Drept civil. Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ atunci când unul din părinţi locuieşte în altă ţară.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 494 din data de 16.12.2014
Drept civil. Exercitarea autorității părintești după divorț atunci când unul din părinți locuiește în altă țară.
Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte se dispune doar atunci când celălalt părinte prezintă un pericol pentru minor și exercitarea în comun a autorității părintești aduce atingere interesului superior al acestuia. Împrejurarea că părinții nu locuiesc împreună, ori că locuiesc la o distanță considerabilă, nu poate constitui prin ea însăși un motiv întemeiat pentru o astfel de măsură.
Secția I civilă - Decizia civilă nr.494/16 decembrie 2014
Prin sentința civilă nr. 210/2014 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 5495/176/2012 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul J.F.G.M. în contradictoriu cu pârâta D.A.R., a fost admisă în parte cererea formulată și precizată în dosarul conexat 6927/176/2012, de reclamanta D.A.R. în contradictoriu cu pârâții J.F.G.M. și Comuna I. - Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei I., și în consecință:
A fost obligată pârâta să permită reclamantului să aibă legături personale cu minorul G.D.J.N., născut la data de 07.07.2006 în următoarea modalitate: în vacanța de vară, o lună de zile, prin preluarea minorului de la locuința pârâtei la locuința reclamantului, cu obligația readucerii minorului la locuința pârâtei după terminarea perioadei de vizitare.
S-a dispus ca exercitarea autorității părintești asupra minorului să revină ambilor părinți, s-a stabilit locuința minorului la locuința reclamantei și a fost obligat pârâtul să plătească către reclamanta și în favoarea minorului suma de 317 euro lunar cu titlu pensie de întreținere, începând cu data de 22.10.2012 și până la majoratul minorului
A fost obligat pârâtul să plătească către reclamanta suma de 358,3 lei cu titlu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că minorul este în vârstă de 7 ani și nu are o situație personală care să impună păstrarea acestuia întotdeauna la domiciliu și interzicerea unor relații personale firești cu tatăl, care, în prezența mamei ar fi în mare măsură stânjenite, îndeosebi sub aspectul comunicării, fără de care orice relație este imposibilă. Din probele administrate în cauză nu a reieșit că reclamantul ar fi în măsură să ignore cerințele de îngrijire specifice vârstei copilului, expunându-l la factori de risc, prin urmare acesta poate avea grijă de copil.
În plus, interesul copilului nu este de a rămâne permanent la domiciliu, ci și de a păstra relația cu pârâtul, în condițiile pe care instanța le-a expus mai sus.
Față de dispozițiile art.14 și 15 din Legea nr.272/2004 și având în vedere probele administrate, prima instanță a admis cererea reclamantului din dosar nr. 5495/176/2012 conform dispozitivului hotărârii.
În ceea ce privește cererea formulată în dosarul conexat nr. 6927/176/2012, instanța a reținut că, față de prevederile art. 398 Cod civil, având în vedere interesul superior al minorului, precum și materialul probator administrat în cauză, s-a concluzionat că nu există motive întemeiate ca exercitarea autorității părintești privitoare la minor să revină exclusiv reclamantei. Pe cale de consecință, instanța a dispus ca exercitarea autorității părintești privitoare la minor să revină ambilor părinți.
În temeiul art. 400 alin. 2 Cod civil, față de probatoriul administrat, s-a stabilit locuința minorului la locuința mamei, iar, potrivit art. 529 Cod civil, cuantumul pensiei de întreținere s-a stabilit la ¼ părți din veniturile realizate de pârât, respectiv la suma de 317 euro lunar.
Prin decizia civilă nr. 261/A/2014, Tribunalul Alba a admis apelurile părților, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a dispus ca exercitarea autorității părintești asupra minorului să se exercite exclusiv de reclamantă și a stabilit obligația de întreținere datorată de pârât în favoarea minorului la suma de 235 euro lunar.
Au fost menținute neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că părinții și minorul au locuit o perioadă de timp împreună în Spania, după care mama copilului împreună cu acesta și-au stabilit domiciliul în România, începând cu vara anului 2010.
Coroborând depozițiile martorilor și răspunsul la interogatoriu rezultă că reclamanta și minorul au venit în România cu acordul tatălui minorului, urmând să se reîntoarcă în Spania, lucru care nu s-a mai întâmplat, întrucât cei doi nu s-au mai înțeles cu privire la reluarea conviețuirii.
Din probele administrate mai rezultă de asemenea, că din vara anului 2010 minorul nu a mai fost vizitat de tatăl său, cei doi comunicând telefonic sau pe internet, dar în mod sporadic.
Minorul a fost audiat în prezența unui psiholog desemnat de DGASPC A. Din declarația acestuia rezultă că îi este dor de tatăl său și este afectat de faptul că acesta nu l-a mai sunat de mult timp, dar în același timp nu dorește să plece în Spania, lăsând impresia că are o teamă firească de schimbarea mediului: Spania este la mare distanță, nu mai are prieteni acolo, în timp ce acasă se simte în siguranță alături de familia maternă și bine integrat în familie alături de un verișor căruia îi spune "frate";.
Tribunalul a apreciat că în stabilirea programului de vizitare a minorului instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 401 cod civil ținând cont de distanța existentă între domiciliul părintelui și domiciliul copilului, stabilind acel program de vizită care se poate și realiza, astfel că solicitarea apelantului reclamantului privind modalitatea de executare a programului de vizită excede cadrului legal în materie. Tatăl copilului are dreptul de a păstra legături personale cu acesta, de a se implica în creșterea și educarea copilului, dar acest drept nu poate fi extins și asupra programului mamei copilului, respectiv aceasta nu poate fi obligată să se deplaseze cu minorul în Spania, fie pentru a duce minorul la tatăl său, fie pentru a-l prelua de la acesta.
S-a considerat nefondată și solicitarea reclamantei pârâte D.A.R. de a fi exclusă această perioadă de o lună în vacanța de vară în care tatăl minorului să-l poată prelua pe acesta, deoarece așa cum și instanța de fond a reținut nu poate fi împiedicat nici tatăl minorului să-și exercite dreptul de a-și vizita copilul, este în interesul copilului de a păstra legături personale cu tatăl său, iar această modalitate de exercitare a drepturilor și obligațiilor corelative privind relațiile personale cu minorul poate fi realizată.
În privința exercitării autorității părintești asupra minorului, Tribunalul a reținut că reclamantul nu a solicitat custodia comună, iar reclamanta din dosarul conexat a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către aceasta.
Instanța a apreciat că în situația părinților copilului din afara căsătoriei, care nu conviețuiesc, prima condiție pentru a dispune asupra exercitării autorității părintești în favoarea și sarcina ambilor părinți, este ca fiecare părinte în parte să solicite instanței de tutelă să se pronunțe cu privire la modul în care pe viitor se exercită autoritatea părintească. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care instanța să stabilească în favoarea și în sarcina unuia dintre părinți drepturi și obligații pe care acesta nu este pregătit să și le asume, sau există o dificultate reală în a și le asuma.
Instanța a considerat că în situația de față, exercitarea autorității părintești în comun de cei doi părinți, este imposibil de realizat, pe de o parte datorită distanței foarte mari, iar pe de altă parte a lipsei de comunicare dintre tatăl copilului și mama acestuia, având în vedere modalitatea în care tatăl copilului înțelege să-i fie prezentate evenimente din viața acestuia. S-a apreciat că este în interesul minorului ca, la acest moment, autoritatea părintească să fie exercitată doar la părintele la care își are domiciliul, respectiv la mama sa, dar în același timp să păstreze legăturile personale cu tatăl său atât prin timpul petrecut împreună cu acesta cât și prin convorbiri telefonice sau prin internet.
În privința obligației de întreținere stabilită în favoarea minorului, instanța de apel a administrat proba cu înscrisuri din care rezultă că veniturile reclamantului sunt inferioare celor reținute de prima instanță.
Referitor la modalitatea de exercitare a obligației de întreținere, s-a reținut că potrivit art. 530 C. civ., această obligație se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire școlară. Cel puțin sub aspectul asigurării cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională la care s-ar putea adăuga alte diverse cheltuieli ce țin de activități extrașcolare, recreative sau sportive, obligația de întreținere nu se poate executa decât prin plata unei suma de bani, respectiv a costului acestor activități. În atare situație se poate stabili ca părintele nerezident să acopere aceste cheltuieli prin suma de bani stabilită cu titlu obligație de întreținere. În prezent copilul și tatăl său locuiesc la o distanță apreciabilă și oricât de mult dorește tatăl său să se implice în creșterea și educarea copilului, nu poate satisface în natură nevoile acestuia, pentru că această satisfacere în natură a nevoilor copilului, ar presupune alte cheltuieli inutile pentru cel care datorează obligația de întreținere, precum și faptul că obligația de întreținere în natură (haine , alimente , încălțăminte) riscă să nu-și îndeplinească scopul ajungând la destinatar într-o stare necorespunzătoare.
Ca urmare, instanța de apel a menținut modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere, prin plata lunară a unei sume de bani.
În ce privește cuantumul obligației de întreținere, s-au avut în vedere conform dispozițiilor art. 529 Cod civil, nevoile copilului, veniturile realizate de tatăl minorului, precum și datele comunicate de administrația financiară cu privire la aceste venituri. Pe lângă aceste aspecte, în considerarea posibilității de plată a pârâtului, s-a ținut cont și de creditul ipotecar contractat de pârât. În stabilirea obligației de întreținere s-au avut în vedere veniturile realizate în anul 2012 cu om medie netă lunară de 940 euro, astfel că s-a stabilit cuantumul obligației de întreținere la suma de 235 euro lunar, în acest mod instanța ținând cont și de celelalte datorii pe care tatăl minorului le mai are.
Instanța de apel a apreciat că nu se poate pronunța asupra modalității de plată a obligației de întreținere pe o lună din timpul vacanței de vară a minorului, pentru că nu se cunoaște modalitatea în care va avea loc vizitarea minorului de către tatăl său și nu dorește ca prin stabilirea unor date certe privind plata pensiei de întreținere să aducă prejudicii legăturii dintre tată și fiu. Acest aspect poate fi rezolvat de îndată de către instanța de tutelă, la sesizarea părții interesate, în situația în care pe perioada de o lună minorul se va afla în grija exclusivă a tatălui său.
În privința cheltuielilor de judecată, Tribunalul a apreciat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 și 276 Cod procedură civilă, iar față de modificarea soluției în apel nu se mai impune ca asupra dispoziției instanței de fond să se intervină.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în parte a deciziei, în sensul ca autoritatea părintească asupra minorului să fie exercitată în comun, iar cuantumul pensiei de întreținere la care a fost obligat recurentul să nu fie stabilită la limita maximă prevăzută de lege.
În expunerea motivelor, recurentul face o prezentare a situației de fapt și critică hotărârea atacată sub aspectul exercitării autorității părintești și cel al limitei la care a fost stabilită pensia de întreținere.
În esență, recurentul susține că, instanța a aplicat greșit dispozițiile legale, respectiv art. 398 și art. 507 Cod civil precum și dispozițiile Legii nr.272/2004, reținând eronat că nu este în interesul minorului ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinți. Consideră că motivele reținute de instanță, acelea privind distanța dintre minor și tată și existența unor neînțelegeri între părinți nu sunt prevăzute de lege ca motive apte să ducă la stabilirea exercitării autorității părintești de un singur părinte.
În ce privește cuantumul pensiei de întreținere, recurentul susține că dispozițiile legale precizează că pensia se va stabili până la ¼ din venitul realizat și că ar fi trebuit să se aibă în vedere și nevoile minorului, care urmează cursurile unei școli de stat nu a unei școli particulare și are doar 8 ani. Consideră că pe măsură ce nevoile minorului vor crește, pârâta poate să solicite o majorare a pensiei de întreținere.
Recurentul solicită ca instanța de recurs să dispună suspendarea și compensarea plății pensiei de întreținere pentru perioada vacanței de vară, în sensul că, pe perioada vacanței, dacă minorul va petrece o lună de zile la tată, să se compenseze această datorie către celălalt părinte pentru o perioadă de timp egală cu dublul perioadei în care minorul va sta la recurent.
O ultimă critică se referă la faptul că hotărârea atacată se bazează pe motive contradictorii, recurentul arătând că deși instanța de apel reține lipsa de comunicare dintre părți, consideră că nu trebuie să cadă în sarcina pârâtei obligația de a-l informa pe recurent cu privire la minor. De asemenea arată că hotărârea este contradictorie întrucât se reține pe de o parte că, datorită distanței exercitarea autorității în comun nu este posibilă, dar în același timp instanța de apel consideră că sunt suficiente convorbirile telefonice sau prin internet dintre tată și fiu.
Prin decizia civilă nr. 494/2014 pronunțată în dosar nr. 5495/176/2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul declarat de reclamant și a modificat în parte decizia atacată, în ce privește soluționarea apelului declarat de pârâtă în sensul respingerii acestuia.
În considerentele deciziei s-au reținut următoarele:
Contrar susținerii recurentului, hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii, Tribunalul analizând fiecare crirică adusă de părți hotărârii primei instanțe. Aprecierea instanței de apel că între părți există o lipsă de comunicare nu vine în contradicție cu respingerea solicitării recurentului de a obliga intimata să-i furnizeze informații cu privire la minor. Pe de-o parte, acestea sunt chestiuni distincte, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 36 alin. 5 din Legea nr.272/2004 impun obligația de informare în sarcina instituțiilor abilitate, iar nu a părintelui la care s-a stabilit locuința copilului.
Hotărârea nu este contradictorie nici în ce privește reținerea că, datorită distanței, exercitarea autorității în comun nu este posibilă, dar în același timp că sunt suficiente convorbirile telefonice sau prin internet dintre tată și fiu. Primul aspect vizează exercitarea autorității părintești, iar cel de-al doilea se referă la menținerea legăturilor dintre recurent și fiul său.
Ca urmare, aceste critici sunt neîntemeiate.
Nici criticile privind cuantumul pensiei de întreținere nu sunt fondate. La aprecierea acestuia instanța de apel a avut în vedere atât nevoile beneficiarului, cât și veniturile debitorului, iar împrejurarea că instanțele de fond au stabilit pensia în cuantum maxim de ¼ nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei, câtă vreme acesta se încadrează în limitele prevăzute de lege.
Aspectele invocate de recurent privind veniturile realizate de intimată sunt de asemenea nefondate deoarece minorul locuiește cu intimata, astfel că se prezumă că toate veniturile realizate de aceasta sunt folosite pentru întreținerea familiei, inclusiv pentru îngrijirea, creșterea și educarea minorului, prezumție care nu a fost răsturnată prin proba contrară. Dispozițiile art.529 coroborat cu art. 402 Cod civil se referă la contribuția pe care o datorează părintele care nu locuiește împreună cu copilul minor.
Solicitarea recurentului de suspendare sau compensare a plății pensiei de întreținere pentru perioada de o lună de zile în timpul vacanței de vară, cât timp minorul se va afla la tată său este nefondată. Aceasta întrucât, în măsura în care recurentul va respecta programul stabilit de instanță și îl va lua la domiciliul său, este evident că pentru luna respectivă nu va mai achita pensia de întreținere, urmând a fi prestată în natură. Instanța de apel a reținut însă corect că nu se poate anticipa modalitatea concretă în care va avea loc vizitarea minorului de către tatăl său (dacă și în ce perioadă recurentul îl va lua pe minor la domiciliul său), astfel că nu se poate stabili o dată certă pentru care pensia de întreținere, stabilită sub forma unei sume de bani, să nu fie achitată.
În ce privesc criticile referitoare la exercitarea autorității părintești, Curtea le-a constatat fondate.
Potrivit art. 505 Cod civil, în cazul copilului din afara căsătoriei, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc. Dacă nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.
Dispozițiile art.397 Cod civil, referitoare la exercitarea autorității părintești după divorț, coroborate cu art.36 alin. 1 din Legea nr.272/2004, instituie principiul exercitării autorității părintești de către ambii părinți. Doar în mod excepțional, pentru motive temeinice, instanța poate dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de unul dintre părinți. Legiuitorul a enumerat, exemplificativ, aceste ipoteze de excepție, în art. 507 Cod civil, făcând referire la situația în care unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința.
De asemenea, în art. 36 alin. 7 din Legea nr.272/2004 sunt enumerate alte situații considerate motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte.Acestea vizează alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.
Din cele ce preced, rezultă că exercitarea autoritărții părintești de către un singur părinte se dispune doar atunci când celălalt părinte prezintă un pericol pentru minor și exercitarea în comun a autorității părintești aduce atingere interesului superior al acestuia.
Interesul superior al minorului în accepțiunea legii se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viața de familie, drept afirmat și prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Rațiunea actualelor reglementări în materia autorității părintești este aceea de a responsabiliza ambii părinți, în sensul de a-i determina să evite manifestările, certurile, violențele, antipatiile existente între ei și care s-ar răsfrânge negativ asupra minorului/minorilor și de a înceta să mai folosească copilul ca pe o armă pentru a-și satisface propriile interese. Scopul reglementării a fost acela ca minorii să se bucure de prezența, grija și afecțiunea ambilor părinți.
În interpretarea conceptului legal de autoritate părintească, Curtea de Apel din Bruxelles a stabilit într-o decizie de speță, aplicabilă și în contextul actualei legislații naționale, că exercițiul exclusiv al autorității părintești s-ar putea impune atunci când unul dintre părinți se dezinvestește total de responsabilitățile sale părintești, când discuțiile dintre părinți degenerează prea des în conflicte care nasc suferință sau îngrijorare pentru copii, sau dacă exercițiul comun al autorității părintești este deturnat de la finalitatea sa, de către unul dintre părinți, care îl folosește pentru a se amesteca în viața celuilalt, în scopul de a-l controla sau de a-l denigra. Exercițiul exclusiv al autorității părintești nu este un sistem câștigător, ci este constatarea unui eșec. Este un sistem care poate să prezinte, pe termen lung, efecte perverse deloc neglijabile, datorită dinamicii pe care o generează, deoarece părintele exclus de la exercițiul autorității părintești poate să se simtă descalificat pe nedrept, întrucât el poate fi perceput ca fiind devalorizat de către copii.
Față de cele ce preced, Curtea a constatat că împrejurarea că părinții nu locuiesc împreună, ori că locuiesc la o distanță considerabilă, nu poate constitui prin ea însăși un motiv întemeiat pentru o astfel de măsură.
Dimpotrivă, dispozițiile art.36 alin.3 și 4 din Legea nr.272/2004 reglementează tocmai această situație, statuând că, în cazul în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți. În situația în care, din orice motiv, un părinte nu își exprimă voința pentru luarea deciziilor menționate mai sus, acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
Ca urmare, s-a apreciat că motivele reținute de instanța de apel în pronunțarea soluției cu privire la exercitarea autorității părintești (distanța foarte mare dintre locuințele tatălui și minorului, precum și lipsa de comunicare dintre părinți) nu pot constitui motive temenice în sensul legii, Tribunalul făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 398 Cod civil.
| ← contestaţie la executare. Jurisprudență Contracte | Acţiune în despăgubiri întemeiate pe HG nr.1083/2008. Termen... → |
|---|
