretarea clauzelor din contracte, la stabilirea fraudei şi a simulaţiei în convenţii. în această privinţă, aprecierea instanţelor de fond scapă de sub controlul Curţii de Casaţie, cu rezerva de a nu fi săvârşit vreo denaturare.
Am expus aceste principii îndeobşte cunoscute pentru a învedera că speţa de faţă, soluţionată de Secţiunile Unite, a venit înaintea acestei supreme instanţe cu o suprafaţă redusă; voim să spunem că terenul faptelor fusese curăţit de instanţele de fond, aşa că latura pur juridică a litigiului a trebuit să fie tranşată în recurs după elementele concretizate în lumina faptelor ce fuseseră lămurite la fond.
II. Procesul era următorul: C. Stanimir (recurentul), după terminarea divorţului cu soţia sa Liliana Delescu, intentează în contra ei o acţiune pentru revocarea unei donaţii ce i-o făcuse în cursul căsătoriei. Justiţia, sesizată de această acţiune, a primit concluziile lui Stanimir şi a declarat donaţia revocată. Obiectul donaţiei consta într-un imobil din Bucureşti. în cursul instanţei de revocare, şi anume între pronunţarea Curţii de Apel şi respingerea recursului Lilianei Delescu, aceasta dă cu chirie imobilul în chestiune mamei ei Aurelia Delescu la 27 ianuarie 1944; iar Aurelia Delescu, la rândul ei, îl subînchiriază la 10 iunie 1945 lui E. Silberstein (intimatul din recursul de faţă). Contractul de subînchiriere dintre Aurelia Delescu şi Silberstein a fost încheiat după respingerea recursului în Casaţie al Lilianei Delescu, recurs ce-l declarase împotriva deciziei Curţii de Apel, prin care se pronunţase în mod definitiv revocarea donaţiei făcută de soţ în cursul căsătoriei.
După închiderea procedurii în instanţa de revocare a donaţiei, adică după respingerea recursului Lilianei Delescu, Stanimir a cerut portăreilor punerea în posesie asupra imobilului reintrat în patrimoniul său. însă, cu prilejul luării în primire a imobilului, el s-a izbit de prezenţa subchiriaşului Silberstein, care, pe baza contractului încheiat cu locatara principală Aurelia Delescu, a refuzat să părăsească încăperile ce-i fuseseră subînchiriate. Din acest conflict s-a născut procesul care a fost soluţionat prin hotărârea de faţă.
III. Problema de drept dedusă înaintea justiţiei era dacă o persoană, care pierduse dreptul de proprietate asupra unui bun, putea face acte valabile cu terţii asupra bunului în chestiune. Răspunsul la această întrebare poate fi dat în două moduri, care sunt, unul faţă de altul, în absolută discordanţă:
a) Se poate spune mai întâi că numai proprietarul are calitatea de a dispune , într-un fel oarecare, de bunul său. Această soluţie se întemeiază pe binecunoscutul principiu nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet. în consecinţă, Liliana Delescu, pierzând proprietatea imobilului, nu mai putea dispune de el cu vreun chip. Iar pretinsul drept de locaţiune, dobândit de Aurelia Delescu, nu putea servi de bază unui contract valabil de sublocaţiune. Cu alte cuvinte, nici contractul cu Aurelia Delescu, nici contractul de sublocaţiune dintre Aurelia Delescu şi Silberstein nu puteau fi opozabile lui Stanimir, fiind constituit e de un non dominus.
b) Dimpotrivă, se poate susţine că subchiriaşul are dreptul să opună titlul său adevăratului proprietar, pe motiv că el tratase cu un proprietar aparent; că el nu poate fi învinuit de neglijenţă, deoarece eroarea, constând de a fi tratat cu o neproprietară, are un caracter comun şi invincibil; că, în consecinţă, aparenţa dreptului urmează a fi considerată ca titlu, pe baza principiului error communis facit ius.
După ce instanţa de apel dăduse dreptate subchiriaşului, procesul a ajuns înaintea Curţii de Casaţie, care, după îndoită divergenţă, s-a pronunţat în secţiuni unite.
IV. Libertatea înaltei Curţi de a statua asupra problemei de drept era însă limitată de constatările instanţelor de formă asupra faptelor procesului. Decizia de faţă nu poate fi socotită drept hotărâre de principiu, deoarece Secţiunile Unite găseau în soluţia instanţelor de formă o calificare de fraudă a raporturilor dintre locator şi locatari. O dată ce instanţele de fond au caracterizat drept fraudatoare contractele dintre Liliana şi Aurelia Delescu, chestiunea dedusă înaintea înaltei Curţi nu se mai putea pune sub forma alegerii între cele două teze, respectiv principiul nemo plus iuris... şi celălalt principiu error communis...
în adevăr, o citire atentă a hotărârii de faţă va învedera cu uşurinţă că Secţiunile Unite pornesc de la premisa existenţei fraudei: «Având în vedere, zice înalta Curte, că prin constatări rămase irevocabile, instanţele de fond au stabilit că Silberstein, deşi de bună-credinţă, nu a intrat în folosinţa apartamentului în litigiu pe baza unor raporturi încheiate cu proprietarul real sau aparent, sau cu administratorul legal al imobilului, ci în temeiul exclusiv al unui contract de sublocaţiune încheiat cu Aurelia Delescu care însă nu era în realitate o chiriaşă principală, întrucât titlul care îi recunoştea această calitate fusese întocmit de Aurelia şi Liliana Delescu pentru realizarea intenţiei lor comune de a frauda pe adevăratul proprietar...».
Ce concluzii putea trage Curtea de Casaţie din aceste premise, care de altfel i se impuneau, date fiind constatările suverane ale instanţelor de fond? Singura concluzie admisibilă era că dreptul subchiriaşului, fiind pătat de fraudă, nu poate fi opus adevăratului proprietar. Faţă de frauda comisă, subchiriaşul nu putea avea pretenţia decât de a fi despăgubit de autoarea lui, locatara principală, fără să poată opune adevăratului proprietar o convenţie încheiată pe temeiul unui înscris fraudulos.
Efectul dirimant al fraudei domină întreaga decizie a Secţiunilor Unite, care se ocupă însă în mod tangenţial şi de problema aplicării în speţă a principiului «error communis». Se ştie că teoria aparenţei validează actele terţilor încheiate cu proprietarul aparent şi le declară opozabile adevăratului proprietar, pentru consideraţii de ordine socială, de
stabilitate a raporturilor juridice şi de siguranţă a tranzacţiilor particulare. Totuşi, zice înalta Curte, când este vorba de un act pătat de fraudă, există un interes social superior de a apăra pe adevăratul proprietar în contra acestui act obţinut prin fraudă, deşi terţul contractant ar fi de bună-credinţă.
Decizia înaltei Curţi se încheie cu aceste consideraţii de ordin general. Repetăm că această decizie nu poate fi privită ca o proclamaţie de principii, deşi a fost dată în secţiuni unite. într-adevăr, prezenţa elementului de fraudă a redus domeniul de argumentare şi a dat litigiului o îndrumare, pe care Curtea de Casaţie n-o putea ocoli, dat fiind «constatările rămase irevocabile ale instanţelor de fond». Ne aflăm deci în prezeţa unei hotărâri de speţă, care îşi are importanţa proprie, nu numai din cauză că emană de la Secţiunile Unite, dar şi din cauza soluţiei propriu-zise.
V. Soluţionarea dată în speţa de faţă nu trebuie să ne conducă la concluzia eronată că înalta Curte şi-ar fi schimbat jurisprudenţâ. Curtea de Casaţie a avut prilejul să se pronunţe asupra validităţii actelor săvârşite de proprietarul aparent şi a decis, cu drept cuvânt, că aceste acte sunt opozabile adevăratului proprietar.
O decizie mai veche (Cas. I, 9 oct. 1890, Bul., p. 1099) s-a pronunţat asupra unei chestiuni conexe, privind exercitarea acţiunii pauliane. După ce înalta Curte pune principiul că patrimoniul debitorului constituie gajul general al creditorilor, ea arată că înstrăinarea frauduloasă de către debitor a bunurilor sale constituie o culpă, al cărei prejudiciu, cauzat creditorilor, el este obligat să-l repare; că acţiunea revocatorie a creditorilor poate fi îndreptată cu succes contra terţului către care debitorul şi-a înstrăinat bunurile, dacă acest terţ era de convenienţă şi părtaş la înşelăciune; însă, achizitorii de bună-credinţă sunt în drept să respingă o atare acţiune.
Curtea de Casaţie validează drepturile dobândite de aceşti terţi, a căror bună-credinţă îi pune la adăpostul efectelor acţiunii pauliane.
Mai târziu (Cas. I, 16 febr. 1902, Bul., p. 153), suprema instanţă validează teoria aparenţei şi declară opozabile actele făcute între moştenitorul aparent şi terţul de bună-credinţă. înalta Curte declară că din moment ce actele de dispoziţie sunt valabile, cu atât mai mult trebuie admis că actele de pură administrare să producă efecte legale depline.
Jurisprudenţâ noastră şi cea franceză nu şovăiesc a consacra teoria aparenţei şi validează actele încheiate de moştenitorul aparent (Cas. I, 6 iunie 1907. Bul., p. 1058; 10 dec. 1929, P. R. 1933, I, 101; 19 mai 1936, P. R. 1937, III, 37, Bul., p. 364; Cass. fr., 10 aprilie 1888, D. P. 1889. I. 278; 26 ian. 1897, D. P. 1900. I. 33, nota Sarrut, S. 1897, I. 313; 6 ian. 1930, D. P. 1931. I. 43, nota Laurent, S. 1930. I. 325. V. şi H. Mazeaud, R. Trim. Civ. 1924, p. 929).
Vom cita şi o hotărâre foarte interesantă, dată de curând (Trib. Ilfov s. a ll-a, 23 oct. 1946, C. Jud. 1947, p. 13). Interesul acestei hotărâri constă în două elemente:
a) Mai întâi, este vorba de o instanţă legată aproape exact în aceleaşi condiţiuni.
Procesul pune în prezenţă pe acelaşi proprietar (recurentul din hotărârea secţiunilor unite, pe care o publicăm) cu un chiriaş, care îi opune şi el titlul său dobândit de la proprietara aparentă Liliana Delescu.
b) Sentinţa Tribunalului discută problema de drept în toată întinderea ei şi dă o soluţie întemeiată pe aplicarea teoriei aparenţei. De observat că, în această speţă, pârâtul este un chiriaş, nu un subchiriaş, ceea ce exclude titlul intermediar dintre proprietara aparentă
Liliana Delescu şi locatara principală Aurelia Delescu, titlu calificat fraudulos în procesul soluţionat de secţiunile unite. încât dacă acest nou litigiu va ajunge înaintea înaltei Curţi, este de presupus că suprema instanţă va fi în măsură să-şi rostească cuvântul în toată plenitudinea. Este de aşteptat ca să nu-şi modifice jurisprudenţâ şi să consacre încă o dată opozabilitatea actelor încheiate cu bună-credinţă de către terţi cu proprietarul aparent, ca în decizia citată mai sus a secţiunii I din 16 februarie 1905.
I. ROSETTI-BĂLĂNESCU Conferenţiar la Facultatea de Drept din Bucureşti. Avocat
| ← Donaţie de bunuri viitoare. Donator. Imobil neintrat în... | VÂNZARE. OBLIGAŢIE CU TERMEN. OBLIGAŢIE CONDIŢIONALĂ.... → |
|---|
