îmbogățirea fără just temei. condiții. art. 1345 cod civil.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 37/A din data de 19.01.2017
Acțiunea în restituire întemeiată pe instituția îmbogățirii fără justă cauză impune verificarea îndeplinirii următoarelor condiții: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micșorarea altui patrimoniu, ca o consecință a măririi celui dintâi; existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene, adică atât sporirea, cât și micșorarea, să fie efectul unei cauze unice (privită ca fapt juridic sau eveniment, iar nu ca o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt).
În condițiile în care s-a dovedit că reclamantul a contribuit din punct de vedere financiar la cumpărarea celor trei imobile, însă prin modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare acestea au devenit bunurile proprii ale pârâtei, este evidentă sporirea patrimoniului acesteia prin diminuarea în aceeași măsură a patrimoniului reclamantului, astfel că acțiunea dedusă judecății se impune a fi admisă.
Prin Sentința civilă nr. 706 din 8 iunie 2016, Tribunalul Mureș a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M. A., în contradictoriu cu pârâta M. D.-M., pentru obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 lei în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, sumă reprezentând contribuția reclamantului la dobândirea de către pârâtă, cu titlu de bunuri proprii, a unui număr de trei apartamente situate orașul Luduș, în perioada de concubinaj a celor doi, la care sumă să se adauge și dobânzi legale calculate de la data introducerii acțiunii.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada îmbogățirii patrimoniului pârâtei, însărăcirii patrimoniului reclamantului și a legăturii dintre aceste două patrimonii, respectiv a împrejurării că îmbogățirea pârâtei s-a făcut pe seama însărăcirii patrimoniului reclamantului.
Astfel, a arătat instanța, singura probă în sensul că reclamantul ar fi participat la plata sumelor achitate cu titlu de preț al apartamentelor o reprezintă doar declarația martorilor S. S. și P. M., care au afirmat că prețul celor două apartamente înstrăinate de aceștia pârâtei (la data de 29.08.2006, respectiv 03.04.2008) a fost achitat de reclamant în prezența acesteia, respectiv în locuința comună a părților, fie in aceeași zi, fie după încheierea contractelor, însă aceste declarații nu sunt apte să facă dovada contribuției pârâtului la plata prețului respectivelor apartamente, deoarece sumele s-au achitat de către acesta în contul contractului încheiat în calitate de cumpărător doar de pârâtă și în numele acesteia, iar nu de reclamant în nume propriu (la care nici nu se face referire în contracte), astfel că plata efectuată în împrejurările arătate a condus la stingerea datoriei pârâtei față de vânzători, izvorâtă din cele două contracte, însă deținerea unei sume de bani și predarea acesteia creditorului nu îndreptățește concluzia că cel care a predat suma de bani era și titularul acesteia, atâta vreme cât se face dovada că cel care a predat suma de bani a acționat în calitate de mandatar al debitorului, iar nu de solvens.
În același sens, Tribunalul a apreciat că doar în condițiile în care s-ar fi făcut dovada că sumele proveneau din veniturile proprii ale reclamantului, iar plata a fost făcută de acesta în nume propriu, în scopul stingerii unei datorii a pârâtei, s-ar fi putut reține că acesta a contribuit la "îmbogățirea"; reclamantei, or, din declarațiile martorilor nu reiese care ar fi fost sursa banilor, iar circumstanțele în care s-a făcut predarea nu justifică concluzia că aceștia ar fi provenit din patrimoniul reclamantului, care nu a făcut dovada niciunor venituri (cu atât mai puțin substanțiale), nici anterior și nici în timpul achiziționării imobilelor.
De asemenea, s-a arătat că potrivit sentinței din 27.04.2009, privind desfacerea căsătoriei reclamantului cu prima soție (de cetățenie italiană), acesta ar fi fost de profesie muncitor în sectorul construcții, ceea ce nu ar justifica acumularea unor sume importante de bani de nivelul celei pretinse prin acțiune (aproximativ 60.000 euro) în perioade extrem de scurte ca acelea în care s-au achiziționat apartamentele, respectiv doi ani de zile, cu atât mai puțin cu cât, potrivit aceleiași sentințe, reclamantul a fost obligat la plata unei pensii de întreținere lunare în favoarea minorului rezultat din căsătorie, în cuantum de 320 euro, iar potrivit propriei recunoașteri, nici anterior și nici ulterior relației acestuia cu pârâta, reclamantul nu a mai făcut investiții imobiliare (deși au trecut trei ani de la divorțul lor, pronunțat la 28.11.2012), astfel că este cu atât mai puțin credibil că acesta ar fi făcut investiții în apartamentele achiziționate de pârâtă.
Totodată, Tribunalul a reținut că explicația reclamantului, în sensul că deși ar fi contribuit la dobândirea bunurilor, contractele s-ar fi încheiat doar pe numele pârâtei pentru că el era în acea perioadă căsătorit și în curs de divorț, nu poate fi primită, deoarece din cuprinsul aceleiași hotărâri rezultă că în 9 mai 2005 s-a pronunțat separația în fapt, iar de la acea dată, potrivit Codului civil italian (art. 191), comunitatea legală a soților a încetat.
În fine, relativ la cel de-al treilea apartament, achiziționat pe numele pârâtei la data de 16.03.2006, prima instanță a reținut că fiind audiat în calitate de martor, vânzătorul (P. G.) a declarat că nu îl cunoaște pe reclamant și nu a primit nicio sumă de la acesta, astfel că a respins în întregul ei acțiunea, ca nefondată.
Reclamantul a declarat apel împotriva soluției menționate, solicitând schimbarea integrală a acesteia, în sensul admiterii acțiunii formulate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cele două faze procesuale.
În motivarea apelului reclamantul a arătat, cu titlu de chestiune prealabilă, că pretențiile sale se bazează pe instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, reglementată de art. 1345 și urm. din Codul civil și că datorită modului defectuos în care fostul său mandatar convențional i-a redactat cererea de chemare în judecată, s-a înțeles că ar fi solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 lei, în realitate intenția sa fiind aceea de a obține jumătate din valoarea de circulație a celor trei apartamente în discuție (evaluate prin apreciere personală la suma menționată, urmând ca valoarea concretă să fie stabilită pe baza unei expertize tehnice), iar în fața primei instanțe și-a precizat în acest sens acțiunea (precizare de care s-a și luat act), astfel că obiectul cererii sale îl formează suma de aproximativ 250.000 lei.
Referindu-se în continuare la criticile aduse hotărârii atacate, reclamantul a susținut că este rezultatul aprecierii greșite a stării de fapt și a probelor administrate concluzia potrivit căreia nu ar fi fost dovedit faptul că patrimoniul său a fost diminuat în urma achiziționării celor trei apartamente de către pârâtă, din moment ce el a plătit o parte din preț și s-a dovedit că banii provin din fonduri comune ale părților, fiind astfel evident că patrimoniul acestuia s-a diminuat, pe când patrimoniul părții adverse s-a majorat în mod nejustificat.
S-a mai susținut că sunt neîntemeiate argumentele primei instanțe, în sensul nedovedirii faptului că apelantul ar fi contribuit la plata sumelor achitate cu titlu de preț și că predarea acestora către vânzători nu dovedește faptul că banii ar fi provenit parțial din fonduri, câtă vreme în două din cele trei cazuri chiar el a fost persoana care a predat banii reprezentând prețul de vânzare-cumpărare, iar în aceste condiții nu are nicio bază faptică sau legală constatarea potrivit căreia acesta ar fi acționat în calitate de mandatar al pârâtei, în vederea perfectării contractelor, însă, pornind de la împrejurarea că părțile se aflau într-o relație de concubinaj, în imposibilitate morală de a preconstitui acte doveditoare (acesta fiind și motivul pentru care a fost încuviințată proba cu martori), este logic faptul că în cuprinsul contractelor încheiate nu s-a stipulat vreo clauză referitoare la proveniența banilor sau la procentele cu care fiecare dintre ei a contribuit la achiziție.
De asemenea, apelantul a arătat că este greșită și aprecierea potrivit căreia s-ar putea vorbi de o îmbogățire fără just temei doar dacă s-ar fi dovedit faptul că sumele predate provin din veniturile lui proprii și că ar fi efectuat plata în nume propriu, în condițiile în care el nu a susținut așa ceva prin acțiune, arătând de la bun început că aceste investiții au fost efectuate în comun de către ambele părți, iar în ceea ce privește justificarea soluției atacate pe ideea nedovedirii unor venituri substanțiale, care să fi făcut posibilă contribuția sa la achiziționarea imobilelor în discuție, apelantul a arătat că nici intimata-pârâtă nu poate dovedi venituri care să-i fi permis achiziționarea a 7-8 imobile pe parcursul relației lor de concubinaj și, ulterior, de căsătorie, astfel că motivarea sentinței criticate constituie o simplă speculație din partea instanței de prim grad de jurisdicție și rezultatul greșitei interpretări a probelor administrate.
În fine, apelantul a susținut că proba cu expertiza evaluatorie nu a fost realizată conform obiectivelor stabilite, nerăspunzându-se la obiectivul nr. 2, stabilit de instanță din oficiu.
Apelul a fost întemeiat în drept pe prevederile art. 1345, 1347 din Codul civil, art. 451-453 și art. 476 și urm. din Codul de procedură civilă, iar în probațiune s-a solicitat proba cu martori - pentru dovedirea existenței în patrimoniul apelantului a sumelor de bani necesare efectuării investițiilor în discuție, precum și expertiză tehnică judiciară - pentru stabilirea valorii de circulație a celor trei imobile la momentul achiziționării acestora.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare și nici cereri în probațiune, dar a depus la primul termen de judecată concluzii scrise, prin intermediul cărora a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că soluția primei instanțe este legală și temeinică în raport de probele administrate în fața acesteia, apelantul nearătând nici în calea de atac cu ce sumă ar fi contribuit la dobândirea fiecărui imobil achiziționat, care ar fi fost imposibilitatea morală de a preconstitui acte doveditoare ale afirmatei investiții ori cauza pentru care acesta nu și-ar fi investit propriile resurse financiare prin intermediul părinților săi.
Cererile în probațiune formulate de apelantul-reclamant au fost puse în discuție la termenul de judecată din 3 noiembrie 2016, fiind admisă solicitarea privind audierea martorilor U. M. C., respectiv G. E. L. și respinsă cererea pentru efectuarea unei noi expertize tehnice de evaluare a imobilelor, constatându-se sub acest ultim aspect că prin raportul de expertiză întocmit în primă instanță s-a răspuns și obiectivului nr. 2, invocat de către apelant ca nefiind lămurit (filele 151-152 dosar fond).
Examinând apelul dedus judecății, prin raportare la motivele invocate și în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:
Prin acțiunea de primă instanță, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 15 septembrie 2015, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 lei, cu dobânzi legale de la data cererii de chemare în judecată, sumă reprezentând, potrivit propriei aprecieri, jumătate din valoarea de circulație actuală a trei apartamente situate în orașul Luduș, jud. Mureș, achiziționate prin act autentic de către pârâtă ca bunuri proprii, însă în perioada de concubinaj cu reclamantul (anterioară căsătoriei), acesta susținând că respectivele bunuri au fost dobândite în comun, prin contribuția egală a părților (filele 74-75 dosar fond).
În concret, este vorba de următoarele imobile:
- apartament cu 3 camere și dependințe situat în orașul Luduș, B-dul 1 Decembrie 1918, bl. 19, sc. B, ap. 8, județ Mureș, înscris în CF nr. 51090-C1-U5, nr. cad./top. 480/16/3/2/2/1/2/5/3, 480/16/3/2/2/1/2/4/2, 480/3/2/2/1/2/3/3, 480/2 și 480/3/VII/B, achiziționat de la P. G. și P.F.-G. cu suma de 40.000 lei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 401/16.03.2006 (fila 4 dosar primă instanță) - evaluat de reclamant la valoarea de aprox. 30.000 Euro;
- apartament cu 2 camere și dependințe situat în orașul Luduș, B-dul 1 Decembrie 1918, bl. 15, sc. B, ap. 11, județ Mureș, înscris în CF nr. 500/Colectiv, nr. top. 480/7, 480/8 și 480/9, achiziționat de la S.A., S. G. S., N. A.-M., S. E.-K., S. I.-C. cu suma de 28.300 lei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1207/29.08.2006 (filele 193-194 dosar primă instanță) - evaluat de reclamant la valoarea de aprox. 35.000 Euro;
- apartament cu 3 camere si dependințe situat în orașul Luduș, str. Viitorului, bl. 5, județ Mureș, înscris în CF nr. 50465-C1-U11, nr. cad./top. 478/2/30/l/A și 478/2/31/l/A, achiziționat de la P. M. și P. S.-G. cu suma de 78.200 lei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 313/03.04.2008 (fila 5 dosar primă instanță) - evaluat de reclamant la valoarea de aprox. 45.000 Euro.
Acțiunea a fost justificată în drept prin invocarea îmbogățirii fără justă cauză, instituție juridică reglementată în mod expres de Noul cod civil prin dispozițiile art. 1345, potrivit cărora "cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri."
Din această perspectivă, Curtea a constatat că sunt corecte aprecierile primei instanțe, în sensul că acțiunea în restituire întemeiată pe instituția îmbogățirii fără justă cauză impune verificarea îndeplinirii următoarelor condiții: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micșorarea altui patrimoniu, ca o consecință a măririi celui dintâi; existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene, adică atât sporirea, cât și micșorarea, să fie efectul unei cauze unice (privită ca fapt juridic sau eveniment, iar nu ca o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt).
Sub acest aspect, Curtea a constatat că în cauza dedusă judecății sunt întrunite condițiile menționate, o atare concluzie fiind determinată de rezultatul analizei coroborate a probelor administrate în apel, cu cele administrate în primă instanță, conform celor expuse în continuare.
Astfel, s-a dovedit faptul că imobilele în discuție au fost achiziționate în perioada în care părțile se aflau în derularea unei relații anterioare de concubinaj în Italia, unde lucrau amândoi, căsătoria acestora fiind încheiată la data de 31.03.2010 și desfăcută prin acord notarial la data de 28.11.2012, iar potrivit răspunsurilor date la interogatoriu și declarației martorei G.E. L., reclamantul realiza venituri din muncă de aproximativ 4.000 euro lunar și a fost gratificat în mai multe rânduri de aceasta, respectiv în perioada 2006 - 2008, cu sume cuprinse între 30.000 - 40.000 euro (în total 140.000 - 150.000 euro), deoarece între ei s-a dezvoltat în timp o relație de afecțiune reciprocă gen mamă-fiu, în condițiile în care reclamantul fusese angajat la firma acesteia în anul 2000, iar mama lui decedase în 2005, aceeași martoră arătând că sprijinul financiar acordat era în ideea că reclamantul intenționa să se stabilească în România împreună cu pârâta și să deschidă un centru estetic, în care context i-a și spus martorei că a găsit un apartament într-o zonă centrală a unei localități din apropiere de Târgu Mureș. De asemenea, martora a arătat că reclamantul nu a reușit să-și finalizeze proiectul, deoarece a trebuit să rămână în Italia, dar știe în schimb că a cumpărat vreo 3-4 imobile, posibil împreună cu pârâta, pentru că voiau să înceapă o viață împreună, subliniind în același timp și faptul că acesta a continuat să câștige foarte bine și după ce nu a mai lucrat la firma sa, martora constatând că era bine îmbrăcat, avea o mașină frumoasă și nu îi lipsea nimic (fila 120 dosar primă instanță, fila 32 dosar curte).
Tot în sprijinul susținerii apelantului-reclamant, în sensul că acesta dispunea de resurse financiare suficiente pentru a putea contribui cu cel puțin jumătate din prețul de achiziție a celor trei apartamente cumpărate pe numele pârâtei, Curtea ca constatat că este și declarația martorului U.M. C. - nașul lor de cununie, care în perioada 2006 - 2008 i-a vizitat de două ori în Italia și a observat că pârâta nu mergea la lucru (însă nu a întrebat dacă ar avea loc de muncă). A mai relatat martorul că vizitându-l pe reclamant în Italia în perioada primei căsătorii, a constatat că acesta obținea câștiguri substanțiale, întrucât avea uneori chiar și două locuri de muncă și de fiecare dată când venea în țară aducea cadouri, iar în anul 2004 deținea o mașină Golf 4 din 2002, în timp ce pârâta nu avea, iar părinții acesteia dețineau o Dacie veche (fila 31 dosar Curte).
De asemenea, același martor a fost în măsură a oferi detalii concrete și referitor la împrejurările în care au fost achiziționate cele trei apartamente în discuție, precum și la modalitatea în care s-a achitat prețul și de către cine, arătând că a discutat personal cu aceștia în perioada premergătoare perfectării contractelor de vânzare-cumpărare și că, fără a cunoaște cu cât a contribuit fiecare, a dedus că respectivele bunuri au fost cumpărate de către amândoi, întrucât reclamantul era cel care avea banii și îi gestiona.
Astfel, în legătură cu achiziționarea primului apartament (dobândit în data de 16.03.2006 de la P. G. și P. F.-G.), martorul a arătat că acesta este situat la etajul 2 al unui bloc din zona centrală a orașului și a fost achiziționat cu intenția părților de a înființa acolo un salon de coafură și cosmetică, iar atunci când i-a întrebat pe numele cui îl vor transcrie (în contextul în care reclamantul nu era încă divorțat de prima soție), aceștia i-au răspuns fără ezitare că pe numele pârâtei, pentru că oricum se vor căsători.
Relativ la cel de-a doilea apartament (achiziționat în data de 29.08.2006 de la S. A., S. G. S., N. A.-M., S. E.-K., S. I.-C.), martorul a relatat că a fost cumpărat de cei doi în scop de locuință comună (ca să nu mai stea la părinți), motiv pentru care l-au și renovat imediat și l-au ocupat, însă ulterior au decis că nu vor rămâne, totuși, în România, iar după ce s-au despărțit l-au dat în chirie. De asemenea, a subliniat că, deși a fost și acesta transcris pe numele pârâtei, cei doi l-au luat împreună, pe lista cheltuielilor comune de la bloc figurând numele reclamantului. Sub același aspect, martorul a arătat că de renovarea apartamentului s-a ocupat tatăl pârâtei și că acesta cumpăra de la el materialele necesare (martorul deținând un depozit de materiale de construcții), iar în acele împrejurări a observat că acesta se consulta de fiecare dată cu reclamantul. În plus, a arătat martorul, reclamantul a achiziționat în aceeași perioadă un autoturism marca Renault, pe care l-a lăsat în grija tatălui pârâtei, precum și un autoturism Smart, pe care l-a primit în compensare pentru o lucrare executată într-un showroom Mercedes și pe care l-a oferit cadou surorii pârâtei.
În legătură cu achiziționarea celui de-al treilea apartament (cumpărat în data de 03.04.2008 de la P. M. și P. S.-G.), martorul a relatat că a aflat după încheierea convenției, însă cunoscându-l pe vânzător, știe că acesta a fost foarte bucuros când a aflat că reclamantul are banii necesari și l-a cumpărat, întrucât vânzătorul se afla într-un impas financiar.
Totodată, martorul a declarat că are cunoștință despre faptul că la achiziționarea unuia dintre apartamente a participat și tatăl pârâtei, fără a ști exact la care, însă la toate discuțiile purtate cu reclamantul și pârâta pe tema celor trei imobile, aceștia s-au referit întotdeauna ca fiind comune, neexistând discuții despre contribuții diferite sau exclusive, întrucât aveau încredere totală unul în celălalt, astfel că atunci când a decedat bunica reclamantului, au trecut moștenirea pe numele amândurora, deși aceasta i-ar fi revenit de drept doar reclamantului.
În ceea ce privește probatoriul administrat în fața primei instanțe, Curtea a constatat că audiat fiind în calitate de martor, P. G. - vânzătorul primului apartament (la data de 16.03.2006), a declarat că nu cunoaște părțile și nu își aduce aminte dacă acestea erau de față la încheierea contractului, însă el a tratat doar cu d-l M.I. - tatăl pârâtei, care i-a și plătit prețul, spunându-i că vrea să cumpere un apartament pentru fiica sa din Italia (fila 115 dosar primă instanță).
Se observa, însă, că această declarație nu reflectă situația prezentată de conținutul contractului autentic de vânzare-cumpărare întocmit cu acel prilej (fila 4 dosar primă instanță), act potrivit căruia tranzacția a fost perfectată direct cu pârâta, iar nu prin mandatar - tatăl acesteia, motiv pentru care Curtea a inlaturat-o sub aspect probator, constatând că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind sinceră, în raport de prevederile art. 99 alin. 1 din Legea nr. 36/1995.
Relativ la achiziționarea celui de-al doilea apartament (la data de 29.08.2006) Curtea a constatat că potrivit declarației de martor a unuia dintre vânzători - S. S. G., tranzacția s-a perfectat în urma negocierilor purtate cu ambele părți din litigiu, pentru suma de 75.000 lei, iar plata prețului s-a făcut în două tranșe - 15.000 lei ca avans și restul la întocmirea actului autentic, banii fiind predați de fiecare dată de către reclamant și în prezența pârâtei. Totodată, martorul a precizat că nu știe de ce a fost trecută în contract doar pârâta, însă cei doi i-au spus că vor să cumpere apartamentul împreună (fila 210 dosar primă instanță).
În fine, privitor la apartamentul achiziționat la data de 03.04.2008, se constată că deși contractul a fost semnat de tatăl pârâtei - în calitate de mandatar (fila 6 dosar primă instanță), vânzătorul P. M. a declarat cu prilejul audierii sale ca martor că a purtat negocieri prealabile cu ambele părți, iar prețul în valoare de 30.000 euro i-a fost achitat la locuința comună a acestora din Italia, banii fiind predați efectiv de către reclamant în prezența pârâtei, după ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la notar în România, cu tatăl acesteia. De asemenea, martorul a declarat că a procedat de o atare manieră întrucât îl cunoaște pe reclamant de când acesta avea vârsta de 15 ani, având încredere deplină că va primi prețul vânzării, chiar acesta conducându-l la aeroport și închiriindu-i o mașină pentru a veni în țară și a semna contractul (fila 116 dosar primă instanță).
Din perspectiva celor anterior expuse, coroborând probele administrate în ambele instanțe, Curtea a constatat că sunt întrunite în cauză condițiile acțiunii în restituire întemeiate pe instituția îmbogățirii fără justă cauză, probându-se faptul că reclamantul dispunea de resurse financiare pentru a susține cel puțin jumătate din prețul de achiziție a apartamentelor în discuție și că intenția părților a fost aceea de a le dobândi ca bunuri comune, în considerarea căsătoriei ce urma a se încheia, nefiind justificată sub acest aspect aprecierea primei instanțe, în sensul că prin predarea banilor către vânzători reclamantul ar fi acționat în calitate de mandatar al pârâtei, o astfel de concluzie nefiind susținută de nicio probă.
Prin urmare, în condițiile în care s-a dovedit că reclamantul a contribuit din punct de vedere financiar la cumpărarea celor trei imobile, însă prin modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare acestea au devenit bunurile proprii ale pârâtei, Curtea a constatat că este evidentă sporirea patrimoniului acesteia prin diminuarea în aceeași măsură a patrimoniului reclamantului, astfel că acțiunea dedusă judecății se impune a fi admisă, însă doar în limita sumei de 192.800 lei, reprezentând jumătate din valoarea de circulație actuală a apartamentelor, astfel cum aceasta a fost stabilită prin expertiza tehnică administrată în fața primei instanțe, respectiv: 107.400 lei, 126.200 lei și 152.000 lei (fila 151 dosar primă instanță).
De asemenea, a fost admisă doar în parte și cererea privind aplicarea la suma anterior menționată a dobânzii legale, aceasta cuvenindu-se doar de la data pronunțării hotărârii de către instanța de apel, deoarece numai din acest moment creanța reclamantului a dobândit caracter cert, lichid și exigibil, iar nu de la data cererii de chemare în judecată, cum s-a solicitat prin acțiune.
În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul examinat și a procedat la schimbarea în tot a sentinței civile atacate, corelativ cu admiterea în parte a acțiunii, în sensul celor anterior precizate, iar în aplicarea prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat reclamantul în ambele etape procesuale, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat (filele 12, 65-66, 99, 230 dosar primă instanță, filele 9 și 18 dosar Curte).
| ← Violare de domiciliu. separarea în fapt a soţilor. | Activitatea în contrafacere. concurența neloială. practici... → |
|---|
