DREPT DE SUCCESIUNE. RENUNŢARE LA SUCCESIUNE. ŞTERSĂTURA PE ÎNCHEIEREA FINALA A NOTARIATULUI DE STAT LA RUBRICA PRIMIREA SUCCESIUNII. CONSECINŢE.
| Comentarii |
|
Nu se poate susţine că instanţa de fond a încălcat principiul caracterului irevocabil al acceptării moştenirii, doar pe motivul că în încheierea finală de şedinţă (din dosarul în care s-a dezbătut succesiunea la notariatul de Stat), la rubrica „primire succesiune“ exista o vagă ştersătură care se poate explica prin rectificarea unor erori minore, din moment ce, din nici o probă a dosarului nu rezultă că recurentul-reclamant ar fi acceptat succesiunea şi, totodată, pe aceeaşi încheiere finală exista declaraţia şi semnătura lui — necontestată —, în sensul că el renunţă la succesiune, situaţie care se coroborează şi cu o declaraţie autentică separată, dată, în aceeaşi zi şi în acelaşi sens (cu notă explicativă).
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3031 din 18 aprilie 1986, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pîrîta B.M., cerînd a se constata nulitatea absolută a renunţării sale la succesiunea mamei părţilor, V.M., decedată la 14 august 1982, renunţare autentificată la 21 ianuarie 1983 la Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, cerînd, totodată, ca o consecinţă a acestei constatări, anularea certificatului de moştenitor nr. 66/1983, eliberat la 21 ianuarie 1983 de către Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti pe numele pîrîtei.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul arată că, la data de 14 august 1982, a decedat V.M., rămînînd ca moştenitori reclamantul şi pîrîta, în calitate de copii, iar ca masă succesorală 5/8 din imobilul situat în Bucureşti, str. Caraiman nr. 69, Sectorul 1. După deces, părţile s-au prezentat împreună la Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti şi au acceptat succesiunea la 21 ianuarie 1983, dar, după ce au ieşit de la notariat, pîrîta i-a propus să-i dea suma de 50 000 lei pentru a reveni asupra acceptării succesiunii şi să facă o declaraţie de renunţare la succesiune. Mai arată reclamantul că el a acceptat propunerea pîrîtei, după care, ambii s-au întors la notariat, notarul a radiat semnătura reclamantului din dreptul rubricii „primire succesiune" apoi s-a făcut menţiunea, sub semnătură pe încheierea finală, că renunţă la succesiune, luîndu-i-se, în acest sens, şi o declaraţie autentică de renunţare.
Intrucît, după trecerea unui an (convenit cu pîrîta), aceasta din urmă nu i-a achitat suma de 50 000 lei, a aşteptat-o mai multă vreme, dar la 29 decembrie 1985, pîrîta i-a spus că nu înţelege să-i mai dea nici un ban, după care reclamantul i-a notificat, la data de 4 martie 1986, să-i plătească suma, notificare la care pîrîta nu a răspuns.
Mai motivează reclamantul că certificatul de moştenitor este lovit de nulitate pentru că a fost obţinut prin fraudă la lege, deoarece revenirea la acceptarea succesiunii s-a făcut pentru eludarea legii privind taxele de timbru, din moment ce convenţia intervenită avea drept efect transmiterea unui drept syc-cesoral imobiliar al reclamantului către pîrîtă, fără plata taxei de timbru fiind, de asemenea nul, şi pentru faptul că nu se mai poate reveni asupra acceptării succesiunii.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3659 din 8 iulie 1986, a respins ca nefondată acţiunea şi l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 2 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pîrîtă.
Fentru a pronunţa această hotărîre, instanţa de fond a reţinut şi motivat că. în raport cu conţinutul încheierii finale, dosarul notarial (în care, sub semnătura reclamantului, se află menţiunea renunţării la succesiune) precum şi din declaraţia autentică, rezultă că voinţa reală a reclamantului, exprimată de la 21 ianuarie 1983 în faţa notarului de stat, a fost de renunţare şi nu de acceptare a moştenirii mamei sale.
împotriva sus-menţionatei sentinţe, reclamantul a introdus recurs, criti-cînd-o sub aspectele nelegalităţii şi netemeiniciei.
Prin primul motiv de recurs -se susţine că instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt interpretînd greşit probele administrate, deoarece, în ansamblul tuturor probelor administrate, detaliat analizate, rezultă că ambele părţi au acceptat moştenirea, sens în care au semnat încheierea finală.
Susţinerea este neîntemeiată, deoarece, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, la data de 6 decembrie 1982, intimata-pîrîtă s-a adresat notariatului cerînd deschiderea succesiunii defunctei V.M., decedată la 14 august 1982, indicînd ca moştenitori : intimata, în calitate de fiică, şi recurentul, în calitate de fiu, iar ca avere succesorală imobilul situat în str. Caraiman nr. 69.
încheierea finală de şedinţă din 21 ianuarie 1983, dată în dosarul nr. 83/1983 al Notariatului de Stat al Sectorului 1, are, la rubrica referitoare la moştenitori, semnătura intimatei B.M. şi o vagă ştersătură, care se poate explica prin rectificarea unor erori minore.
Această apreciere a instanţei de fond este justificată de împrejurarea că, la această rubrică, apare scrisă şi semnată de recurentul reclamant menţiunea că renunţă la succesiunea mamei sale şi că semnează pentru stabilirea masei succesorale.
Deci, contrar celor susţinute de recurent, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, iar susţinerile referitoare la valoarea imobilului succesoral apar lipsite de relevanţă.
Nu se impunea efectuarea unei expertize criminalistice grafice, pentru a stabili cui aparţine scrisul de sub ştersătura menţionată, atîta timp cît fraza scrisă şi semnată de recurentul reclamant din încheierea finală nu este contestată de către acesta din urmă.
Prin al doilea motiv de recurs, se susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 694 şi art. 969 C. civ., precum şi principiul caracterului irevocabil al acceptării unei moşteniri.
Susţinerea este neîntemeiată, din moment ce, din nici o probă a dosarului nu rezultă că recurentul-reclamant ar fi acceptat moştenirea, deoarece ştersătura din încheierea finală nu poate duce la concluzia că a acceptat moştenirea.
Astfel, în speţă, nu se poate susţine că instanţa de fond a încălcat principiul caracterului irevocabil al acceptării unei moşteniri.
Prin al treilea motiv de reours s-a învederat că instanţa de fond a încălcat Instrucţiunile nr. 1716 ale Ministerului Finanţelor şi ale Regulamentului şi instrucţiunilor referitoare la activitatea Notariatului de Stat potrivit cărora o renunţare în favoarea cuiva în materie succesorală reprezintă, în realitate, o situaţie în care urma să se aplice taxa de timbru corespunzătoare.
Critica este neîntemeiată, deoarece din nici un act al dosarului nu rezultă că reclamantul ar fi renunţat la succesiune în favoarea intimatei pîrîte.
Prin motivul al patrulea de recurs se susţine că declaraţia martorei S.M. este nesinceră, susţinere care nu poate fi primită, deoarece declaraţiile acestei martore nu sînt hotărîtoare în aprecierea faptului că, în speţă, nu a avut loc o acceptare a succesiunii, în condiţiile arătate de recurentul-reclamant.
Prin motivul al cincilea de recurs se pretinde că instanţa de fond nu a administrat probe suficiente pentru stabilirea raporturilor reale dintre părţi, susţinere, de asemenea, neîntemeiată, deoarece în raport cu probele administrate din care rezultă existenţa renunţării exprese la moştenire şi inexistenţa acceptării pretinse de recurentul-reclamant, apare inutilă administrarea altor probe.
Prin motivul al şaselea de recurs se susţine că instanţa de fond nu a administrat probele necesare pentru a se adînci aspectul grav al abuzului cu caracter penal sau cel puţin disciplinar săvîrşit de notarul de stat la 23 ianuarie 1983, care a şters menţiunea referitoare la acceptarea succesiunii făcută de către recurentul-reclamant.
Susţinerea nu poate fi primită pentru că instanţa de fond nu avea calitatea să analizeze pretinsele abateri comise de notarul de stat, ci numai în contextul probelor administrate referitoare la dispoziţiile legale aplicabile, să aprecieze asupra legalităţii constatărilor din certificatul de moştenitor.
In acest sens s-a reţinut, indubitabil, că, în încheierea finală, recurentul-reclamant a scris personal că nu acceptă moştenirea mamei sale, iar în declaraţia autentificată la nr. 689 din 21 ianuarie 1983 a afirmat textual că pînă la data autentificării respectivei declaraţii nu a făcut nici un act sau fapt de acceptare tacită, expresă sau forţată a succesiunii sale.
In această situaţie, recurentul-reclamant nu poate invoca propria declaraţie falsă în sensul că nu ar fi acceptat moştenirea, situaţie în care bine instanţa de fond a reţinut că renunţarea sa la moştenire este legal făcută, deoarece, anterior, nu a făcut nici un act din care să rezulte că ar fi înţeles să accepte moştenirea mamei sale.
Prin motivul al şaptelea (şi ultimul) de recurs, se susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 274 C. pr. civ. fără să motiveze în ce constă această încălcare, dar verificîndu-se dosarul se constată că intimata, cu chitanţa nr. 48534 din 10 mai 1986 a făcut dovada că a achitat suma de 2 000 lei drept onorariu de avocat, situaţie în care instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. pr. civ.
Criticile formulate nefiind deci întemeiate şi cum examinînd cauza din oficiu potrivit art. 306 C. pr. civ., sub toate aspectele de casare vizate de dispoziţiile art. 304 C. pr. civ., nu s-a constatat nici o nulitate care să ducă la casarea sau modificarea hotărîrii, recursul apare nefondat, urmînd a fi respins ca atare.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2555 din 8 octombrie 1986).
NOTĂ
In opinia noastră, soluţia deciziei rezumate este, deopotrivă, legală şi temeinică, de vreme ce, pornind, judicios, de la premisa caracterului irevocabil al acceptării moştenirii, motivează de ce, în cauză, acest principiu nu a fost încălcat şi anume că : „O vagă ştersătură care se poate explica prin rectificarea unor erori banale“ nu este în măsură să ducă la concluzia că, iniţial, reclamantul-recurent ar fi acceptat moştenirea şi ulterior, la scurt timp, ar fi revenit, iar aceasta cu atît mai mult cu cît, incontestabil, pe aceeaşi încheiere finală el a semnat că renunţă la moştenire, dînd, în acest sens, şi o declaraţie separată, tot în aceeaşi zi.
La această motivare, întru totul corectă, am putea adăuga că, în situaţia dată, în cel mai defavorabil caz pentru intimata-pîrîtă, acea ştersătură ar fi putut genera doar o uşoară îndoială. Or, chiar într-o astfel de împrejurare se impunea menţinerea soluţiei instanţei de fond — si deci respingerea recursului — fiind de principiu că in dubio pro reo.
Pe de altă parte, admiterea acţiunii — ţinîndu-se seama de situaţia de fapt arătată de reclamant — ar fi înfrînt principiul nemo auditur propriam turpitu-dinem atlegans.
Aşa fiind, discuţiile pe care le facem în cele ce urmează tind doar să puncteze unele aspecte privitoare la caracterul irevocabil al opţiunii succesorale, care constituie unica problemă de drept a deciziei, în rest ea fiind axată pe aprecierea probelor, aşadar, pe chestiuni de temeinicie.
1. Indiscutabil, în sistemul dreptului civil român, opţiunea succesorală este irevocabilă, în considerarea regulii de drept potrivit căreia, în afara cazurilor expres prevăzute de lege, actul juridic, unilateral1 sau bi ori multilateral, este irevocabil2, acest caracter al actului juridic decurgînd, în mod necesar, din principiul forţei sale obligatorii3.
Cum, cu privire la acceptarea moştenirii, legea nu reglementează vreo excepţie, rezultă că, şi în prezent, îşi găseşte din plin aplicarea, în dreptul civil român, adagiul din dreptul roman, semel heres semper heres.
O derogare de la regula irevocabilităţii actului de opţiune succesorală este reglementată doar de art. 701 C. civ., exclusiv cu privire la renunţarea la moştenire, care, în anume condiţii restrictive, poate fi retractată 2. Desigur, ca în cazul oricărui act juridic, irevocabilitatea nu exclude, în temeiul principiilor generale de drept, posibilitatea nimicirii (desfiinţării), cu efect retroactiv, a actului de opţiune succesorală, în ipoteza nulităţii sale relative sau absolute, după cum este posibilă şi formularea unei acţiuni revocatorii, atit împotriva renunţării, cît şi a acceptării succesiunii.
Cît priveşte cauzele de nulitate a opţiunii succesorale, unele sublinieri ni se par utile, avîndu-se în vedere dispoziţiile particulare ale art. 694 C. civ.
Astfel, deşi fraza întîi a textului se referă la posibilitatea atacării acceptării moştenirii, doar dacă a fost urmarea unei viclenii — aşadar, a unui doi —, totuşi în literatura juridică s-a admis, constant, că, pe de o parte, el este aplicabil şi în situaţia renunţării, pe de altă parte, avîndu-se în vedere principiile generale, atît violenţa cît şi eroarea de fapt ori de drept (acest ultim viciu al voinţei numai în măsura în care a constituit cauza hotărîtoare a actului de opţiune) duc şi ele la anularea opţiunii respective.
Controversată a rămas doar admisibilitatea resciziunii acceptării pentru leziune, în temeiul frazei a doua din art. 694 C. civ.
Pînă relativ recent, în literatura juridică română, atît anterior, cît şi ulterior adoptării Decretului nr. 32/1954, s-a considerat, constant şi unanim, că, deşi în vigoare, art. 694 (fraza a doua) nu are totuşi nici o aplicabilitate practică, instanţele nefiind vreodată confruntate cu vreo pricină in acest sens. textul reglementînd, în realitate, o ipoteză „îndeajuns de neclară şi nejustificată“, motiv pentru care s-a apreciat că el dă expresie doar unei simple inadvertenţe a legiuitorului.
Cu toate acestea, în ultima reeditare a Codului civil, ce a avut loc in anul 1981, într-o opinie,' exprimată în notă sub art. 694 se precizează că „Prevederile acestui articol au fost implicit modificate prin art. 25 din Decretul nr. 32/1954..., potrivit căruia aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrînge la minorii care, avînd vîrsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri acte juridice pentru care aveau nevoie de încuviinţarea părintelui sau tutorelui, dacă aceste acte le-au adus vreo vătămare".
In ce ne priveşte, nu împărtăşim această soluţie.
Intr-adevăr, art. 25 din Decretul nr. 32/1954 — situat în capitolul intitulat „Dispoziţii referitoare la Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice“ — are în vedere faptul că, în principiu, in sistemul Codului civil român (art. 1157 şi art. 1165), spre deosebire de Codul civil francez13, numai minorul, iar nu şi majorul poate exercita acţiunea pentru leziune (acţiunea, in resciziune).
Tocmai de aceea, in literatura juridică română s-a susţinut, uneori, că in dreptul nostru civil leziunea nu este un viciu de consimţămint, ci o condiţie de anulare a actelor juridice săvîrşite de minorii cu capacitate juridică restrinsă.
Or, art. 25 din Decretul nr. 32/1954, ţinînd seama de locul situării sale, se referă exclusiv la Decretul nr. 31/1954, deci la un act normativ care reglementează, intre altele, capacitatea persoanei fizice, iar nu viciile de consimţămint care atrag nulitatea relativă a actelor juridice.
Aşa fiind, se impune concluzia că prin art. 25 din Decretul nr. 32/1954 s-a
modificat, implicit, numai art. 1157 C. civ. (în temeiul căruia minorul poate
exercita acţiunea in resciziune, fără ca textul să prevadă că el se aplică numai pentru unele categorii de minori), in sensul că dispoziţiile sale se restrîng numai cu privire la minorii care au depăşit paisprezece ani şi care încheie singuri acte juridice, dacă prin acestea li se pricinuieşte o vătămare.
Decretul nr. 32/1954 (art. 25), vizînd, aşadar, exclusiv pe minori — a căror
capacitate forma obiectul Decretului nr. 31/1954 — nu a putut privi reglementările speciale care, cu titlu de excepţie, statornicesc nulitatea relativă a actului juridic în caz de leziune, fără deosebire după cum cel lezat este minor sau major.
Atare norme de excepţie, la data adoptării Decretului nr. 32/1954, erau art. 694 C. civ. (f/aza a doua), precum şi art. 103 din Decretul nr. 41/1950 pentru supravegherea, controlul şi ordinea navigaţiei maritime şi fluviale, în temeiul
căruia, „Tribunalele Maritime şi Fluviale pot anula convenţia de asistenţă sau de salvare, dacă se dovedeşte a fi viciată prin eroare, doi sau leziune, ori să reducă această convenţiune în raport cu serviciul prestat“ .
Or, nu vedem cum, după intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954,
anularea convenţiilor de asistenţă sau de salvare a navelor pentru leziune ar fi aplicabilă numai minorilor intre 14—18 ani, fiind evident că parte în astfel de convenţii, practic, nu este niciodată un minor.
In consideraţia celor arătate, rezultă, pentru identitate de raţiune, că art. 25 din Decretul nr. 32/1954 nu a vizat nici prevederile de excepţie — în raport cu art. 1157 — din art. 694 (fraza a doua) C. civ., care, teoretic, sînt aplicabile, deopotrivă, oricăror moştenitori, fie ei majori sau minori.
Evident, susţinînd că art. 694 (fraza a doua) nu a fost modificat, implicit, prin art. 25 din Decretul nr. 32/1950, nu înseamnă că acest text al Codului civil nu constituie expresia unei inadvertenţe legislative, astfel cum de decenii s-a subliniat în literatura juridică. Nu mai puţin însă, el a fost şi este in vigoare, iară vreo modificare implicită ori expresă.
Sub acest aspect, remarcăm că într-o primă reeditare a Codului civil după 1954, sub art. 694 nu se face nici o menţiune cu privire la modificarea sa implicită prin art. 25 din Decretul nr. 32/1954, o atare subliniere existînd, după cum este şi firesc, numai sub art. 1157 din Cod.
| ← Conflcit negativ de competenţă. Divorţ. Soţi care nu au avut... | Norma de incriminare in materie contraventionala. Conflict de... → |
|---|
